Daca duhul autentic al Ortodoxiei nu este transmis cum trebuie, apare ispita de a urma “intelepciunea exterioara”, intelepciunea acestei lumi, (…) alergand dupa lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate dupa tipic, biserici frumoase, dupa felul corect de a canta, de a face danii. Toate aceste lucruri sunt minunate si bune, dar nu ne
putem apropia de ele fara sa stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inima calda, crestina si a purta lupta launtrica prin care sa dobandim smerenia. Daca neglijam aceste prioritati esentiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi asezate intr-un muzeu al antichitatilor ortodoxe, asa cum istoriseste filosoful Vladimir Soloviev – si acest lucru va fi pe placul Antihristului.

Antihristul trebuie inteles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea toata lumea sa i se inchine? Este vadit, din pricina faptului ca in launtrul sau se gaseste ceva care raspunde la ceva din launtrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca i ne vom inchina (Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva!), va fi deoarece vom simti o
atractie catre un anumit lucru exterior, care s-ar putea infatisa ca fiind chiar crestin, de vreme ce “Antihrist” inseamna cel ce este “in locul lui Hristos” sau arata precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desavarsire mantuirea, urmandu-i celui ce este in locul lui Hristos, si care ne va duce in ratacire. Desigur ca Antihristul poate veni doar dupa ce intreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urma va fi facuta intre Hristos si Impostor - si aproape intreaga lume ii va urma Fiarei.

Cum sa ne impiedicam de la a savarsi aceasta, de la a urma “intelepciunii exterioare”? Trebuie mentionat ca putem fi prinsi de ea, chiar daca am ajuns cuprinsi de idei inalte. Este la moda acum sa se invete despre Rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se faca o “intoarcere la Parinti”. Aceste lucruri nu ne vor mantui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos daca sunt intrebuintate potrivit, dar daca devin o patima, daca devin cel dintai lucru dupa care umblati, atunci ajung sa fie exterioare, ducandu-ne nu catre Hristos, ci catre Antihrist.

Daca esti foarte preocupat sa ai icoane canonice si incepi sa spui: “In biserica voastra exista o icoana intr-un stil gresit!”, trebuie sa te controlezi si sa fii mai grijuliu, deoarece pui accentul pe ceva exterior. De fapt, daca ar exista vreo biserica care sa aiba doar icoane in stilul “incuviintat”, aceasta ar putea fi privita, pe drept cuvant, cu suspiciune. Exista un caz (unul din multe) al unei biserici ce avea icoane rusesti vechi, originale – unele bune si altele mai degraba de prost gust, pictate intr-un stil relativ nou – si o persoana zeloasa le-a dat jos si a asezat in locul lor noi icoane de hartie, “traditionale”. Si care a fost rezultatul? Cei de acolo si-au pierdut legatura cu traditia, cu oamenii care le-au daruit Ortodoxia - atunci cand au inlocuit icoanele originale, inaintea carora credinciosii s-au rugat vreme de secole. O icoana este, inainte de toate, ceva inaintea careia sa te rogi. (…) Lucrul important este sa ne rugam, nu sa ne mandrim ca avem icoane canonice.

Pana acum, am citat exemple contemporane ale “intelepciunii exterioare” in Ortodoxie, dar se gasesc ilustrari folositoare ale acesteia si in trecut. Una dintre acestea se afla in sfaturile duhovnicesti ale avvei Dorotei, un Parinte al pustiei din Gaza veacului al 6-lea. “Cunosc un om”, scrie Dorotei, “care a ajuns intr-o stare ticaloasa. Dintru inceput, daca vreunul din fratiisai ii graia ceva, obisnuia a-i raspunde: “Cine-i el? Doar nu-i Zosima ori vreunul dintr-ai sai”. Apoi incepea a-i injosi, graind: “Dar cine-i Macarie cel Mare, totusi? Niciunul nu este bun spre ceva, poate fara de Vasilie [cel Mare] sau Grigorie [Teologul]”. Iar apoi, la putina vreme, a inceput sa-i defaime si pe acestia, glasuind: “Cine-i Vasilie? Cine-i Grigorie? Nimeni nu e vrednic, fara numai Petru si Pavel”. Si spusu-i-am: “Cu adevarat, frate, curand ii vei dispretui si pe acestia”. Si, credeti-ma, in putina vreme a inceput a grai: “Cine-i Pavel? Cine-i Petru? Nu-i nimeni, fara numai Treimea cea Sfanta!” Iar astfel, intru sfarsit, ridicatu-s-a impotriva lui Dumnezeu – si acolo s-a oprit!” Acest calugar a sfarsit astfel deoarece incepuse cu iubire de sine in launtrul inimii sale si nu a vrut cu adevarat sa se schimbe; vroia sa urmeze un anumit lucru exterior. (…) Nevoia de a fi “drept” se gaseste, si ea, la suprafata crestinismului. Este importanta, dar nu de o importanta primordiala. Intaietatea o are inima, care trebuie sa fie blanda si calda. Daca nu avem aceasta inima calda, trebuie sa il rugam pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca, nevoindu-ne sa savarsim acele lucruri prin care o putem dobandi.

Mai mult, trebuie sa constientizam ca nu o avem – ca suntem reci. Astfel, sa nu ne incredem ratiunii si concluziilor mintii noastre logice, privind un lucru fata de care trebuie sa fim oarecum “slobozi”. Daca facem astfel, intrand in viata sacramentala a Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi va incepe sa ne lumineze. Desi toate primejdiile mentionate pot parea inspaimantatoare, in realitate nu sunt asa. Chestiunea este una extrem de simpla. Deoarece suntem atat de complicati, cu mintile noastre moderne si reci, socotim ca trebuie sa gasim raspunsul undeva si sa il aratam cu degetul. Complexitatea intra in scena atunci cand ne consideram a fi inteligenti.
Singurul lucru care ne poate izbavi este simplitatea. O putem dobandi, daca ne rugam lui Dumnezeu in launtrul inimii sa ne faca simpli, daca nu ne consideram a fi atat de intelepti, daca, atunci cand se pune o intrebare precum “Putem zugravi o icoana a lui Dumnezeu Tatal?”, nu vom sari sa raspundem: “A, bineinteles ca nu! – cutare si cutare Sinod a spus asa si asa, canonul numarul cutare”. Si astfel, avem de ales intre a-i excomunica pe toti ceilalti, “cunoscand” ca avem cu siguranta dreptate – caz
in care am “intrecut masura” – si intre a ne opri si a declara: “Ei bine, nu cred ca le stiu chiar pe toate.” Cu cat avem mai mult aceasta a doua atitudine, cu atat vom fi mai feriti de primejdii duhovnicesti.

Accepta, pur si simplu, credinta pe care ai primit-o de la parintii tai. Daca se afla in apropiere vreun preot cu inima simpla, multumeste-i lui Dumnezeu. Socoteste ca deoarece esti atat de complicat, “intelectual” si capricios, ai avea multe de invatat de la el. Cu cat sporesti in Ortodoxie, citind, mergand la Biserica, din contactul cu alti ortodocsi, cu atat vei putea sa-ti “gasesti calea” in intregul taram al Ortodoxiei. Vei incepe sa vezi intelepciunea din spatele lucrurilor si a oamenilor pe care inainte i-ai respins. Vei incepe sa vezi ca, chiar daca oamenii ce poarta legatura cu trecutul nu sunt “intelepti” in mod constient, totusi Dumnezeu calauzeste Biserica. El este cu Biserica Sa pana la capat; nu exista nici un motiv sa “intrecem masura”, sa cadem in apostazie si erezie.

Daca urmam calea simplitatii – neincrezandu-ne intelepciunii noastre, facand tot ce putem, dar constientizand ca mintea noastra, fara de incalzirea inimii, este o unealta foarte slaba – atunci va incepe sa se formeze in noi o filosofie ortodoxa de viata.

Parintele Serafim Rose

Sursa: saraca.orthodoxphotos.com

.

• Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma
  Publicat in : Editoriale
• Mladite din iubirea dumnezeiasca
  Publicat in : Credinta
• Autorul si criteriul judecatii particulare
  Publicat in : Dogma
• Sensurile notiunii de iubire
  Publicat in : Sfantul Evanghelist Ioan