- Aş vrea să vă întreb ceva, spuse Athanasie. Cu adevărat, lucrarea părintelui duhovnicesc este foarte mare. El tămăduieşte boala duhovnicească a omului, care ţine mai ales de întunecarea minţii. Energiile sufletului lucrează în chip potrivnic firii lor, apar gândurile, raţiunea este divinizată, iar omul suferă de teamă, nesiguranţă, confuzie etc. Nu credeţi totuşi că există primejdia ca „pacientul" să-şi socotească duhovnicul un idol? Nu este oare cu putinţă să-şi idolatrizeze părintele duhovnicesc, iar aceasta, într-o anume măsură, să submineze iubirea sa pentru Hristos ?

- Nu neg că este posibil să se întâmple aşa ceva.

Intemeindu-se cu totul pe emotivitate, unii oameni începători în viaţa duhovnicească, imaturi duhovniceşte, pot ajunge să-şi idolatrizeze duhovnicul care i-a ajutat cu adevărat la începutul vieţii lor duhovniceşti. Chiar dacă nu este starea cea mai desăvârşită, ea nu poate fi nici complet înlăturată. Este un fenomen obişnuit chiar în alte domenii ale vieţii. De obicei, copilul îşi idolatrizează tatăl sau mama. Elevul îşi idolatrizează profesorul. Totdeauna există primejdia idolatrizării în decursul vieţii omului. El îşi poate idolatriza familia, cunoaşterea omenească, raţiunea, mănăstirea, politica, bunurile materiale etc. Omul bolnav duhovniceşte este oarecum înclinat continuu spre a-şi face idoli. De aceea, idolatrizarea părintelui duhovnicesc este oarecum de aşteptat. Astfel, aşa cum părinţii nu resping dependenţa emoţională a copiilor, ştiind că este firească în primele etape ale vieţii, şi aşa cum încearcă să-şi elibereze treptat copiii şi să-i desprindă de dependenţa părintească, în acelaşi fel tratează problema şi părintele duhovnicesc. Când îşi dă seama de o astfel de dependenţă şi idolatrizare, părintele duhovnicesc matur şi desăvârşit - adevăratul tămăduitor care are duhul lui Dumnezeu - încearcă încet dar sigur să-şi elibereze fiul duhovnicesc, fără a-i pricinui vreo vătămare lăuntrică. El încearcă să-l elibereze pe acel om de patima care l-a robit şi să-i izbăvească mintea din robie, spre a-l conduce la îndumnezeire cu ajutorul harului dumnezeiesc. Deci la început pot apărea unele dependenţe; însă prin folosirea mai multor mijloace, combinând o dragoste reţinută cu o severitate delicată, duhovnicul deosebitor îşi tămăduieşte fiul duhovnicesc, iar legătura lor devine sinceră şi adevărată. Apostolul Pavel spune în chip grăitor: „Când eram prunc, ca un prunc grăiam, ca un prunc cugetam, ca un prunc gândeam; iar dacă m-am făcut bărbat, am lepădat cele prunceşti" (1 Cor. 13, 11). De bună seamă, pasajul apostolic se referă la alte lucruri, dar cred că îl putem aplica şi în acest caz. Când duhovniceşte suntem prunci, gândim, vorbim şi făptuim fără noimă, prosteşte. Insă când ajungem maturi duhovniceşte, înlăturăm toate trăsăturile specifice stării infantile. Deci problema nu este a fiului duhovnicesc, care probabil că îşi începe drumul duhovnicesc din admiraţie faţă de duhovnic, ci a celui din urmă. Repet, un duhovnic matur ştie bine cum să acţioneze spre a-şi scoate fiul duhovnicesc din orice legătură nesănătoasă. Din această pricină spunem că părintele duhovnicesc este acela care are în stăpânire mari avuţii duhovniceşti.

- Credeţi că duhovnicul poate deveni vreodată obstacol între fiul duhovnicesc şi Hristos? Este posibil ca părintele duhovnicesc să submineze dragostea pe care o datorăm lui Hristos ?

- Asemenea opinii sunt susţinute de protestanţi care zdruncină astfel întreaga învăţătură asupra paternităţii duhovniceşti. Ei neagă şi existenţa ori ajutorul sfinţilor. Noi, ortodocşii, credem că părintele duhovnicesc nu este doar un simplu locţiitor al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos şi-ar fi lăsat înlocuitori ai lucrării Sale. Hristos însuşi cârmuieşte Biserica, întrucât este Capul Trupului Său. Părintele duhovnicesc (fie episcop sau preot) este taina prezenţei reale a lui Hristos. Episcopii sunt „în chipul şi locul" lui Hristos, Capul Bisericii. La fel cum dragostea şi închinarea faţă de sfintele icoane se duc către prototip, către sfinţii îndumnezeiţi înfăţişaţi, la fel şi dragostea pentru părintele duhovnicesc se îndreaptă către prototip. Şi aşa cum icoana este arătarea slavei lui Dumnezeu, tot aşa, atunci când este caracterizat de calităţile autentice ale unui părinte ortodox, duhovnicul este icoana lui Dumnezeu - arătarea slavei Lui. Deci, prin împărtăşirea de harul lui Dumnezeu, el devine Dumnezeu prin har. Căci, într-adevăr, ceea ce Dumnezeu este prin fire şi prin fiinţă, omul îndumnezeit devine prin har şi prin părtăşie. Şi întocmai cum cinstirea sfintelor icoane aduce harul curăţitor şi sfinţitor, pe măsura stării credinciosului, în acelaşi fel dragostea şi închinarea adusă sfinţilor dăruieşte curăţitorul, luminătorul şi îndumnezeitorul har al lui Dumnezeu, pe măsura stării lăuntrice a credinciosului. Luptând împotriva icoanelor, iconoclaştii tăgăduiesc, de fapt, putinţa întrupării lui Hristos şi a participării celor zidite la energia cea curăţitoare şi sfinţitoare; deci cei care combat paternitatea duhovnicească tăgăduiesc putinţa duhovnicului de a tămădui prin puterea şi energia lui Dumnezeu. Desigur, aşa cum am observat deja, nu este exclus să existe duhovnici împătimiţi, care de fapt îi împiedică pe oameni să îl vadă pe Hristos şi să ajungă la părtăşia cu El. Insă când un părinte duhovnicesc urmează metoda ortodoxă de vindecare - care se cheamă nevoinţă - nu apar astfel de condiţii nesănătoase şi rătăcite. Când duhovnicul îl socoteşte pe fiul duhovnicesc un dar de la Dumnezeu, iar fiul duhovnicesc îşi preţuieşte duhovnicul ca fiind trimis de Dumnezeu, atunci legătura dintre ei funcţionează aşa cum se cuvine.

IPS Hierotheos Vlachos
Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa, Editura Sophia

Cumpara cartea "Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa"

.

• Duhovnicia
  Publicat in : Credinta
• Duhovnicia ca slujire a reimpacarii omului cu Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Duhovnicul si duhovnicia
  Publicat in : Religie
• Despre duhovnicie
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti