• Familia este laboratorul în care se pregăteşte societatea. Dacă familia decade, decade şi societatea • Deznădejdea este consecinţa unor momente din viaţă, când ne-am îndoit, când am cârtit, când am urât sau am pizmuit • Eu cred că un preot ar trebui să fie format, un an, doi, pe lângă o mănăstire şi apoi să fie trimis în lume, să-şi facă familie, să intre în rândul lumii • Fiecare copil are în buzunarul inimii lacrimile părinţilor, nu trebuie să le risipească însă pe nimicuri • N-o să vedeţi nici martiri la sectanţi, nici urcuş duhovnicesc, nici suferinţă pentru credinţă. Sectanţii se adună într-un fel de cluburi de discuţii, cu reguli care sunt mai mult ale societăţii decât ale bisericii, şi pun la cale tot felul de strategii ca să le fie lor bine.

- Majoritatea românilor care se întorc din ţările occidentale vin cu un oarecare dispreţ pentru realitatea românească şi cu sentimentul unei neputinţe fără ieşire în ceea ce priveşte evoluţia noastră ca neam... Evoluăm? Involuăm?

- In occident, omul o duce mai bine din punct de vedere material, dar aici, în România, o duce mai bine din punct de vedere sufletesc. Acum, fiecare ce alege. Să ştiţi că nu toţi sunt fericiţi în Occident, suferă mult acolo. Că nu poţi trăi cu sufletul rupt în două, că românul are un cult al familiei foarte dezvoltat. Vin câte unii şi zic: „Părinte, noi muncim în Italia, dar copilul e în ţară, la o mătuşă, la un bunic... Credeţi că e bine?". „Mă, nu e bine, familia e ca o Biserică, dacă nu sunt toate trei turlele acolo, ea nu-i întreagă. Copilul creşte cu banii câştigaţi ca om, dar ca fiu sau fiică a voastră e pierdut, voi îi sunteţi străini".

- Dar lipsurile materiale provoacă, de multe ori, mari derapaje sufleteşti. Omul se simte nefericit că nu are cât îi trebuie...

- Ei, omul e, de multe ori, o groapă nesătulă, în care oricât bagi, tot nu o acoperi. Dar dacă omul nostru ar primi un semnal de la guvernanţii noştri, oricare ar fi ei, că toată societatea e chemată la ordine şi la respect pentru lege şi pentru muncă, atunci să fiţi convinşi că românul ar înţelege că are viitor în ţara lui. Dar, dacă tu îi spui una şi tot tu nu respecţi ceea ce spui, cum să mai aibă omul încredere în tine?

- Dar mulţumirea de sine a omului, fericirea aceea simplă în faţa bucuriilor de fiecare zi, unde au dispărut? între creştini vedem prea multă nefericire afişată, prea multă tânguire după lucrurile materiale şi prea puţină mulţumire pentru realizările sufletului...

- Dacă vrei mult şi primeşti puţin, iaca, eşti nefericit. Este o povestire a lui Tolstoi, care vorbeşte de valorile creştine în multe dintre cărţile sale, el, care e un scriitor creştin cu adevărat, într-o casă, o izbă de-a lor, din Rusia, trăia o familie de ţărani care se nevoiau zilnic, dar care erau tare mulţumiţi unul de altul, care îşi făceau rai zilnic din bordeiul lor. Dimineaţa se sculau şi îşi vorbeau frumos, la masă făceau cruce şi simţeau că bucatele, deşi sărăcăcioase, erau bune, sărbătorile erau tot împreună şi dădeau slavă Domnului pentru fiecare zi. Dar într-o zi, unul dintre copii, mai măricel, a adus acasă la el, de la joacă, pe un alt băiat dintr-o familie înstărită. Şi acesta, poftit la masă, a refuzat şi a spus cu dispreţ: „Mă, dar în ce sărăcie trăiţi, ce mâncare proastă mâncaţi, ce casă mică şi fără acareturi aveţi...!". Deh, copilul acesta venea din altă casă, de la altă situaţie. Ei, din acel moment,cei din casă au început să se uite urât la casa lor, bucatele nu mai aveau gustul celor de dinainte, relaţiile dintre ei s-au stricat, nu-şi mai vorbeau frumos. Vorbele necugetate sau rele ale acelui tânăr venit în casa lor au rupt vraja din intimitatea familiei. Aşa şi în România, acum. Vin din occident unii, pot să fie chiar români care se mai întorc pe acasă, şi zic: „Bă, dar în ce mizerie trăiţi! Bă, dar voi nu aveţi maşini ca noi, nu aveţi case ca noi, nu aveţi drumuri...! Bă, dar voi vă pierdeţi vremea pe la biserici, în loc să mergeţi la distracţie cum merg toată ziua cei din Europa", Şi, după ce ei aruncă vorbele astea, românul, bietul, simte că nu are spor, se uită urât la tot ceea ce aprecia altă dată.

