Psalmul 38
De folos celor părăsiţi de alţi oameni sau oamenilor nefericiţi. De folos celor care se întristează uşor. De folos celor care sunt ocărâţi de ceilalţi oameni. Pentru ca cei care au o suferinţă să găsească de lucru.
Psalmul 38 are ca subtitlu „Pentru sfârşit o cântare a lui David pentru Iditun" în cazul acestui subtitlu interpretările de bază sunt două. „Liditun" sau „Iditun" poate reprezenta un termen muzical care se referă la felul în care trebuie cântat psalmul, respectiv la inflexiunile vocii sau tonalitate. Pe de altă parte, potrivit traducătorilor Septuaginta, Idhitun, fiul levitului Berechia, este numele unuia dintre dirijorii muzicanţilor din vremea lui David.
Sfinţii Părinţi afirmă că un om lovit de mare suferinţă nu e în stare să cugete cu seninătate. Oricât s-ar strădui să nu dea glas revoltei, cu strigătul său ajunge chiar să-L înfrunte pe Dumnezeu, asemenea lui Iov. De aceea, în această vreme, de suferinţă, cel mai bine este ca omul „să pună pază gurii sale" aşa cum ne înştiinţează primele trei versete ale Psalmului 38: „Zis-am: «Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea». Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea. Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit" (Psalm 38,1-3).
Fericitul Teodoret consemnează că David a făcut: ,multă purtare de grijă pentru limbă şi de-a pururea a înconjurat-o ca şi cu un zid" socotind că păcatul cu graiul, rănirea cuiva cu vorba sunt foarte uşor de făcut. Pentru cei răniţi de cineva cu vorba, pentru cei ocărâţi, Preacuviosul Părinte Arsenie Boca, plecând tot de la exemplul Fericitului David, are următorul îndemn: Drept aceea, când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blesteme, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărâşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocăreşte omul acesta? In orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărasca şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu.
„Infierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc" (Psalm 38,4) este tâlcuit de Simmah astfel: „Aducându-mi aminte de păcatul meu, mă ardeam cu focul mâhnirii" Stihurile: „Grăit-am cu limba mea: «Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu. Şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte»" (Psalm 38, 5-6) sunt tâlcuite astfel de Fericitul Teodoret: »,Nu am răspuns nimic către cel care mă ocăra, iar pe Domnul tuturor L-am rugat să-mi facă arătat sfârşitul vieţii mele, foarte dorind săvârşirea (mântuirea n.r.)".
„Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta" (Psalm 38,7) ne arată omul şi efemerul vieţii lui. Omul cu adevărat este de plăpând şi trecător. Pentru aceasta el se întristează uşor când este supărat de alţi oameni, părăsit sau ocărât. Harul negrăit şi experienţa mistică bogată l-au determinat pe Sfântul Părinte Arsenie Boca să îndrăznească - pentru modul exemplar prin care a luptat cu necazurile vieţii - în a-l numi pe David „icoană de mai înainte a lui Iisus": David, deşi a trecut cu bine printr-atâtea încercări şi cenzuri, totuşi numai om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desăvârşit; cu toate acestea, dacă noi ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, am fi destul de sporiţi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie. Dar numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva desăvârşit şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispăşirea Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascultarea şi din ispăşirea noastră a păcătoşilor.
„Ca o umbră trece omul" (Psalm 38,9) se regăseşte în alte traduceri sub forma „omul trece ca un chip în oglindă". Fericitul Ambrozie tâlcuieşte această expresie astfel: „sub Lege se trăia în prefigurare, o dată cu Evanghelia trăim în imagine, în cer vom trăi în adevăr, pentru că-L vom vedea faţă în faţă (I Corinteni 13,12)"
„Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele" (Psalm 38,10) face referire la cei de adună bogăţia cu multă osteneală şi sudori, dar nu ştiu niciodată cine va fi adevăratul moştenitor al averilor după sfârşitul vieţii lor. La fel, cei bogaţi nu au de unde să ştie, dacă nu cumva într-o clipă bogăţia lor se va risipi. Intr-un cuvânt scurt, dar plin de înţelepciunea câştigată prin Duhul Sfânt, preacuviosul Părinte Arsenie ne învaţă: Unirea averilor a fost pricină de multă bătaie de la Dumnezeu: sau multă bătaie au mâncat oamenii de la lăcomie.
Partea centrală a Psalmului 38: „Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este. De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă; ocară celui fără de minte nu mă da. Amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine. Depărtează de la mine bătăile Tale. De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârşit." (Psalm 38, 11-14) este tâlcuită de Sf. Diadoh al Foticeii în Cuvânt ascetic astfel: „Sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat. Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu"
Ideea este continuată şi în versetele: „Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om. Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său" (Psalm 38,14-15) pe marginea cărora Fericitul Teodoret notează: „Nu în zadar, nici în deşert ai adus certările Doamne, ci mustrând cele greşite şi, ca un Doctor, tăind şi scoţând puroaiele ascunse. Şi, cu durerile doctoriei, subţiezi sufletul (ca pânza de păianjen n.r.), dar aduci sănătate mădularelor tăiate".
Izbăvirea din această primejdie a subţierii sufletului, dar şi a minţii, este Domnul Dumnezeu, după cum ne indică şi Părintele Arsenie Boca: Necazurile îi mai topesc trupul (omului n.r.), îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, cape singura scăpare a sa din primejdie.
„In deşert se tulbură tot pământeanul" (Psalm 38,15) înseamnă de fapt: „văd pe oameni tulburându-se pentru lucruri vremelnice, întru niciun lucru de trebuinţă".
Ultimele trei versete: „Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci, Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei. Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi" (Psalm 38, 16-18) au tentă eshatologică şi alcătuiesc o puternică rugăciune către Dumnezeu. De remarcat faptul că David, deşi împărat fiind şi întru bogăţie şi stăpânire vieţuind se numeşte pe sine „străin" şi „nemernic" Din această realitate a faptelor putem să înţelegem că Fericitul David avea o înţelepciune deosebită prin intermediul căreia cunoştea firea celor înconjurătoare mai bine decât oricare contemporan al său. Pentru aceasta se defăima pe sine ştiind că toate sunt trecătoare; respectiv omul este muritor, deci supus stricăciunii.
Cuvintele: „înainte de a mă duce şi de a nu mai fi" (Psalm 38, 18) pot conduce la o eroare de judecată. Că omul ar putea înceta să mai existe este ceva contrar învăţăturii ortodoxe despre veşnicia sufletului. Această chestiune este lămurită de Fericitul Augustin care spune: „psalmistul se teme să meargă în locul în care nu este"; vrea să meargă acolo unde este Fiinţa supremă. In acelaşi context, Preacuviosul Părinte Arsenie ne-a lăsat aceste cuvinte pentru a înţelege cum poate omul să biruie moartea: Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm.
Articol preluat din volumul "Parintele Arsenie Boca, Cararea Imparatiei si Psaltirea lui David", Vol 2, Editura CRISTIMPURI
Cumpara cartea "Parintele Arsenie Boca, Cararea Imparatiei si Psaltirea lui David"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.