Duhovnicul, doctorul sufletului
Pacatul este o boala sufleteasca grea si complicata. De aceea, in calitatea sa de medic curant al sufletului, duhovnicul trebuie sa aiba si pricepere, dar si dragoste si rabdare. Chiar daca contextul istoric si social in care traim este mult diferit de cel in care traiau marii duhovnici de odinioara, experienta si modul lor de a gandi sunt actuale. Daca medicul psihiatru are, de multe ori, tendinta de a-l reduce pe om la trup si psihic, sa nu uitam ca pentru Parintii Bisericii fiinta umana avea trei dimensiuni: trupeasca, psihica si duhovniceasca. Nu in sensul ca omul ar fi trihotomic, bine stiind ca omul este alcatuit dihotomic din trup si suflet, ci in sensul ca, pe langa functiunile somatice si cele psihice (tot de natura trupeasca), omul are partea spirituala ce apartine altei ordini. De aceasta parte sufleteasca, spirituala, medicul tine mai putin seama. Doctorul sufletului, adica duhovnicul, nu se poate sa nu tina seama si de aceasta parte, de omul integral.
Duhovnicul, confruntandu-se cu suferinta umana, va face raportarile cuvenite la Dumnezeu, la lumea spirituala, alcatuita din ingeri si din demoni, realitati de care nu se poate face abstractie. "Caci lupta noastra, spune sfantul Pavel, nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, inpotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduhuri" (Efeseni 6. 12). Spiritele raului, animate de o ura nestapanita impotriva oamenilor, duc o lupta indarjita si rafinata impotriva acestora: ''Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (1 Petru 5, 8).
Firea noastra cazuta poate fi usor determinata de spiritul cazut sa se tarasca intru cele de jos. "Condamnat sa se tarasca pe pamant, ingerul cazut isi da toata silinta pentru ca si omul sa faca acelasi lucru. Si omul este inclinat inspre aceasta datorita orbirii de care este atins". Duhovnicul trebuie sa-i deschida omului ochii si sa-l faca atent la faptul ca diavolul este obraznic, ca ataca de jos, ca el tarandu-se pe pamant trebuie ca noi sa ne ridicam la inaltimea duhovniceasca la care nu mai putem fi atinsi. "Diavolul atunci cand vede pe cineva luandu-si zborul spre cer, in primul rand nu este in masura sa-l atace, si daca risca sa o faca, recade imediat el insusi, pentru ca, dupa cum stim prea bine, el n-are picioare sa stea ridicat.
N-ai teama de el pentru ca nu are aripi, ci se taraste pe pamant, printre lucrurile pamantesti. Sa n-ai nimic comun cu el, pentru ca in acest caz nu va fi foarte necesara sfortarea. Diavolul nu stie lupta deschis si pe fata ci, ca un sarpe ce se ascunde intre spini, el se foloseste adesea de ispita bogatiilor. Daca tu vei curati spinii, el se infricoseaza si fuge". Toate aceste lucruri trebuie sa le stie un bun doctor de suflete.
Parintii nu excludeau cauzele naturale ale multor suferinte sufletesti, tinand seama de psihologia umana. Dar ei nu se limitau la acest orizont stramt. Intemeiati pe o antropologie completa, care recunostea stransa legatura dintre suflet si trup, afirmau ca pe de o parte suferintele sufletesti au cauze organice, dar au si cauze spirituale. Pentru ei era limpede ca si demonii pot actiona asupra psihicului, ba chiar si asupra trupului. "
Tratamentul prescris de parintele duhovnicesc trebuie sa fie adaptat personalitatii celui bolnav sufleteste, situatiei lui particulare, starii si dispozitiei lui sufletesti. In tratarea trupurilor, spune Sfantul Grigorie de Nyssa, singurul tel este tamaduirea celui bolnav. La fiecare boala i se potriveste un tratament. Acelasi lucru se petrece si cand e vorba de bolile sufletesti, care sunt foarte diferite Duhovnicul se va opri la remediul adecvat bolii. Iar acest remedii nu corespunde intotdeauna cu ceea la ce s-ar astepta pacientul.