- Cum se educă cel mai bine un copil, un tânăr?

- Prin puterea exemplului. Dacă îi spui „măi, să nu minţi", şi apoi tu îl pui să spună o minciună că nu eşti acasă, de exemplu, când sună cineva la telefon, acesta este primul pas spre o viaţă mincinoasă. Tinerii judecă lumea, dar până să judece lumea, îi judecă pe proprii părinţi, pe cei din preajmă, pentru că ei le sunt primele modele. Să nu te aştepţi la respect din partea copiilor, dacă nu eşti vrednic de respect şi nu le-ai sădit în suflete duhul adevărului. Copiii trebuie să plece în viaţă cu credinţa că adevărul îi va face liberi şi că libertatea are o sumă de reguli care nu trebuie încălcate. Şi apoi se zice: cum e tatăl, aşa e şi feciorul. Se zice că un tată i-a spus fiului său că îi interzice să se ducă la crâşmă, că acolo e loc de pierzanie, că îşi va strica educaţia, că acolo sunt o mulţime de lucruri pe care nu e bine să le vadă. Copilul, care era mai mărişor, tocmai faptul că i s-a interzis l-a făcut curios, aşa că s-a dus la bar. Şi acolo a văzut, într-adevăr, ceea ce nu trebuia să vadă: pe tatăl său. Păi, dacă tata bea, dacă mama bea, de ce nu ar bea şi feciorul? Că asta se predă aşa, ca o ştafetă.

- Vorbim, în societatea de azi, de o criză a familiei, care se răsfrânge şi asupra familiei creştine. Ce sfat le daţi tinerilor care se pregătesc de întemeierea unei familii?

- Păi, ce sfat să le dau? Familia e laboratorul în care se pregăteşte societatea. Dacă familia decade, decade şi societatea. Eu am să mai spun ceea ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „De vrei să-ţi iei soţ sau soţie, înainte de orice, vezi de este iubitor de Dumnezeu, dacă-şi atrage bunăvoinţa de sus. Dacă sunt acestea, vin şi celelalte, iar lipsind acestea, oricâte averi ar avea, nimic nu foloseşte". Şi apoi mamele sunt oastea cea văzută şi nevăzută care luptă pentru sporirea credinţei în prunci. Fără nevoinţa şi rugăciunea mamelor românce, azi nu mai eram un popor, eram înghiţiţi de multă vreme de năvălitori, oricare ar fi fost ei. Şi apoi, într-o casă, bărbatul este temelia, iar femeia este luminarea. Că şi pe mine, ca pe oricare copil, mama m-a dus la mănăstiri şi acolo mi-a rămas sufletul...! Dar oricare creştin poate să depună mărturie că mama a fost cea care i-a deschis calea spre rugăciune, spre Biserică, spre alcătuirea frumoasă a credinţei. Şi iată, din Pilde (12, 4): „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui" .

- Din ce spun cei care vin la dumneavoastră, ce credeţi că reprezintă pentru omul de azi calculatorul? Credeţi că acesta are o influenţă negativă asupra omului?

- Calculatorul trebuie să fie sclavul tău, nu tu trebuie să fii sclavul lui. Toate sunt de la Dumnezeu, numai că trebuie folosite cu măsură. Mamele se plâng că fiii şi fiicele lor stau toată ziua la calculator, că nu mai sunt buni de nimica. Păi, cine le-a luat calculatorul, nu părinţii? Cineva îmi spunea că acum calculatorul te cuplează la lume, dar te decuplează de tine însuţi, te înstrăinează de familie, de biserică.

- Cum luptăm împotriva deznădejdii? Cum ne putem întări nădejdea?

- Deznădejdea e consecinţa unor momente din viaţă când ne-am îndoit, când am cârtit, când am urât sau am pizmuit.

- Sectele au pătruns în societatea românească, fac prozelitism, se manifestă la televizor, par foarte active. Credeţi că e în pericol, din cauza lor, Biserica Ortodoxă?

- Biserica Ortodoxă este fiecare creştin în parte şi toţi la un loc. Dacă un singur creştin dispare, toată construcţia suferă. Noi zicem că se duc la sectanţi doar cei care sunt slabi, care şi aşa nu erau puternici în credinţă, dar nu-i chiar aşa. Toată suflarea creştină e vinovată de pierderea unui suflet. Dar de ce se duc oamenii acolo? Pentru că este mai uşor să fii sectant, decât creştin ortodox. Acolo ţi se spune că eşti gata mântuit, că eşti în centrul lumii, că eşti propriul preot şi mărturisitor, pe când dincoace trebuie să iei pieptiş calea mântuirii, să suferi pentru fiecare pas. Şi apoi, când e mai dulce lumina de pe vârful muntelui, când eşti aruncat acolo, sau când îl urci pas cu pas...? Şi apoi, tot ce zic sectele că au descoperit ele, că propovăduiesc ele, noi avem în Ortodoxie bine definit, de la Botez până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă ar analiza cineva comparativ sectele care zgândăre la temelia Ortodoxiei, ar vedea că acestea afirmă aceleaşi lucruri pe care noi le afirmăm de mii de ani şi resping lucruri pe care sunt incapabili să le înţeleagă. Sectanţii se adună într-un fel de cluburi de discuţii, cu reguli care sunt mai mult ale societăţii, decât ale Bisericii, şi pun la cale tot felul de strategii ca să le fie lor bine.

- Sectanţii nu par să aibă organ pentru credinţă, la ei e mai mult voinţă...!

- Exact. Noţiunea de aproapele este doar pentru cei din secta lor, din clubul lor, nu pentru orice om de pe lumea asta.

- Mulţi creştini zic că se duc la sectanţi fiindcă sunt dezamăgiţi de comportamentul unor reprezentanţi ai Bisericii, de opulenţa unor ierarhi, a unor preoţi care confundă misiunea cu o afacere, cu aspiraţia la o situaţie materială aparte. Ce credeţi despre această motivaţie?

- Eu cred că mulţi se duc acolo dintr-o mândrie nemăsurată, adică, mă, ştii cine sunt eu? Eu sunt ăla care gândesc altfel, care nu mă amestec cu turma asta mare, eu sunt un ales, eu sunt un buric al lumii... E adevărat că şi mulţi preoţi de-ai noştri se comportă de parcă ar vrea să posede averea lui Iov, uită că ei sunt trimişi ai lui Hristos şi nu administratori ai averilor de pe lumea asta. Cred că şi şcoala în care se formează a devenit mai superficială, şi familia care îi pregăteşte pentru viaţa asta, de ostaş al lui Iisus Hristos, îi motivează pe tineri cam aşa: „Du-te la preoţie că se trăieşte bine, ai casă, ai maşină, ai cinste în parohie...!". Sunt situaţii când soarta unei parohii este dată unui tânăr de douăzeci de ani, necopt, neformat, care trebuie să le vorbească oamenilor despre nevoinţa pe această lume. Cum să vorbească el din experienţă? De unde experienţă, poate că nici acasă nu a văzut chiar ce trebuie...! Eu cred că un preot ar trebui să fie format, un an, doi, pe lângă o mănăstire şi apoi să fie trimis în lume, să-şi facă familie, să intre în rândul lumii. Păstorul slab nu ştie a păzi turma.

- Calea spre Rai irece prin Biserică?

- Calea spre Rai trece prin inima omului. Dar inima omului trebuie să fie în legătură cu Biserica, evident. Raiul pentru creştin nu este o făgăduinţă goală, că va fi împărăţia de după Judecată, Raiul începe odată cu omul, de pe lumea aceasta. Raiul se face cu fiecare faptă bună. Am făcut o faptă bună, am mai înaintat cu un pas în Rai. Mă mai întreabă câte un creştin: „Părinte, cum e Raiul?" Păi, cum să fie? Cum e casa ta, cum e inima ta, cum e viaţa ta. Dacă faci o faptă bună, te simţi mai uşor, te simţi alt om. Şi o faptă bună să o ştie numai cel căruia i-ai făcut-o şi Dumnezeu. Tu să o uiţi imediat, că altfel, dacă te mândreşti cu ea, faci zece paşi înapoi din drumul spre Rai.

- Dar ce înseamnă o faptă bună? Care sunt faptele bune?

- Faptele bune ţin de poruncile Domnului şi de Tradiţia Bisericii. Să nu judeci pe aproapele, să nu cleveteşti, să întinzi o mână celui căzut, de alături. Apoi să ţii posturile, să miluieşti pe săraci, pe neputincioşi, să respecţi pe bătrâni, să respecţi legile ţării, ale comunităţii, ale familiei. Că aşa e, fiecare familie are regulile ei, are generaţiile ei, fiecare trebuie să fie la locul lui în evoluţia unei familii, respectul trebuie să fie de la cel mai mic la cel mai mare. La noi s-a pierdut acest respect, bătrânii sunt aruncaţi la o margine: „că ce ştiu ei, nu mai sunt la nivelul nostru; că noi suntem moderni" şi aşa mai departe...! Dar faptele bune sunt mult mai multe, ele sunt expresia iubirii. Că fără iubire nu faci nici o faptă bună, numai te chinui.

- Spunea cineva că lacrimile creştinului sunt bănuţii cu care acesta răscumpără păcatele...! Dar lacrimile mamei, ale părinţilor?

- Lacrimile mamei sunt bănuţii pentru drum, pentru poverile drumului, daţi fiului sau fiicei. Fiecare copil are în buzunarul inimii lacrimile părinţilor, nu trebuie să le risipească însă pe nimicuri. Că ăia, din lacrimi, sunt bănuţi trăiţi, bănuţi chinuiţi. Ştiţi cum le poate da copilul valoare maximă? Să facă orice pe lumea asta ca să-i mulţumească pe părinţi. Dacă îi mulţumeşti pe părinţi, pe Iisus îl mulţumeşti. O singură mândrie cred că place şi lui Dumnezeu, ca părintele să fie mândru de copilul lui când acesta păzeşte calea Adevărului, a tradiţiei, a neamului său. Dar şi mândria asta trebuie să fie cu măsură...!

- Părinte, stând la uşă, aşteptând să intrăm la dumneavoastră, ca să continuăm discuţiile noastre, a venit un preot de mir, a făcut ce a făcut şi a intrat înainte, peste rând... Credeţi că la Rai va fi la fel?

- Acolo nu e o competiţie între mai mulţi, între toţi cei care bat la porţile cerului, acolo sufletul e numai el singur cu poverile sale. Intri peste rând numai dacă ai făcut faptele plăcute Domnului. Atunci, da, te ia şi te duce înainte, peste rând. Ştii cum e cu mântuirea la grămadă? E o povestioară care se găsea, mai demult, în manualele şcolare. La o petrecere mai mare, la o sărbătoare, toţi cei care se pregăteau sâ participe au hotărât ca fiecare să aducă câte un ulcior cu vin, toţi să toarne vinul într-un butoi, după care să bea cu toţii, acelaşi vin, pe săturate. Dar ce se gândeşte unul dintre cei de acolo? Măi, eu nu am să duc din vinul meu, am să duc un ulcior cu apă, că doar nu o să se observe la cantitatea de vin care o să se adune. Dar, după ce s-a adunat vinul şi a început petrecerea, au observat că la masă li se servea numai apă. Că aşa gândiseră cu toţii, că nu o să se observe şmecheria lor. Aşa şi cu mântuirea la grămadă, ai încredere în cel de alături, dar numai până la primul hop...!

- La întrebarea ,, Cum vedeţi reînvierea duhovnicească a monahismului, astăzi", aţi răspuns recent: „Cu telefon mobil şi cu maşini luxoase...! Aceasta se va petrece odată cu reînvierea creştinismului. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte odată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta ". Care vor fi consecinţele, în perspectivă, ale acestei stări de fapt?

- E greu de apreciat, dar rătăcirea sufletească va fi dramatică pentru creştini. Şi, dacă cel care trebuie să te ghideze pe calea aceasta prin lume spre mântuire se îngrijeşte mai mult de confortul personal, mai mult de propria stare, atunci omul obişnuit îşi va pierde încrederea şi odată cu încrederea, poate să îşi piardă şi credinţa. Un monah care lasă misia sa de izbelişte ca să trăiască precum un mirean, va fi de o mie de ori mai vinovat pentru ceea ce se întâmplă creştinului. Nu degeaba pilda păstorului şi a turmei este cea care caracterizează această misiune, aşa cum a întemeiat-o Iisus Hristos. Un păstor leneş, lipsit de dragoste pentru turma sa, îmbuibat, beţiv, egoist, iubitor de arginţi, iubitor de lux, de plăceri, tolerant cu păcatele sale, dar şi cu ale celor din preajmă, este un pericol pentru Biserică. Noi spunem că Hristos i-a ales pe monahi, care sunt, astfel, ucenicii Săi, dar, deseori, monahii se îndepărtează de mucenicia pentru care au fost aleşi. Cum să se uite la sufletul tău şi la necazurile tale şi la păcatele tale un monah sau un preot care nu are timp să-şi numere proprietăţile sau averile sau maşinile? Imbuibarea din multe mănăstiri şi biserici le transformă pe acestea, din locuri de rugăciune pătimaşă, în loc al patimilor în care nu mai încape şi rugăciunea.

