In zilele noastre întrebarea „care este scopul principal al vieţii ?" se aude cu indiferenţă într-o lume care nu se interesează de esenţă, de adevăr şi de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu ştie exact pentru ce trăieşte.
Trăim deja de ceva vreme o prăbuşire a valorilor vieţii. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoţie, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt. Grabnică şi brutală consacrare a tuturor aici şi acum. Nu am venit în seara aceasta să vă dăscălesc, să fac pe învăţătorul, sau predicatorul, sau pe pedepsitorul şi procurorul. Am venit să depun în faţa voastră smerit durerea mea, dragostea mea şi cugetul meu sincer.
A uitat, aşadar, omul contemporan scopul principal al existenţei lui. A considerat că este nemuritor pe pământ. S-a legat puternic de materie, de bani, de agoniseli, de lucruri. A socotit samavolnicia - libertate, necredinţa - progres, înşelarea - deşteptăciune, păcatul - eliberare, cinstea - prostie. In viaţa modernilor, a intrat răzvrătirea, îndoiala, suspiciunea, contestarea, respingerea. A fost îndumnezeită lăcomia banilor, adorarea trupului, înălţata iubire de slavă. A fost înfrumuseţată ipocrizia.
In mijlocul acestui climat, Biserica a fost considerată stânjenitoare. Astfel, scandalurile existente ale reprezentanţilor ei care au greşit au fost exagerate şi umflate, altele au fost căutate cu tot dinadinsul, întreţinute, menţinute, astfel încât lumea să se indigneze şi numai pentru că vede pe cineva în rasă pe drum. Biserica nu este o prăvălie mică. Biserica a existat mai înainte de noi şi cu siguranţă va exista şi după noi. Sufletul caută lumina dincolo de lumina soarelui sau cea artificială. Conştiinţa agonizează. Fiinţa fiecărui om serios caută izvoarele curate ale apelor, ca să înseteze cu adevărat. Diferitele reţete pentru plăcerea vremelnică au oferit în final un chin imens. Mulţi oameni sensibili ai vremurilor noastre se închid în ei înşişi şi dacă nu aiurează sau melancolizează, monologhează meditativ pentru o atât de violentă schimbare a vremurilor. O stare fără ieşire domină discuţiile. Oraşul a devenit întunecat şi neprimitor. Satele sunt considerate foarte mici şi fără bucurie. Mediul înconjurător a devenit zgomotos, poluat, tulburat. Oamenii, individualişti, capricioşi, nervoşi, superficiali, grăbiţi. Nevrednicie în politică şi corupţie la politicieni. Conducătorii bisericeşti vociferează şi ameninţă, în timp ce alţii păstrează tăcerea şi rămân ascunşi. Artiştii sunt atraşi de modă, iar oamenii de ştiinţă, de înfumurare. Ca o constatare finală şi dureroasă, o stare generală de stricăciune care dă amărăciune, întristare, durere adâncă.
Omul contemporan a înnebunit după realizările tehnologiei. Cum remarcă un înţelept eseist „Omul contemporan a aruncat undeva cele folositoare interesului personal al ideilor şi al credinţelor şi şi-a arătat adevărata faţă, o faţă pe care o strălucită civilizaţie - care (nu trebuie să o ascundem) e pe moarte în zilele noastre - a dezumanizat-o cu sârguinţă" (Kostas Hatziantoniou). Şi capitalismul şi socialismul au spus multe neadevăruri şi au făcut multe făgăduinţe că toţi vor fi egali, capabili, fericiţi şi bogaţi. In curând, lumea a fost dezamăgită jalnic. A înţeles iute că a fost înşelată. Conducerile politice s-au arătat destul de nesincere.
Corupţia, stricăciunea au devenit un fenomen general. Nimeni nu se aştepta la o atât de iute transformare a tuturor. Locul principal în casă îl are dumnezeul-televizor. A luat locul vechii vetre şi a iconostasului. Rămâne neadormit precum candela. Să lumineze şi să întunece, să pervertească, să prefacă, să hipnotizeze, să plăsmuiască idei noi, o nouă morală, o nouă stare a vieţii. Ca să te impui şi să domini trebuie să fii numaidecât tânăr, frumos şi bogat. Nu mai vorbim despre moravuri, despre valoare, caracter, cuviinţă şi celelalte. Craincii au devenit procurori şi călăi. Emisiunile prezintă neîncetat homosexualitatea ca pe o eliberare, convieţuirea liberă, avorturi, ba încă şi narcoticele libere. Nenorocitul om îşi închipuie că este eliberat deplin prin anarhie şi lipsa de control. îşi reduce la tăcere conştiinţa, îşi întunecă mintea, îşi înăbuşă sentimentele, se aruncă nebuneşte în desfătarea de materie, ca într-o stranie sărbătoare a stricăciunii.