In numeroase ocazii, patima fiind grava, cu toata reticenta ucenicului, duhovnicul trebuie sa prescrie un tratament puternic. Este un rau doctor cel care trateaza cu blandete un abces tumefiat care poate duce la cangrena. Rana trebuie deschisa si curatita, iar apoi tratata si pansata. De buna seama ca este nevoie si de deschiderea si colaborarea pacientului. Acesta trebuie sa fie incredintat ca parintele sau sufletesc, pe care si l-a ales cu grija, se lupta cu toata seriozitatea pentru a-l tamadui. Sfantul Ioan Gura de Aur este foarte aspru la adresa celor ce dupa aflarea unui duhovnic bun si competent, alearga la altii, care-i lasa mai usor, insa cu riscul de a nu se mai tamadui.
Dezradacinarea patimilor si dobandirea virtutilor
"Cele opt ganduri ale rautatii", sau "cele sapte pacate capitale" dau nastere la multe altele. De fapt, dupa Parinti, obarsia lor o putem cauta in pervertirea celor doua functiuni vitale: nevoia de a te hrani, pentru a trai, care poate duce la lacomie; si nevoia comuniunii trupesti, pentru dainuirea neamului, care poate duce la desfranare.
Actiunea terapeutica, care are ca tinta tamaduirea omului de neputintele sale sufletesti, va incepe - dupa cum spun multi duhovnici - cu infrangerea lacomiei pantecelui, pe de o parte pentru ca este patima cea mai grosiera, pe de alta parte pentru ca biruinta asupra ei conditioneaza biruinta asupra altor patimi. Am vazut ca lacomia pantecelui consta in dorinta de a manca nu pentru a te nutri, ci in vederea placerii ce ti-o aduce, placere ce consta fie in multimea, fie in calitatea bucatelor.
Lacomia pantecelui se tamaduieste prin cumpatare. Trebuie sa mananci pentru a-ti intretine viata, nu pentru a te desfata. Sfantul Vasile cel Mare, dupa ce ne incredinteaza ca toate fapturile lui Dumnezeu sunt bune, ne sfatuieste sa fim infranati, "folosind numai atat cat avem trebuinta, cele ce sunt mai ieftine si necesare pentru viata, ferindu-ne totodata de urmarile pagubitoare ale saturarii peste masura, iar de cele care dispun spre placere abtinandu-se complet. Caci astfel vom taia si patima celor iubitori de placeri..." De fapt, pe aceasta linie, a infranarii, trebuie sa mergem cu toate lucrurile, nu numai cu mancarea, incepand de la cele mai "nevinovate" placeri si pana la patimile grosolane. "Te mananca limba sa pui o intrebare? N-o pune. Ti-e foarte pofta sa bei doua cesti de cafea? Nu bea decat una! Ai chef sa te uiti pe fereastra? Nu te uita! Ai dori sa mergi intr-o vizita? Ramai acasa." Asa am putea continua cu fumatul, cu televizorul, cu localurile de petrecere etc.
Iar Sfantul Maxim Marturisitorul ni-l pune in fata pe un incepator, care-l intreaba pe batran "cum vestejeste infranarea pofta? Si batranul raspunse: intrucat te face sa te retii de la toate care nu implinesc o trebuinta, ci aduc o placere; si te indeamna sa nu te impartasesti de nimic decat de cele trebuincioase vietii, nici sa urmaresti cele dulci, ci cele de folos, si sa masori cu trebuinta mancarurile si bauturile; de asemenea intrucat te indeamna sa nu lasi trupului must de prisos, ci sa intretii numai viata trupului si sa-l pazesti netulburat de pornirea spre impreunare. Astfel vestejeste infranarea pofta. Caci placerea si saturarea de mancari si bauturi incalzeste stomacul si aprinde dorinta spre pofta de rusine". De fapt, facand aceasta subliniere am si trecut la o a doua patima trupeasca si primitiva: desfranarea. Asa cum s-a afirmat, ea este legata adesea de lacomia pantecelui, care o conditioneaza.
Tamaduirea de desfranare este dificila, mai ales in acest veac stapanit de sex, si in care, toate mijloacele mass-media o stimuleaza. Ea cere timp, rabdare si lupta barbateasca. "Lupta impotriva duhului desfranarii incepe din primul moment al tineretii si se stinge dupa infrangerea celorlalte pacate. Asaltul se da pe doua fronturi, fiindca la biruinta nu ajuta numai postul, ci cainta inimii trebuie sa-i preceada, insotita de rugaciunea impotriva duhului celui mai necurat si de o adanca cugetare asupra Scripturilor... Vindecarea porneste de la inima, de unde izvorasc pacatele, dupa cuvantul Domnului: Din inima ies: gandurile rele, uciderile, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule" (Matei 15,19).
Virtutea care se opune desfranarii este curatia sau castitatea. Se pot distinge doua aspecte ale castitatii: unul in cadrul casatoriei, iar celalalt in cadrul monahismului sau celibatului. Chiar daca cele doua difera in forma, au aceeasi tinta: dobandirea curatiei sufletesti si trupesti fara de care omul nu se poate uni cu Dumnezeu. Sensul castitatii monahale este acela al daruirii totale lui Dumnezeu. Calugarul nu se insoara pentru a-si putea darui lui Dumnezeu toata puterea lui de a dori si a iubi, toata intelepciunea lui, toata vartutea lui. "Cel necasatorit, spune Sfantul Pavel, se ingrijeste de cele ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de cele ale lumii, cum sa placa femei" (1 Cor. 7. 32-33). Castitatea omului casatorit difera in parte de a calugarului sau a celibului.
In timp ce in cazul acestora ea presupune o abstinenta totala, in cadrul casatoriei crestine, in virtutea caracterului ei strict monogamic, castitatea se refera la orice relatie sexuala extra-conjugala. Ba, ascultand cuvantul Mantuitorului, patrundem si mai adanc la radacina acestei patimi: "Ati auzit ca s-a zis celor de demult: Sa nu savarsesti adulter. Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 27-28). Tamaduirea de desfranare, la acest nivel, presupune intrebuintarea unor mijloace eficace: paza ochilor, paza inimii, paza urechilor, paza tuturor simturilor. Omul fiind bombardat de imagini si cuvinte, de soapte si atingeri ispititoare, cu greu le poate face fata.
Cum s-a mai spus, sexualitatea nu-i rea in sine, ci rau este modul in care se uzeaza, de ea. Analizand patima desfranarii, noi spunem ca ceea ce o caracterizeaza este folosirea sexului doar in vederea placerii. Este o pervertire a acestei functiuni, destinata, prin natura ei, procreatiei, si care exprima dragostea sotilor unul pentru altul, fiind in relatie de dependenta cu un alt mod de unire: cel spiritual. Terapeutica desfranarii si dobandirea castitatii, privita din acest punct de vedere, consta in redescoperirea acestei finalitati naturale si normale a intrebuintarii sexului. Aceasta nu inseamna excluderea placerii naturale legata de unirea barbatului si a femeii, ci respingerea ideii de a face din placere un tel.
Iubirea de arginti si lacomia de avere il fac pe om sa nu se mai sature. Daca in cazul lacomiei pantecelui, si a desfranarii, insasi natura umana are anumite limite, in cazul iubirii de arginti dorinta de a acumula n-are margini. De aceea aceasta patima, lasata sa se dezvolte, este greu de vindecat. "Eu va cer, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, sa taiati acest rau de la inceput. Precum febra care incepe nu provoaca o sete grozava, dar pe masura ce avanseaza si arde ca focul aduce o sete puternica... asa si aceasta patima, daca n-o respingem din principiu, daca o lasam sa intre in inima, ne va provoca o boala incurabila.
Iar Sfantul Ioan Casian afirma ca "cel atras de o suma oricat de mica, odata ce lacomia a prins radacini in inima lui, nu-i posibil si nu se aprinda mai departe de vapaia unei dorinti si mai mari. Ostasul lui Hristos va fi biruitor si chiar ferit si la adapost de orice asalt al lacomiei, atata timp cat duhul cel rau nu va fi semanat in inima lui porniri spre aceasta patima. De aceea, oricat de atenti trebuie sa fim in general la capul sarpelui, chiar in toate felurile de pacate, aci insa mai ales se cuvine o veghe si mai treaza". Pentru tamaduirea acestei patimi, mai intai de toate, duhovnicul trebuie sa-l faca constient de gravitatea ei pe ucenic. In al doilea rand trebuie realizat faptul ca bogatiile sunt desarte si trecatoare. Atitudinea corecta fata de cele materiale o invatam de la Sfantul Pavel: ''si cei ce se folosesc de lumea aceasta ca si cum nu s-a folosi deplin de ea. Caci chipul acestei lumi trece" (1 Cor. 7,31). Iar lui Timotei ii scrie: "Cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare, ca unele care cufunda pe oameni in ruina si in pierzare. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta, si s-au strapuns cum multe dureri" (1 Tim. 6, 9-10).