- Ce părere aveţi despre cei care spun: „Ei, o viaţă am, aşa că am să o petrec cum vreau eu, într-o distracţie continuă”.

- Creştinul, omul nostru, nu are numai viaţa aceasta pământeană. El se pregăteşte aici, pe pământ, pentru viaţa cealaltă, viaţa veşnică. Dacă dai veşnicia pentru clipa de pe pământ, atunci nu ai făcut decât să alegi cum e mai păgubos. Regula Bisericii şi a credinţei nu te trimite în peşteră, ca trăitor pe lumea asta, nu îţi interzice să te bucuri de tot ce a iscodit mintea omenească, dar toate cu măsură. Dar pe un om care spune că doar o viata are şi o transformă într-o petrecere continuă nu poţi decât sa-l deplângi şi să-l laşi în pace. Ce poţi să-i faci? Darurile Sfântului Duh, cum spunea proorocul Isaia, sunt în număr de şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, cunoaşterea, evlavia, bărbăţia, frica de Dumnezeu. Dacă ai primit darurile acestea şi le respecţi, apoi viaţa îţi este plină. Cine face altfel, nu e creştin. Sau e creştin de paradă.

- Dacă un tânăr este înconjurat de patimi, de ispite, de viaţa tumultuoasă din jur, cum se poate sustrage acestora?

- Fugi de prietenii tăi răi. Că de aici pornesc toate relele, de la prieteniile nepotrivite. Mai vine câte o mamă şi zice: „Părinte, băiatul meu sau fata mea, au luat-o pe căi greşite. Ce să fac? Că în casă au avut modelul bun, noi avem viaţă armonioasă...!" Păi, viaţa copilului tău trebuie văzută şi dincolo de mediul familiei, că acolo sunt ispitele, acolo sunt lunecuşurile. Cine a prins de acasă, din familie, temeinic, lucrurile bune, se îndreaptă, mai are cum să se întoarcă de pe panta lucrurilor rele; dar cine le-a prins superficial sau a trăit superficial, greu se mai întoarce. De asta, deprinderea postului, a participării la Sfânta Liturghie, candela aprinsă, respectul părinţilor, a bătrânilor, a tradiţiei, toate acestea fac pe tineri să nu ajungă acolo unde sunt mediile viciate. Trebuie lucrat la sufletul şi la mintea omului din copilărie, iar datoria este aici a părinţilor, a bunicilor. Unui tânăr trebuie să îi trezim conştiinţa, care este glasul lui Dumnezeu în om.

- O întrebare tulbură pe creştini, acum, când în acelaşi perimetru coexistă toate religiile: cine se va mântui, doar creştinii ortodocşi? Ceilalţi sunt condamnaţi din start la pierderea sufletelor? Că, până la urmă, cu ce e vinovat un om că nu s-a născut creştin şi că trăieşte în tradiţia lui, primită de la părinţi?

- Intrebarea asta şi-au pus-o mulţi, fiecare judecă prin sistemul lui de valori. Noi trebuie să ne gândim însă că şi naşterea şi locul în care suntem, şi credinţa şi familia, toate sunt din voinţa Domnului.

- Mai zice câte un creştin de-al nostru: De ce m-am născut în România şi nu în Franţa, ca să fiu francez, ca să am o altă soartă, să fiu într-o altă civilizaţie. Ce părere aveţi de o asemenea aspiraţie?

- Ei, asta e un fel de rătăcire de la rostul propriu. Dar nimeni, nici un om de pe pământ, nu s-ar fi putut naşte în altă parte, din alţi părinţi, şi să fie acelaşi. Că se zice la Eclesiast: „Dar el nu ştie ce şi cum se va întâmpla, căci n-are nici cine-i spune. Omul nu este stăpân pe suflarea lui, ca s-o poată opri, şi n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este izbăvire şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi" (Ecclesiast 8, 7-8). Un om poate schimba locul, dar nu se poate schimba pe sine.

 Adrian Alui Gheorghe

Semnele vremii noastre. 7 intalniri cu Parintele Justin Parvu, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Semnele vremii noastre. 7 intalniri cu Parintele Justin Parvu"

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie