Intr-o pădure întinsă trăiau mulţi iepuri, căprioare şi cerbi. Pentru toţi era destulă păşune. Animalele erau fericite şi-şi petreceau zilele în pace. Insă în apropiere pândeau lupii. Din timp în timp, aceştia atacau blândele căprioare şi le sfâşiau pe unele dintre ele. Nu era astâmpărată însă foamea lupilor, iar căprioarele şi iepurii erau animale foarte prevăzătoare şi se ascundeau cu iscusinţă. S-au strâns atunci lupii la sfat, ca să hotărască chestiunea privitoare la hrană într-o vreme de restrişte. Cel mai bătrân lup, viclean precum un diavol, a spus:

- Am născocit un plan. Vom aprinde pădurea şi astfel vom avea la îndemână toţi iepurii, căprioarele şi cerbii din ascunzişurile lor..., şi după aceea..., voi bănuiţi ce putem să facem după aceea!...

Planul a fost acceptat şi pădurea incendiată.

- Incendiu! Incendiu! - s-au auzit într-o dimineaţă strigăte de groază.

Au ieşit neliniştite din bârlogurile şi din ascunzişurile lor toate animalele. Au sărit afară iepurii din gropile unde erau ascunşi. S-au arătat căprioarele din desişuri şi se mirau care încotro să fugă. S-au arătat îngroziţi de moarte urşii, vulpile şi alte animale de pradă. Toate erau speriate şi blânde în faţa nenorocirii generale.

- Ce vă miraţi?! - a strigat bătrânul lup către surorile lui ierbivore. Hai să ne înfrăţim şi să fugim cu toţii împreună! Fugiţi cu noi! Noi ştim unde este neprimejdios!

O căprioară bătrână înţeleaptă s-a întors către surorile sale mai tinere şi le-a strigat:

- Nu trebuie mers împreună cu lupii! Să fugim de foc, însă nu împreună cu vrăjmaşii noştri, ci în altă direcţie!

Unele au ascultat-o şi au pornit împreună cu ea. Insă cele mai multe dintre ierbivore s-au despărţit de ea şi au urmat lupilor.

- Unde sunt toţi, acolo vom fi şi noi! - au spus ele.

- In mijlocul mulţimii vom fi mai liniştite!

Toate animalele, unele de-a stânga împreună cu lupul în frunte, iar altele de-a dreapta împreună cu înţeleaptă căprioară, au început o fugă nebună şi au ieşit din raza focului. Insă când au ajuns la loc „sigur", lupii însetaţi de sânge s-au năpustit peste suratele lor ierbivore lipsite de apărare şi au organizat cu acestea un sinistru ospăţ...
O asemenea soartă pregăteşte oilor ortodoxe ale lui Hristos începătorul aţâţător al infernalelor focuri duhovniceşti... însă cine se gândeşte la aceasta? Cine are drag de veşnica lui mântuire? Cine vede în unul şi acelaşi chip şi pe aţâţătorul războaielor, şi pe mincinosul propovăduitor al păcii?!

Totul se amestecă în timpul nostru nefericit, al ştiinţei materialiste şi al întunericului duhovnicesc! Defăimarea semenilor pentru păcatele lor morale deja nu mai şochează pe nimeni, în ciuda faptului că aceasta este interzisă limpede de Dumnezeu (vezi Mt. 7, 1-3; Le. 6, 37) şi că naşte războaie de fiecare zi între oameni. Insă ridicarea glasului faţă de păcatele împotriva adevăratei credinţe se socoteşte ca îngustime a minţii. A manifesta ură faţă de vrăjmaşii personali este considerat un lucru normal.

Insă ura împotriva învăţăturii mincinoase pe tărâm religios este un sentiment neînţeles pentru mulţi, în ciuda faptului că, însuşi cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă categoric la aceasta, prin gura Sfântului proroc David, care scrie: Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani (Ps. 138, 21, 22).