Stricăciunea a venit odată cu înstrăinarea omului de Dumnezeu şi de aproapele. S-a pierdut adâncul înţeles al vieţii. Antagonismul, concurenţa neloială, protagonismul înfumurat au adus după sine goluri lăuntrice, sfâşieri puternice persoanei umane. „Acum este criză". „Iată acum vremea potrivită, iată acum vremea mântuirii". Este nevoie de sinceritate, seriozitate, vitejie, ajutor imediat. Nu mai este timp pentru îndreptăţiri şi amânări. Nu ne folosesc la nimic acuzaţiile, strigătele, pedepsirile. Să punem luminile pe noi înşine. Să ne privim drept în ochi, întregi, fără ocolişuri şi prologuri lungi. Mijloacele media de informare în masă pun neîncetat şi puternic luminile pe alţii. Le place critica uşuratică şi nu austera autocritică. De obicei, ne comparăm cu cei mai răi. Cei imorali vorbesc despre morală, cei netămâiaţi despre epurarea Bisericii. Retori moralişti vociferează deranjant şi zilnic de la canalele de televiziune despre corupţie, ca să se relaxeze şi să primească felicitări pentru cât de frumos au spus-o. Corupţia este în adâncul sufletului omului. Acolo trebuie poziţionată problema. Să nu căutăm departe de noi ceva care este înlăuntrul nostru. Hristos a insistat pentru privegherea lăuntrică, autocritică, introspecţie, auto-cunoaştere, prihănire de sine, osândire de sine.
Libertatea este în principal să faci tu ceea ce vrei cu tine însuţi şi nu El. Vitejie este să-ţi biruieşti patimile tale. Omul astăzi, îngăduiţi-mi să o spun, este liber numai prin închipuire. Socoteşte că este bine, în vreme ce nu este bine deloc. Acest lucru este o nenorocire înfricoşătoare. Acest om erudit, liber şi important, adeseori se amăgeşte pe sine şi se autoironizează. Este atras de superstiţii, crede în soartă, în destin, în ursită, magie, horoscoape, citirii în stele. Materialiştii de multă vreme au lepădat orice formă de religiozitate şi, cum am spus anterior, au îndumnezeit trupul şi banul. Omul astăzi nu mai vrea să aibă îndatoriri şi obligaţii. Doreşte să aibă numai drepturi. Drepturi pentru care suferă înfricoşător. Singură iubirea de materie nu poate să-l facă niciodată pe om nestricăcios. Caracter dobândeşte cineva iubind Duhul. Dacă în relaţiile omeneşti nu este Hristos, aceste relaţii sunt gata să se dărâme. Dacă omul nu iese din împietritul său „ego" la iubitorul de oameni „tu" şi nu are o întâlnire personală cu Dumnezeul cel viu, se va osteni în zadar. Dacă nu ne încredinţăm lui Dumnezeu şi semenului nostru, vom suferi de singurătate. In ciuda tuturor încercărilor noastre, viaţa noastră nu se va schimba. Se va cufunda zilnic în monotonie. In golul duhovnicesc se dezvoltă ipocrizia. Viaţa grecului modern, influenţat de modul de viaţă apusean, a fost lăsată fără nici o limită hyperconsu-mului. Din nefericire, în lumea noastră conduc fariseii.
Tendinţa de a deveni autonomi printr-o demonică centrare pe individualism, cu un singur scop, fericirea şi bunăstarea, creează un climat polar care adânceşte criza. Către acest lucru tinde şi televiziunea. Reuşit este, cum spuneam, numai cel tânăr, cel frumos, cel puternic, cel bogat. Nici un cuvânt despre educaţie, credinţă, idealuri, moravuri sau caracter. în casele oamenilor s-au înmulţit televizoarele şi s-au împuţinat discuţiile. Ar trebui să se trezească conştiinţa, să-şi amintească de neprihănirea copilăriei, să se reînfierbânte credinţa, să se dezvolte o luptă bună pentru pocăinţă, întoarcere la Dumnezeu şi înviere. Trebuie să se regăsească iarăşi frica de Dumnezeu, rostul adânc al existenţei omului, sfinţenia persoanei umane unice. Merită să se descopere religiozitatea curată, respectul reciproc, înţelegerea reciprocă, într-ajutorarea reciprocă. Nu se mai poate ca conştiinţa să mai suporte încununarea răului. Este chemată să se revolte, să reacţioneze, să depună mărturie despre adevăr.
Nu trebuie să mai rămânem într-o înregimentare, îndosariere de masă care duce la deznădejde. Este nevoie de o luptă optimistă. Fiecare să aprindă în întunericul existent lumânarea lui şi uşor-uşor se va lumina întunericul care ne apasă. Unealta schimbării lumii se află în mâinile fiecăruia dintre noi. Criza nu ar trebui să ne lase într-o critică monotonă, cârtitoare, clamată în gura mare. Să începem cu autocritica. De acolo va începe reconstrucţia. Lacrimile să ne spele fărădelegile noastre.
Omorarea patimilor. Chemare la pocaință în vremuri de criză; Editura Evanghelismos
Monah Moise Aghioritul
Cumpara cartea "Omorarea patimilor. Chemare la pocaință în vremuri de criză"
.jpg)
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.