Limitele incercarilor

Limitele incercarilor Mareste imaginea.

Durerea şi suferinţa alterează profund conştiinţa. Atunci când vin asupra omului, în mintea lui răsar numeroase şi frământătoare întrebări: De ce chiar el? De ce chiar atunci? Cât va mai dura? Cum se va sfârşi?

In plus, capacitatea de a suporta durerea diferă de la o persoană la alta, fiind covârşitor influenţată de structura ei psihologică, de temperamentul şi de caracterul ei, precum şi de convingerile sale de natură spirituală.

Studiile medicale demonstrează faptul că femeile sunt capabile să suporte o durere mult mai mare decât bărbaţii, şi aceasta pentru că însăşi condiţia de femeie conţine o anume cantitate de suferinţă. Ea este mult mai familiarizată cu aceasta decât bărbatul, gustând periodic din ea, aşa cum se întâmplă în perioada „curăţirii sale lunare", dar mai ales atunci când naşte. Sfântul Apostol Pavel are profundă dreptate atunci când spune că femeia însărcinată trece prin mari chinuri şi dureri, până să nască, dar, odată ce a adus pe lume o făptură nouă - copilul -, uită de toate, căci, strângându-l la pieptul ei, lacrimile de durere se prefac în lacrimi de fericire.

Un fapt obiectiv la fel de adevărat este acela că oamenii au grade de toleranţă sau de suportabilitate diferite şi în funcţie de experienţa lor de viaţă, de maturitatea lor duhovnicească, de situaţiile legate de bolile altora, precum şi de suferinţele personale. Cel care nu a cunoscut anterior boala sau suferinţa, în propria sa fiinţă, este tentat ca, atunci când asupra sa se abate o astfel de încercare, fie ea uşoară şi trecătoare, să îi supradimensioneze, să îi exagereze intensitatea, con- siderându-se un damnat, fără motiv. Cei care însă s-au obişnuit cu boala, care s-au familiarizat cu aceasta, ajung să o considere ca un membru al familiei sau măcar al existenţei lor, o cunoştinţă foarte apropiată, o prezenţă intimă.

O persoană care a trecut prin numeroase traumatisme fizice sau spirituale, care a primit tratamente şi s-a supus unor terapii, are, de obicei, o mai mare rezistenţă în faţa durerii, o mai mare putere de a accepta şi suporta boala. In suferinţa cronică şi mai ales în boala oncologică, poţi întâlni numeroase persoane ale căror dureri sunt la pragul dintre viaţă şi moarte, dar care, cu mult eroism moral, se bucură de fiecare clipă de viaţă în plus şi sunt mulţumite chiar şi pentru câteva momente în care durerea se mai îmblânzeşte, până la o intensitate oricum greu de imaginat, nu doar de suportat, de către cel care nu cunoaşte cu adevărat boala. Pe măsură ce omul se adânceşte în purtarea suferinţei sale, se produce un paradox, în sensul că i se lărgeşte capacitatea de a o suporta. Pentru un astfel de om, fiecare etapă a bolii, dincolo de o nouă cantitate de suferinţă, este o nouă treaptă spirituală, o nouă victorie asupra sa şi asupra bolii sale. Cu fiecare nouă suferinţă, sunt, parcă, duse mai departe limitele firii şi, ceea ce este absolut surprinzător, pe măsura diminuării puterilor fizice, dar, parcă, a dezvoltării celor spirituale, omul îşi descoperă noi capacităţi, necunoscute lui când era sănătos.

Suferinţa îl întoarce pe om la rădăcinile sale ontologice, la şinele său profund, la structura sa arhetipală, îl pune în dialog sincer cu sine însuşi. Sinele acesta, purificat prin suferinţă şi restaurat prin pocăinţă, are ocazia să II redescopere pe Dumnezeu, Cel pe Care îl poartă în adâncul sufletului şi pe Care L-a ignorat constant, ceea ce l-a dus la durerile sale. Suferinţa este o „venire în sine", o reîntoarcere la noi înşine, o aplecare asupra propriei persoane, de care omul se îndepărtase atunci când toate păreau a-i merge bine.

Reîntors şi restrâns la firescul său şi al tuturor, omul are, astfel, ocazia să se descopere pe sine la modul autentic. Intrucât el este un inel de legătură între cele două lumi: cea materială şi cea spirituală, care se caută una pe alta, şi, întrucât existenţa sa nu poate fi împlinită decât în relaţie cu Dumnezeu, Creatorul şi Arhetipul său, are ocazia să îl redescopere pe Dumnezeu, în adâncul sufletului său. Restabilit şi reaşezat în matca sa ontologică, în graniţele fiinţei sale, în limitele firii proprii, omul aflat în suferinţă ajunge să dobândească, despre sine, o cunoaştere existenţială obiectivă, cât mai aproape de esenţa sa. Şi, pentru că boala deschide un câmp larg sensibilităţii, îl apropie mai uşor pe om de Dumnezeu. Sufletul celui bolnav II caută pe Dumnezeu pretutindeni, II strigă cu mai multă tărie şi stăruinţă, îl găseşte mai repede şi se apropie de El cu mai multă uşurinţă. Intr-un fel îl poţi afla pe Dumnezeu prin bucurii şi împliniri, şi cu o altă deschidere sufletească ÎI găseşti alături de tine în clipele de încercare, durere şi suferinţă.