Merită să ne oprim atenţia asupra acestor gânduri importante ale psalmilor. Ce se înţelege aici prin vrăjmaşii lui Dumnezeu? Sfântul Atanasie cel Mare răspunde: „Vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt în primul rând şi în adevăratul sens al cuvântului demonii cei necuraţi; în al doilea rând, după demoni, sunt apărătorii închinării la idoli şi începătorii eresurilor". Insă cum poate cuvântul lui Dumnezeu să propovăduiască ura? Trebuie să subliniem că în mod evident aici nu este vorba de ura obişnuită, pe care omul o încearcă faţă de propriii lui duşmani, întrucât chestiunea nu se referă la un asemenea fel de duşmani, ci la vrăjmaşii lui Dumnezeu. De aceea şi ura încercată faţă de ei nu este păcat. Aceasta nu întâmplător este numită „ură desăvârşită". In ura către propriii duşmani există patimă, răutate, răzbunare - manifestări ale nedesăvârşirii omeneşti. Iar în ura către vrăjmaşii lui Dumnezeu, aşa cum a încercat-o blândul David, nu există asemenea nedesăvârşiri, în ea există doar o neînţeleasă desăvârşire pentru noi, păcătoşii, legată nu de patimi, ci de nepătimire, care poate să urască răul la oameni, însă nu pe aceştia, să îndepărteze eresul, dar să cruţe pe eretici. Iată ce citim în tâlcuirea stihurilor la psalmi a lui Eftimie Ziga-ben (secolul al XH-lea), transmiţând cuvintele unui autor necunoscut: „Acela urăşte pe vrăjmaşii săi duhovniceşti cu desăvârşită ură, care nu greşeşte nici în gesturi, nici în faptă, nici cu gândul, iar aceasta înseamnă cea mai mare şi mai adâncă nepătimire".

După Fericitul Augustin, ură desăvârşită este aceea prin care cineva urăşte răul, însă nu poartă ură către omul păcătos.

Asemenea lucru spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur: „Trebuie să defăimăm învăţăturile eretice..., însă este nevoie să cruţăm pe oameni şi să ne rugăm pentru mântuirea lor!" Intr-o altă predică a sa, el mărturiseşte: „Eu nu mă scârbesc de om, dar urăsc rătăcirea lui şi doresc să-l scot pe el din rătăcirea lui. Eu duc un război nu cu persoana, care este făptura lui Dumnezeu, ci doresc să îndrept mintea ei pervertită de diavoli. Precum doctorul care lecuieşte pe bolnav nu se luptă împotriva trupului, ci îndepărtează vătămarea de la el, tot astfel şi eu, când mă lupt cu ereticii, mă lupt nu cu oamenii, ci doresc să nimicesc rătăcirea".

Defăimarea semenilor pentru scăderile lor morale este mârşavă, plină de ticăloşie, pe când osândirea celor ce strică credinţa trebuie să fie o dezbatere, dar nu înfierare. Cel ce ponegreşte este plin de mânie împotriva propriilor lui rivali, vecini plini de ură ori rude duşmănoase, în aceştia el vejde pe unii care îi doresc răul - duşmani ai intereselor sale. Iar cel ce este critic către erezii vede în eretici pe duşmanii lui Dumnezeu şi de aceea, vigilent, se păzeşte de el. Dacă auzi că vecinii tăi săvârşesc împotriva ta oarecare răutăţi şi cu blândeţe suporţi acestea, tu te nevoieşti întru virtutea răbdării; dacă însă îţi dai seama că ei sunt eretici şi doresc să te atragă pe tine şi pe apropiaţii tăi către eresul lor şi atunci te umpli de mânie sfântă, Dumnezeu nu-ţi va socoti aceasta ca păcat, ajunge doar să nu degenereze mânia curată şi bineplăcută lui Dumnezeu în mulţumirea patimii tale proprii, numită răzbunare şi răutate.

Mântuitorul ne învaţă să nu ne mâniem în zadar (vezi Mt. 5,22). Ce înseamnă aici cuvântul în zadar? Aceasta ne-o lămureşte foarte limpede avva Pimen. L-a întrebat un oarecare monah: „Ce înseamnă a ne mânia pe fratele nostru în zadar?" El i-a răspuns foarte înţelept şi duhovniceşte: „în zadar este mânia ta atunci când te mânii pentru interese materiale, care îl rănesc pe aproapele tău, ori când cineva îţi scoate ochiul tău drept! Dar dacă cineva se străduieşte să te îndepărteze de Dumnezeu, pe unul ca acela poţi să te mânii!"

Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „Acela care se mânie pe fratele său în zadar va fi osândit; însă dacă cineva se mânie din pricini binecuvântate, cu scop de îndreptare şi din râvnă duhovnicească, unul ca acesta nu va fi osândit. Şi Pavel a grăit cuvinte de mânie către Elimas vrăjitorul, cât şi către arhiereu, însă nu în zadar, ci din râvnă. In zadar ne mâniem noi atunci când fierbem de mânie pentru lucrurile materiale ori -pentru slavă".

Mânia ne-a fost dată pentru bine, însă diavolul a întors-o spre rău... învaţă Sfântul Apostol Pavel: Mâniaţi-vă şi nu greşiţi! (Efes. 4, 26; vezi Ps. 4, 5). De aici rezultă că noi trebuie să ne mâniem acolo unde trebuie, pentru a împlini datoria noastră creştinească, şi să nu ne tulburăm acolo unde nu e nevoie. Pe scurt spus, nu trebuie să ne folosim de însuşirea noastră de a ne revolta pentru a ponegri, însă nici nu trebuie să acoperim eresurile prin îngăduinţă, păcătuind astfel împotriva datoriei noastre de a păzi taina credinţei în cuget curat (I Tim. 3,9).

Duşmanul mântuirii lucrează cu încordare asupra conştiinţei oamenilor şi le înceţoşează minţile. Sub influenţa lui se ajunge până acolo că osândirea semenilor pentru neputinţele lor morale este socotită ca „eroism" şi „râvnă pentru bine", iar necriticarea învăţăturilor eretice şi a manifestării heterodocşilor, care năzuiesc să submineze adevărul ortodoxiei, ca pe un înalt umanism şi iubire a semenilor. Se uită testamentul Apostolilor de a ne îndepărta de eretici (vezi Rom. 16, 17; Tit 3, 10; I Tim. 4, 1; II Petru 2,1). In locul îndreptării, astăzi se propovăduieşte apropierea de ei. Se trece fără luare-aminte peste cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema! (Gal. 1, 8). In locul acestora, se aude astăzi o nouă propovăduire: „De ce nu avem părtăşie de rugăciune cu heterodocşii şi cu cei de alte credinţe? Oare doar noi, ortodocşii, avem dreptate?"... Şi astfel vorbesc nu doar oamenii necunoscători într-ale ortodoxiei, ci şi chiar unii dintre aceia care se arată a fi învăţători ai credinţei...

Iar privitor la aceasta lucrurile sunt atât de limpezi şi de simple! La apărarea Sfintei Ortodoxii de eresuri nu este vorba deloc de dreptatea noastră omenească, ci de dumnezeiasca dreptate şi de adevăr. Dumnezeu, Care este însuşi Adevărul (vezi Ierem. 10, 10), a descoperit prin Dumnezeiasca Scriptură mântuitoarele adevăruri de credinţă. Ele provin nu din minţile omeneşti, ci din Dumnezeiasca Descoperire a Vechiului şi Noului Testament. Transmise prin bărbaţi aleşi de Dumnezeu, aceste adevăruri au pregătit în epoca Vechiului Testament mântuirea întregii omeniri afundate în rătăcirile păgâne, în Noul Testament, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a descoperit adevărurile despre Dumnezeu Unul după Fiinţă şi întreit în Persoane, despre purtarea Sa de grijă asupra întregului neam omenesc, despre răscumpărarea săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, despre iertarea care se obţine prin credinţă şi fapte bune, despre preoţia primită prin continuitate apostolică, despre Tainele prin care ni se transmite harul, despre Biserică, întemeiată pe adevărata credinţă în Iisus Hristos (vezi Mt. 16,16-18) şi menită să fie pentru căutătorii mântuirii ca o Arcă a lui Noe în mijlocul oceanului rătăcirilor până la sfârşitul lumii, şi celelalte.

Arhim. Serafim Alexiev

Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul; Editura Sophia

Cumpara cartea "Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica