In secolul al IV-lea a avut loc o dezbatere asupra felului în care le vorbeşte Dumnezeu oamenilor, şi dacă există limbi sacre, şi, mai concret, dacă Dumnezeu le-a vorbit oamenilor în limba ebraică, care este considerată prin excelenţă limba sacră. Subiectul acesta are o deosebită importanţă pentru că dă naştere unor consecinţe teologice însemnate, cele care se referă la relaţia dintre esenţă şi energie în Dumnezeu, la relaţia dintre lucruri şi nume şi la modul în care le este dăruită oamenilor revelaţia lui Dumnezeu.
a) Opiniile lui Eunomie
Eunomie era reprezentantul principal al anomoienilor, care din acest motiv s-au numit şi eunomieni, şi care au făcut parte din facţiunea arienilor care combăteau dogma deofiinţimii de la Sinodul I Ecumenic şi credeau că Fiul nu era asemenea cu Tatăl.
Eunomie considera că dumnezeiasca esenţă şi dumnezeiasca energie necreată sunt acelaşi lucru, şi de aceea, atunci când cineva o cunoaşte pe una, o cunoaşte şi pe cealaltă, adică învăţa că nu există distincţie între esenţă şi energie în Dumnezeu. De asemenea, susţinea că esenţa lui Dumnezeu nu este cunoscută doar de Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi de om. Prin urmare el susţinea că Cuvântul nu este în mod necesar necreat, deoarece cunoaşte esenţa lui Dumnezeu la fel ca şi omul.
Mai mult, Eunomie, în afară de faptul că identifica esenţa cu energia în Dumnezeu, identifica şi ipostasul cu esenţa. Dimpotrivă, Părinţii Bisericii vorbeau despre faptul că esenţa este fără nume şi cu desăvârşire necunoscută şi cu neputinţă de împărtăşit omului, iar numele de „nenăscut" şi „născut" nu se referă la esenţă, şi, de asemenea, făceau distincţie între ipostas şi esenţă. Eunomie mai susţinea că Dumnezeu le-a descoperit oamenilor numele fiinţelor, precum şi numele esenţei Sale. Cu alte cuvinte, Eunomie şi, în general, eunomienii vorbeau despre revelarea dumnezeieştii esenţe prin anumite nume. Acest lucru i-a condus şi la teoria despre limba ebraică ca limbă divină şi sacră, pe care ar fi folosit-o Dumnezeu pentru revelarea esenţei Sale.
In continuare vom vedea poziţia Sfântului Grigorie al Nisei legat de acest subiect asupra căruia ne-am oprit atenţia.
b) Esenţă şi energii, lucruri şi nume
Sfântul Grigorie al Nisei, continuând opera fratelui său, Marele Vasilie, a combătut opiniile lui Eunomie referitoare la esenţa şi energiile lui Dumnezeu, precum şi la relaţia dintre lucruri şi numele acestora.
Este cunoscută învăţătura Părinţilor capadocieni, dezvoltată mai târziu de Sfântul Grigorie Palama, că, în ce priveşte esenţa Sa, Dumnezeu este fără nume, iar în ce priveşte energiile Sale, este cu multe nume. Astfel, numirile lui Dumnezeu nu redau esenţa Lui, ci energiile Lui. Prin analogie, acelaşi lucru se întâmplă şi cu creaţia. Ii atribuim lui Dumnezeu nume în funcţie de cum ne împărtăşim de energiile Sale şi, prin extindere, caracterizăm lucrurile prin numele lor din propria noastră limba, în funcţie de cunoaşterea esenţei acestor lucruri.
Existenţa lui Dumnezeu nu depinde de silabele cuvintelor, pentru că atunci Dumnezeu ar deveni egal cu oricine ar face uz de ele. Dumnezeu este mai presus de cuvinte. „Căci adevărata putere a lui Dumnezeu şi stăpânirea Sa şi autoritatea şi domnia Sa nu îşi sprijină existenţa pe nişte silabe." Hristos Se dezvăluie pe Sine ca „uşă", „pâine", „scară", „păstor" şi „lumină", făcând cunoscută oamenilor firea dumnezeirii Sale prin anumite însuşiri, pe care ei înşişi le pot vedea la El. întrucât oamenii şi-au format anumite reprezentări în cursul vieţii lor, de aceea exprimă dumnezeirea lui Hristos prin aceste nume. Firea lui Dumnezeu este simplă, nu compusă, dar dumnezeirea îşi primeşte numele „în funcţie de diversitatea energiilor".
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu numele pe care le dăm făpturilor create. Există lucrurile şi numele lucrurilor. Dumnezeu a creat întreaga zidire din nefiinţă, şi fiecare lucru şi-a primit numele de la oameni „în funcţie de obişnuinţa semantică şi acustică ce predomină în fiecare neam".
Fiecare lucru are diferite energii şi de aceea a primit şi diferite nume. De pildă, focul are „însuşirea de a lumina şi de a arde, este un element uscat şi mistuie orice materie prinde". Astfel, are o denumire generală, de „foc", dar în funcţie de energiile sale primeşte diferite nume. Acelaşi lucru îl observăm şi despre tăria cerului. Prin urmare, numele generale denumesc firea, iar diferenţa dintre nume reprezintă tot ceea ce noi recunoaştem ca specific la respectiva făptură creată. Prin diferitele adresări pe care le acordăm fiecărei făpturi create nu regăsim întocmai sunetul silabelor create de Dumnezeu, ci cunoaştem ipostasul lucrurilor.
Toate fiinţele îşi au existenţa şi ipostasul de la Dumnezeu, Care le-a creat, iar noi, spre a ne fi nouă de ajutor, le-am dat „numele care semnifică lucrurile". Noi nu creăm firea fiinţelor, ci doar le punem nume. Fiecare neam dă propriile sale nume fiinţelor, căci într-un fel denumeşte evreul cerul, şi într-alt fel canaaneul, dar amândoi înţeleg acelaşi lucru, fără să existe vreo diferenţă în înţelegerea acelui lucru din pricina sunetelor diferite. Ceea ce nu înseamnă că oamenii care dau nume fiinţelor ar fi egali cu Dumnezeu.
Eunomie susţinea între altele că măreţia lui Dumnezeu nu se vede doar în făpturile create, ci înţelepciunea Sa se arată şi în numele prin care Dumnezeu a conferit fiecărei făpturi adresarea potrivită. Sfântul Grigorie al Nisei, combătând această opinie care identifica lucrurile cu numele, făcea referire la diferenţa dintre esenţa lucrurilor şi energiile acestora. Firea lucrurilor aşa cum a fost stabilită de Dumnezeu este imuabilă, în timp ce numele lor s-au diferenţiat în multe limbi, a căror mulţime nu poate fi măsurată cu uşurinţă. De pildă, tăria cerului este denumită printr-un anume cuvânt de grec, prin altul de evreu, de roman, de sirian, de egiptean etc., şi fiecare consideră cuvântul lui ca fiind cel mai bun. Şi sfântul se întreabă: „Spune-mi care dintre acestea este numele potrivit pentru a înfăţişa măreaţa înţelepciune a lui Dumnezeu?"
Astfel, lucrurile şi denumirile lucrurilor nu sunt identice. Dumnezeu a creat lumea, însă omul este cel care dă nume făpturilor create.
c) Dumnezeu nu este un „grămătic"
Dumnezeu nu este creator de cuvinte şi limbi, nu este un „grămătic", născocitor de limbi şi cuvinte, de gramatici sau de sintaxe.
Eunomie, pe care Sfântul Grigorie al Nişei îl numeşte cu ironie „noul exeget al dogmelor mistice", a formulat părerea că, de pildă, numele de vlăstar, plantă şi iarbă, precum şi sămânţă sau lemn şi altele asemenea au fost date de însuşi Dumnezeu înainte de zidirea omului, pentru că realităţile pe care le denumesc au fost create prin porunca Lui. Sfântul Grigorie al Nisei respinge această învăţătură a lui Eunomie prin multe observaţii lingvistice. Intre altele, el spune că, pentru a putea fi formulat, limbajul nostru omenesc are nevoie de multe mădulare ale trupului uman, precum corzile vocale, limba, dinţii, gura şi aerul etc. Nu este cu putinţă ca toate acestea să îi fie atribuite lui Dumnezeu, şi nici împreunarea silabelor, aşa cum o realizează omul, şi în felul acesta să fie alcătuite cuvintele pentru numele lucrurilor. Dumnezeu nu are gură ca noi, ca să dea diferite nume fiinţelor. In alt loc, Sfântul Grigorie scrie că, aşa cum se deosebeşte firea noastră de firea lui Dumnezeu, la fel există o mare deosebire între cuvântul nostru şi cu vântul lui Dumnezeu. Cuvântul nostru nu a existat de la început, ci a fost creat odată cu firea noastră, câtă vreme Dumnezeu Cuvântul Care prin puterea Sa le-a întemeiat pe toate şi pe toate le chiverniseşte şi are putere asupra întregii zidiri şi este viaţă, adevăr şi dreptate, Acesta era la începutul creaţiei şi din totdeauna este. Este greşit să îi atribuim lui Dumnezeu Cuvântul însuşiri ale cuvântului omenesc, aşa cum face Eunomie. Scrie Sfântul Grigorie: „Acesta, aşadar, este Cuvântul şi atat de mare este, [...] însă Eunomie îi atribuie lui Dumnezeu, ca pe un mare privilegiu, cuvântul omenesc cel alcătuit din nume, cuvinte şi conjuncţii."
Dumnezeu a dat firii noastre o putere pentru ca El să poată lucra prin noi la realizarea diferitelor lucruri. Astfel se întâmplă şi cu tot ceea ce ţine de limba omenească. Puterea cuvântului nostru este lucrarea lui Dumnezeu, Care a creat firea, dar cuvintele particulare găsite pentru nevoia diferitelor lucruri sunt invenţiile noastre. Dovadă în acest sens este faptul că este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi creat diferitele cuvinte ruşinoase şi necuviincioase care există în limbile oamenilor. Căci, atunci când în Sfânta Scriptură sunt folosite unele cuvinte cu care suntem obişnuiţi, aceasta se întâmplă pentru că „Duhul Sfânt din ale noastre alege", adică Duhul Sfânt foloseşte cuvintele noastre ca să intre în comuniune cu noi. Acest lucru s-a petrecut şi la Cincizecime, când fiecare a primit învăţătura în limba sa maternă şi a cunoscut puterea şi înţelesul cuvântului „prin cuvinte cunoscute lui".
Această învăţătură care-L socoteşte pe Dumnezeu „învăţător al literelor, care stă şi cugetă în amănunt ce nume să dea lucrurilor" nu este decât „vorbire în vânt" şi „deşertăciune iudaică", ce a căzut departe de înălţimea învăţăturii creştinilor care cred în Dumnezeu, Cel „mai presus de nume şi de înţeles" şi Care prin puterea Sa pe toate le ţine, le aduce la existenţă şi le păstrează în existenţă. Sfântul Grigorie foloseşte următoarea pildă spre a ne arăta felul în care Dumnezeu vorbeşte oamenilor ca ei să poată înţelege cele înalte. Aşa cum, ca să le arătăm celor surzi ce trebuie să facă, folosim tot felul de semne şi gesturi, pentru că este cu totul nefolositoare în cazul lor rostirea cuvintelor, la fel se întâmplă şi cu noi. Intrucât firea noastră este surdă şi nu pricepe nimic din cele înalte, harul lui Dumnezeu le vorbeşte Prorocilor în multe rânduri şi în multe chipuri, modelându-le limbile „după cum ne este nouă mai uşor a înţelege şi după a noastră înţelegere şi obişnuinţă", şi aşa să ne poarte către înţelegerea celor înalte. Astfel, ne conduce la înţelegerea celor înalte şi ne învaţă nu pe măsura măreţiei Lui - căci cum ar putea încăpea marele în mic? ci pogorându-Se El la neînsemnătatea puterii noastre. Prin urmare, firea noastră, după ce a căpătat de la Dumnezeu putinţa să vorbească şi să articuleze sunete şi să vestească ce doreşte, în continuare înaintează pe drumul ei prin lucruri, punând fiinţelor anumite semne deosebitoare date de diferenţele corespunzătoare dintre sunete. Şi conchide: „Acestea sunt cele pe care noi le numim cuvinte şi nume, cele prin care noi semnalăm puterea lucrurilor."
d) Limbile sunt născociri ale oamenilor
Diferitele limbi prin care comunică oamenii între ei sunt născociri ale oamenilor, iar nu creaţii ale lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie al Nisei, referindu-se la faptul istoric al amestecării limbilor de după zidirea Turnului Babel, spune că diferitele limbi nu au fost create de Dumnezeu, ci Dumnezeu a încurcat atunci unica limbă existentă, „ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul" (Facerea 11:7). Adică, atâta vreme cât oamenii trăiau o viaţă comună şi nu se împărţiseră încă în diferite popoare, „toată mulţimea oamenilor folosea o singură limbă". După Turnul Babei oamenii s-au împrăştiat în diferite locuri „în funcţie de comunitatea lingvistică", având ca element comun al înţelegerii dintre ei „vorbirea aceleiaşi limbi". Prin urmare oamenii nu se deosebeau în ce priveşte cunoaşterea lucrurilor, ci prin felul numelor atribuite lucrurilor.