Intristarea sub aspectul sau negativ, pentru ca este si o intristare dupa voia lui Dumnezeu care duce la pocainta (2 Cor. 7, 10) il poate duce pe om la pierzare. Tamaduirea acestei boli presupune mai mult ca in cazul celorlalte pacate, sa fii constient ca esti bolnav si sa ai vointa de a te face bine. Altfel ajungi la disperare si poate la sinucidere. Necazul este ca adesea bolnavul se complace in aceasta stare, adapandu-se din ea ca dintr-o desfatare morbida. Abandonandu-se cu pasivitate starii sale si nedandu-si seama de efectul nefast al ei asupra vietii duhovnicesti. Pentru a-l tamadui pe credincios de aceasta boala, duhovnicul trebuie sa-i cunoasca cauzele.
Prima cauza posibila a tristetii este aceea ca omul respectiv a fost frustrat de o placere prezenta sau sperata, sau de (un bun material pe care l-a avut sau l-a nadajduit. Rolul preotului este in acest caz sa-l convinga pe credinciosul sau de faptul ca placerile si bunurile materiale sunt efemere si fara valoare. Cine capata aceasta convingere scapa de zbuciumul intristarii provocate de o anumita frustrare.
O alta cauza posibila a tristetii este mania provocata de o ofensa, manie care se poate transforma in ura. Cauza acestei intristari nu trebuie cautata in cei ce ne-au ofensat, ci in noi insine.
Asa ca ruperea totala a relatiilor cu persoana ce ne-a suparat nu rezolva problema. In acest sens Sfantul Ioan Casian scrie ca "nu in altii, ci in noi se afla radacinile si cauzele greselilor" si de aceea Dumnezeu "a poruncit sa nu parasim obstea fratilor si sa nu-i ocolim pe cei ce socotim ca i-am jignit noi, sau de care noi am fost jigniti, ci sa-i impacam, stiind ca, nu prin despartirea de oameni, cat prin virtutea rabdarii, poate fi atinsa desavarsirea inimii". Pe langa sfatul de a-i ierta si iubi pe cei ce i-au ofensat, duhovnicul le va cere celor cuprinsi de intristare sa se roage, sa faca lectura buna, sa mediteze serios asupra lucrurilor.
O alta patima care paralizeaza puterile sufletesti esie trandavia sufleteasca sau acedia. Ea omoara toate virtutile si, ca atare, n-o putem tamadui inlocuind-o cu virtutea opusa, asa cum facem in cazul celorlalte patimi. "Fiecare din celelalte patimi, spune Sfantul Ioan Scararul, e nimicita de o virtute. Dar trandavia sufleteasca este moartea atotcuprinzatoare a calugarului''. Cel cuprins de acedie este tentat sa iasa din locuinta sa si sa-si gaseasca mangaierea in compania altor oameni, sau intr-un alt mediu ambiant. Numai ca, sursa acediei fiind in interior, tamaduirea ei nu poate veni din exterior. Vindecarea trebuie sa si-o caute omul in raport cu sine insusi si nu in raport cu altii.
"Eu te indemn frate, scrie Sfantul Isaac Sirul, si te sfatuiesc, ca de nu ai putere sa te stapanesti si sa cazi pe fata ta in rugaciune, infasoara-ti capul in mantia ta si dormi pana ce va trece ceasul intunecimii acesteia de la tine; dar din salasul tau nu iesi... insanatosirea si leacul ei izvorasc din liniste. Aceasta este mangaierea celui ispitit de ea. Dar din intalniri nu primeste niciodata lumina mangaierii si convorbirile cu oamenii nu-l tamaduiesc, ci-l odihnesc pentru o vreme, dupa aceea se ridica impotriva lui cu mai multa tarie. El are neaparat nevoie de un om luminat, cercat in acestea, ca sa fie luminat de el si intarit in toata vremea de credinta. " Omul acesta luminat este duhovnicul.
Patologica devine si puterea irascibila cand se manifesta prin manie. Cum aceasta patima este legata de poftele pacatoase, acestea odata biruite, va fi inlaturata si mania. "Caci iutimea fiind avocatul poftei, inceteaza sa se infurie cand pofta e omorata". Lacomia pantecelui, desfranarea si iubirea de arginti sunt in mod curent pricina acestor patimi. Mania este legata si de slava desarta. Omul orgolios, atunci cand ii este ranita mandria, se manie. "Cel ce nu dispretuieste slava, placerea si iubirea de argint, care le sporeste pe acelea si sta in slujba lor, nu poate taia de la sine prilejurile de manie".
Frica sub aspectul sau patologic, nu frica de Dumnezeu care este "inceputul intelepciunii" (Pilde 1. 7), atrage dupa sine teama, nelinistea si nesiguranta. Toate acestea sunt legate de bunurile sensibile. Tamaduirea fricii sta in detasarea de bunurile si situatiile ce ni le ofera aceasta lume si in incredintarea sortii in mana lui Dumnezeu. Este ceea ce ne zice Mantuitorul: "NU duceti grija spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Matei 6. 31-33).
Cea mai periculoasa si cea mai dificila dintre patimi este mandria. Dificultatea ei sta in faptul ca uneori e greu de depistat, imbracand forme variate si subtile. Cel ce vrea sa tamaduiasca aceasta boala se va folosi de mijloace delicate si eficiente, pentru ca ea se poate alimenta din insasi medicamentul cel mai cunoscut pentru starpirea ei - smerenia. Sfantul Ioan Casian ne explica acest lucru: "Celelalte patimi care se opun unor virtuti puternice si care duc razboi fatis, ca in plina zi, sunt mai usor biruite, insa aceasta, insinuandu-se printre virtuti si luptand de-a valma, ca intr-un intuneric de noapte, ii insala mai cumplit, fara sa astepte, pe cei neprevazatori". Asadar, cel ce vrea sa intreprinda o terapeutica eficienta pentru mandrie, are nevoie de un mare discernamant duhovnicesc si de o trezvie constanta.
Smerenia este virtutea care ne vindeca de mandrie. Si cum mandria are doua forme, la fel si smerenia: smerenie fata de oameni si smerenie fata de Dumnezeu. Ele insa nu pot fi separate, asa cum zice Avva Varsanufie: "Smereste-te cu adevarat nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor''. A fi smerit inseamna a-ti recunoaste limitele, slabiciunile, neputinta si nestiinta, "Omul care a ajuns sa-si cunoasca masura neputintei lui a ajuns la desavarsirea smereniei".
In concluzie, parintele duhovnicesc a primit puterea de a-i tamadui sufleteste pe fiii sai spirituali, de a-i povatui si calauzi inspre imbunatatirea vietii, inspre mantuire. Duhovnicul il ajuta pe ucenic sa inteleaga sensul lumii acesteia, create de Dumnezeu, cazuta in pacat si rascumparata prin Hristos. Duhovnicul ii face clar ucenicului faptul ca Dumnezeu doreste sa se reinnoiasca toate lucrurile prin har. Parintele spiritual vede prezenta Creatorului in toti si in toate, si-l convinge si pe ucenic de acest lucru. Pentru omul care traieste in Dumnezeu, nimic nu mai este vrednic de dispretuit: el le vede pe toate in lumina Taborului, transfigurate prin iubirea lui Hristos.
Un om care s-a purificat prin pocainta si nevointa arde cu inima "pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru toata faptura. In acest caz, gandul la acestea si vederea lor fac sa curga din ochi siroaie de lacrimi din mila multa si apasatoare ce stapaneste inima si din staruinta, inima se micsoreaza si nu mai poate rabda sau auzi, sau vedea vreo vatamare sau vreo intristare, cat de mica, ivita in vreo zidire.
Si pentru aceasta aduce rugaciune cu lacrimi in tot ceasul si pentru cele necuvantatoare si pentru dusmanii adevarului si pentru cei ce-l vatama pe el, ca sa fie paziti si iertati; la fel si pentru firea celor ce se tarasc pe pamant. O face aceasta din multa milostivire ce se misca in inima lui fara masura, dupa asemanarea lui Dumnezeu".
IPS Andrei Andreicut
-
Duhovnicul sau psihologul
Publicat in : Editoriale
-
Duhovnicul mare si duhovnicul mic
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.