Totuşi, chiar şi atunci când oamenii vorbeau o singură limbă, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se menţionează că au fost învăţaţi de Dumnezeu „cuvintele", după cum nu se menţionează niciunde că, odată ce limba unică a fost risipită în multe limbi, o oarecare lege divină ar fi „supervizat" felul în care vorbea fiecare om. Dar, atunci când Dumnezeu a vrut ca oamenii să vorbească în diferite limbi, „a lăsat firea să-şi urmeze drumul ei, articulând în fiecare comunitate sunetul după cum bine plăcea auzului, ca fiecare nume să aibă claritate". Astfel, formarea limbilor nu s-a realizat graţie unei legi divine, ci a fost un proces firesc, strâns legat de formularea clară a cuvintelor.
e) Nu există limbi sacre
Cele de mai sus arată că nu există limbi sacre şi, prin urmare, nici limba ebraică nu este o limbă sacră.
Teoria despre sacralitatea limbii ebraice a fost formulată în Antichitate, pentru că în această limbă a fost scrisă cea mai mare parte a cărţilor Vechiului Testament. In traducerile iudeo-aramaice ale cărţilor Vechiului Testament, limba ebraică este numită „limbă sfântă", deoarece „cărţile sfinte" au fost scrise în ebraică, spre deosebire de limba profană a aramaicii populare. Până şi primii scriitori creştini considerau că limba ebraică avea origine divină. Origen vorbeşte despre „dialectul dăruit de Dumnezeu", iar Teodorit al Cirului se referă la ebraică ca la „graiul sacru". Lingvistica contemporană o consideră una dintre limbile semitice, pe care o vorbeau canaaneii ca pe un dialect canaanean, în Palestina, de unde au preluat-o israeliţii, când au fost strămutaţi din Caldeea în Palestina de către Avraam.
Limba ebraică este una dintre cele mai vechi limbi care face parte din ceea ce numim „limbi semitice". Prorocul Isaia o numeşte „limba Canaanului" (Isaia 19:18) şi „limba iudaică" (Isaia 36:11,13), precum o întâlnim şi în altă parte (IV Regi 18:26) şi pe care o deosebeşte de siriană, care este limba aramaică. Astfel, limba ebraică se numea canaaneană şi iudaică, fiindcă primise diferite influenţe de-a lungul istoriei.
După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii vorbeau limba aramaică, care era un dialect sirian, şi care în epoca respectivă era limba oficială a regiunii de vest a statului persan şi limba folosită în comerţ. Incepând cu secolul al II-lea î.Hr., limba aramaică a înlocuit-o pe cea ebraică, care, cu multele ei dialecte, continua să fie limba cărturarilor, a sinagogii şi a cultului, şi era folosită pe peceţi, pe monede şi la procesiunile oficiale. Pe vremea lui Hristos evreii vorbeau limba aramaică, cea pe care o folosea şi Hristos în propovăduirea Sa. Era vorba de o formă populară a limbii.
Ca să detaliem, strămoşul evreilor, Avraam, care trăia în Urul antic al Mesopotamiei, vorbea limba caldeilor, care era o limbă semită anterioară ebraicii. Ea s-a îmbogăţit cu noi cuvinte din vocabularul limbii pe care o vorbeau locuitorii din Haranul Mesopotamiei, unde s-a strămutat Avraam cu tatăl său, Terah, şi cu femeia sa, Sarra. Mai târziu, limba aceasta a preluat elemente din limba pe care o vorbeau locuitorii Haranului, unde a ajuns Avraam, îndrumat fiind de Dumnezeu. Această limbă o vorbeau evreii în Egipt, unde se strămutaseră, ca pe o limbă distinctă de cea egipteană. După ieşirea din Egipt şi stabilirea lor în Pământul Făgăduinţei, limba lor a preluat elemente noi de la popoarele pe care le supuneau sau de la popoarele vecine cu care comunicau. Acest lucru înseamnă că limba ebraică nu a fost pusă în uz în epoca lui Moise, ci s-a dezvoltat din limba caldeilor, îmbogăţindu-se cu elemente lingvistice provenite din mediul în care trăiau (Haran), pentru ca apoi să se configureze în Canaan, unde a fost continuu îmbogăţită de limbile triburilor pe care le-au supus evreii după ieşirea lor din Egipt şi venirea în Pământul Făgăduinţei. Astfel, limba ebraică exista dinainte de Moise, însă abia de la epoca lui Moise încolo începe să fie scrisă în cărţi.
Pe baza acestor date ştiinţifice reiese că limba ebraică nu a fost predată direct de Dumnezeu şi deci nu poate fi caracterizată drept limbă sacră.
Paradoxal este că aceste concepţii despre sacralitatea limbii ebraice le întâlnim şi la Dante, care susţinea că cei dintâi zidiţi şi urmaşii lor au vorbit limba ebraică până la construirea Turnului Babel, atunci când a avut loc amestecarea limbilor. Apoi limba ebraică ar fi fost uitată şi, după cum credeau unii, Dumnezeu l-ar fi luminat pe un anume Ever, ca să păstreze limba ebraică, pentru ca Dumnezeu să vorbească din nou oamenilor prin această limbă.
Părinţii Bisericii nu susţineau opinia despre sacralitatea limbii ebraice. Dimpotrivă, Sfântul Grigorie al Nisei, respingând opiniile lui Eunomie, pe care le-am văzut mai sus, între altele, a analizat într-un mod minunat subiectul despre glasul şi limba lui Dumnezeu, prin care Acesta a vorbit cu Prorocii, precum şi în ce măsură există sau nu limbi sacre. Cu multe argumente a combătut asemenea opinii şi a demonstrat că limba ebraică era una dintre cele mai recente limbi care existau în epoca sa.
Se ştie că Moise a scris cartea Facerii în limba ebraică a acelei epoci, în care se vorbeşte despre crearea lumii prin lucrarea lui Dumnezeu, şi pare că Dumnezeu vorbeşte în limba ebraică. Eunomie, având această părere, susţinea că Dumnezeu, Care a creat firea, le-a dat oamenilor să folosească atât lucrurile, cât şi numele lucrurilor, şi chiar mai mult, că „invocarea denumirilor lucrurilor ce s-au dat este superioară facerii lucrurilor pe care le folosesc". Cu această constatare, zice Eunomie, „Dumnezeu consacră cuvintele oamenilor".
Această opinie a lui Eunomie este combătută de Sfântul Grigorie al Nisei, care susţine că Dumnezeu nu vorbeşte în limba ebraică şi, prin urmare, limba ebraică nu este nici sacră, nici imuabilă. Invocând anumite mărturii ale epocii sale, spune că limba ebraică nu este cea mai veche limbă, dar s-a întâmplat următorul fapt minunat, „anume că limba aceasta, îndată după ieşirea din Egipt, a fost pusă la punct pentru folosul poporului".
Potrivit Sfântului Grigorie al Nisei, faptul că Moise în cartea Facerii a scris despre crearea lumii în limba ebraică şi prin ea a redat şi expresia „şi a zis Dumnezeu" nu înseamnă că Dumnezeu vorbea această limbă, ci că Moise I-a atribuit lui Dumnezeu anumite cuvinte în limba în care el se formase şi cu care era familiarizat. Intrucât limba ebraică luase naştere în urma altor limbi, iar Moise a trăit cu multe mii de ani după crearea lumii şi a povestit în limba sa cuvintele lui Dumnezeu, înseamnă că nu putem să îi atribuim lui Dumnezeu această limbă care se alcătuieşte omeneşte. Nici un om raţional nu poate susţine că Dumnezeu a folosit limba ebraică în vremea când nimeni nu o putea folosi, de vreme ce ea s-a format după multe mii de ani de la crearea omului. Pe vremea când oamenii încă nu existau, adică înainte de creaţie, „nu fusese încă formulat vreun dialect potrivit cu modul particular al fiecărui popor". In consecinţă, limba lui Dumnezeu nu este nici ebraica, nici limba vreunui alt neam. „Deci limba lui Dumnezeu nu este nici ebraica, dar nici nu urmează pronunţia unui alt tip de limbă care se obişnuieşte la neamuri". Prin urmare, nu există limbi sacre.
Fragment din cartea "Teologia post‑patristica si experienta bisericeasca a Sfintilor Parinti", Editura Sophia
Cumpara cartea "Teologia post‑patristica si experienta bisericeasca a Sfintilor Parinti"
-
Despre post
Publicat in : Editoriale -
Cuvant in ziua Botezului Domnului
Publicat in : Botezul Domnului - Boboteaza -
Clopotele cheama oamenii la rugaciune
Publicat in : Liturgica -
Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.