Omului bolnav îi este de mare folos să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu alături de el, nu doar prin darurile pe care i le oferă, dar şi în clipele de cumpănă şi de necaz. Chiar şi atunci când Dumnezeu pare absent, chiar şi atunci când pare mut şi surd, neputincios sau indiferent faţă de suferinţa noastră, El este alături de noi, veghind, într-un fel sau altul, la uşurarea stării noastre generale, la restabilirea sănătăţii noastre sufleteşti, chiar şi cu preţul unei dureri trupeşti, la mântuirea noastră.

Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre un „dar'' special, pe care îl primeşte omul în necazuri şi suferinţă, încercând să răspundă la întrebarea: care e, deci, mai întâi: încercarea şi apoi darul sau întâi darul şi după el încercarea?, este ferm convins că, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu nu supune omul la încercări sau probe inutile şi fără a-i oferi puterea de a le înfrunta. Astfel, El dă sufletului, în ascuns, „o mărire peste măsura lui". Sfântul Părinte numeşte această putere „duhul harului", pe care omul îl primeşte înainte de a fi încercat. Totodată, consideră Sfântul Isaac Şirul, încercările sunt proporţionale cu harul, în sensul că „după măsura harului aduce Dumnezeu peste suflet necazurile altor încercări". Pe măsura primirii şi răbdării lor, este şi alinarea; „pe măsura întristării e şi mângâierea".

Darul acesta special este darul răbdării în pătimiri, şi el este oferit de Dumnezeu tuturor celor ce suferă, în virtutea bunătăţii şi a milostivirii Sale. Fiecare lucrare a lui Dumnezeu defineşte un atribut al Său, iar acesta - o calitate a fiinţei Sale. In Dumnezeu, nu există vreo distanţă între fiinţă şi lucrări, aşa cum există la om. Fiecare lucrare dumnezeiască poartă o energie divină, care, la rândul ei, este o manifestare a harului, intr-o plenitudine de daruri.

Darul acesta revarsă asupra omului suferind puterea sau harisma răbdării. La început, ea are o formă generală, fiind, apoi, dezvoltată de către fiecare, în funcţie de receptivitatea sau sensibilitatea sa faţă de realităţile duhovniceşti ale vieţii sale. Si, totodată, are o lucrare multiformă: pe de o parte, ajută la primirea sau asumarea suferinţelor noastre, fără revoltă; pe de altă parte, la răbdarea lor cu tărie; ea rodeşte în nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu şi al semenilor şi în puterile personale de a înfrunta boala; pe de altă parte, izvorăşte sentimentul pocăinţei şi „dezleagă" izvorul plânsului şi al lacrimilor spirituale; îi dă omului tăria stâncii, în faţa valurilor şi încercărilor vieţii şi, nu în ultimul rând, îi leagă sufletul de speranţa răsplăţilor viitoare.

Aşadar, Dumnezeu nu ne încearcă niciodată inutil, ci noi înşine ne provocăm, cel mai adesea, suferinţe şi încercări. Şi nici nu ne încearcă niciodată peste măsura puterilor noastre de a înfrunta necazurile. Atunci când omul se revoltă faţă de încercările primite, este semn că nu a conştientizat bogăţia de daruri spirituale pe care le-a dobândit; atunci când le primeşte fără să cârtească, şi le asumă şi caută să desprindă din ele folosul lor duhovnicesc, înseamnă că, sesizând lucrarea harului şi plinătatea de daruri primită, le pune în lucrare. Pe măsura încercărilor sale, se adânceşte nu doar în înţelegerea tainei suferinţei sale, ci şi în descoperirea profunzimii relaţiei cu Dumnezeu şi a ajutorului negrăit primit. Patul de suferinţă sau de boală devine, prin excelenţă, un loc al autocunoaşterii profunde şi al înaltei cunoaşteri de Dumnezeu.

Prin urmare, în orice durere, boală sau suferinţă, pe lângă încercarea de a o uşura şi înlătura, până când aceste lucruri se vor întâmpla şi dacă acest lucru îi este cu putinţă, de cel mai mare folos duhovnicesc îi este omului, pe de o parte, să înţeleagă faptul că Dumnezeu nu îl încearcă niciodată inutil, ci spre folos sufletesc veşnic, şi nici nu îl încearcă peste puterile sale de a suporta; iar pe de altă parte, că el a primit puterea de a-şi purta crucea şi că, pe măsura înmulţirii sau a agravării durerilor, Dumnezeu îi oferă, proporţional, darul milostivirii Sale.

In privinţa limitelor sau intensităţii necazurilor şi suferinţelor, Sfinţii Părinţi dezvoltă cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care, în I Corinteni 10,13, spune: „Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi şi va face împreună cu ispita şi sfârşitul ei, ca să puteţi îndura". Chiar şi atunci când ni se par îngrozitoare, ni se recomandă să medităm la cuvintele psalmistului David: „Certându-mă, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat" (Ps. 117,18).

Principiul fundamental enunţat şi dezvoltat de Sfinţii Părinţi răsăriteni, în această privinţă, este acela că suferinţele sau necazurile noastre, oricât de grele, îndelungate şi apăsătoare ni s-ar părea nouă, nu depăşesc limitele de îndurare şi puterile de suportare ale fiinţei umane. Ele sunt, aşadar, suportabile, adaptate firii omeneşti, însă ceea ce le face să pară mai uşoare sau, dimpotrivă, infernale, este percepţia noastră faţă de ele, gândul şi starea spirituală cu care noi însoţim durerea şi suferinţa trupească.

Sfinţii Părinţi care au încercat să pătrundă în taina suferinţei, cei mai mulţi dintre ei experiind-o în propria lor viaţă şi în propriul lor trup, subliniază acest adevăr. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, spune că „Dumnezeu ne-a dat lupte pe măsura noastră şi nu a lăsat peste puterile noastre nici o durere sau osteneală" şi tot el spune că „Dumnezeu dă fiecăruia dintre noi ispite după măsura puterii lui. După cum spune Apostolul, ispitele pe care le înfruntăm sunt pe măsura noastră. Şi Dumnezeu nu îngăduie să fim încercaţi mai presus de puterile noastre, ci atunci când vine o ispită ne dă şi calea de ieşire din ea, ca s-o putem răbda (I Cor. 10, 13). Prin asemenea metode tămăduieşte şi mântuieşte Domnul sufletele noastre, şi de aceea trebuie să-I mulţumim si să-L slăvim".

Cunoscând rolul iconomic al încercărilor prin care îi este dat omului să treacă, în viaţa aceasta vremelnică, Sfântul Vasile cel Mare arată că „Domnul, Cel care rânduieşte toate cu măsură, nu ne pune la încercări mai mult decât îngăduie puterile, ci încearcă ocazional pe cei ce luptă pentru credinţă, fără să îngăduie să fie ispitiţi mai greu decât le este puterea".

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre „încercări mari şi încercări abia simţite, supărări grele şi supărări uşoare, ispite mari şi ispite mici" însă indiferent de momentul apariţiei lor, de intensitatea şi durata acestora, „Dumnezeu nu îngăduie niciodată să fim ispitiţi peste puterile noastre".

Comparând sufletul cu un aur de mare preţ şi pe Dumnezeu cu un bijutier iscusit, care vrea să-l pună în valoare, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, aşa cum bijutierul probează calitatea aurului, trecând prin foc şi observând valoarea lui după rezistenţa în flacără, la fel si Dumnezeiescul Părinte verifică, pe de o parte, valoarea sufletelor, iar, pe de altă parte, detaşarea lor de lumea materială şi îndreptarea spre cele duhovniceşti, trecându-le prin „cuptorul necazurilor". Insă, ne îndeamnă Sfântul Ioan, să nu ne tulburăm şi să nu ne speriem, nici să nu ne descurajăm şi să nu deznădăjduim în faţa acestor încercări şi suferinţe, gândindu-ne că „dacă giuvaergiul ştie cât timp trebuie să lase aurul în cuptor şi când să-l scoată, şi nu-l lasă să stea până se strică sau arde de tot în foc, cu mult mai mult Dumnezeu ştie aceasta; şi când vede că am ajuns curaţi, ne scoate din încercări, ca nu cumva, din pricina mărimii şi mulţimii relelor, să ne împiedicăm şi să cădem. Să nu ne necăjim, deci, nici să fim mici la suflet de cădem în vreo nenorocire neaşteptată, ci să ne lăsăm în voia Celui ce cunoaşte bine necazul nostru, ca să ne cureţe prin foc sufletul, cât timp va voi El. Face aceasta spre folosul şi câştigul celor încercaţi".

Un al doilea principiu, enunţat de Sfinţii Părinţi, este acela că, pe lângă faptul că Dumnezeu nu ne încearcă peste puterile noastre de a suporta, necazurile sau suferinţele sunt adaptate sau proporţionale cu păcatele sau virtuţile personale. Experienţa general-umană arată că nu puţine sunt cazurile în care plătim lipsa de cumpătare şi discernământ, prin boli şi suferinţe proporţionale. La păcate sau greşeli mai mici, trebuie să ne aşteptăm la suferinţe mai uşoare şi mai scurte; la păcate sau erori grave, bolile provocate sunt mai grele şi suferinţele mai îndelungate. La fel de adevărat este şi faptul că nu sunt deloc puţine situaţiile în care, în diferite momente ale vieţii prezente, suntem ruşinaţi şi umiliţi exact de păcatele sau patimile pe care le-am înfierat cel mai vehement la semenii noştri.

Prin urmare, suferinţele noastre sunt legate de firea noastră, fiind proporţionale, în cazul celor păcătoşi, cu greşelile lor, iar la cei virtuoşi, cu biruinţele duhovniceşti personale. Dacă, din păcate, omul se afundă în suferinţă, mai întâi una duhovnicească şi nevăzută, iar mai apoi având efecte asupra întregii lui fiinţe, dar prelungindu-se, spiritual, în veşnicie, la cei care luptă împotriva lor, necazurile sunt uneori mai numeroase decât la cei dintâi, răsar de pretutindeni şi provoacă acestora o mai intensă suferinţă, dar, în acelaşi timp, şi lupta de înlăturare a lor. Căci, spune acelaşi Sfânt Ioan Gură de Aur, „urmarea firească a îndeletnicirilor duhovniceşti este a întâlni la tot pasul numai încercări" Necazurile şi suferinţele constituie o adevărată „şcoală a răbdării". Or, spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre" (Lc. 21,19) şi „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 24,13).

Sfântul Vasile cel Mare învaţă că Dumnezeu ne lasă să cunoaştem necazul şi durerea, „hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare", iar Sfântul Ioan Gură de Aur considera suferinţele şi încercările noastre a fi o dovadă a iconomiei sau a Proniei divine, a iubirii şi milei Sale, acestea fiind treptate, metodice şi urmărind un scop- sănătatea sufletului şi mântuirea omului.

Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că încetarea sau prelungirea bolii este un semn al atotînţelepciunii dumnezeieşti, pentru că „Dumnezeu, când vrea, dăruieşte sănătate prin doctor şi, când vrea, prin cuvânt. Iar prelungirea bolii sau neprelungirea ei ţine de preştiinţa lui Dumnezeu. Cei ce se lasă deci cu desăvârşire în seama lui Dumnezeu sunt scăpaţi de griji. Şi El face cum voieşte şi cum e de folos".

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu va pune capăt suferinţelor noastre atunci când va vedea că ne-am curăţit de păcate, că ne-am căit, că ne-am schimbat cu adevărat viaţa şi ne-am statornicit în practicarea virtuţilor. De aceea, spune el, „să lăsăm în seama Lui, dar, grija de a hotărî sfârşitul nenorocirilor noastre, iar noi să continuăm de a trăi cu sfinţenie. Lucrul nostru este reîntoarcerea la virtute; iar lucrul lui Dumnezeu este doreşte mai mult ca tine însuţi sfârşitul acestui foc, dar El aşteaptă ca să fii mântuit".

In toate durerile şi suferinţele noastre, trebuie să realizăm faptul că acestea nu sunt „pentru biruirea", ci spre cercarea şi răsplătirea noastră, pe măsura răbdării pe care am arătat-o şi a folosului duhovnicesc pe care am căutat să-l culegem din ele. Insă, mai presus de toate, creştinul încercat nu trebuie să uite niciodată că, în toate nevoinţele sale, este ajutat şi întărit de Dumnezeu. El ne este permanent alături, „drămuind" înţelept încercările noastre, după puterile noastre, şi susţinând pe fiecare, să le poată duce la bun sfârşit.

„Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai că nu ne lasă să cădem în încercări mai mari decât puterile noastre, dar chiar în încercările care vin peste noi pe măsura puterilor noastre, chiar în acelea, El este lângă noi ca să ne ajute şi să ne întărească, dacă noi mai întâi facem tot ce stă în puterea noastră, de pildă, dacă suntem râvnitori, dacă ne punem nădejdea în El, dacă-I mulţumim, dacă primim totul cu îngăduinţă, dacă răbdăm. Nu numai în primejdii mai mari decât puterile noastre, dar chiar în cele pe măsura puterilor noastre avem nevoie de ajutorul de sus, dacă vrem să le înfruntăm curajos."

Căci pe potriva încercărilor este şi ajutorul; pe măsura necazurilor şi a suferinţelor primim şi mângâierea, care îi dă sufletului puterea de a le răbda şi capacitatea de a le simţi beneficiile spirituale, nu doar vremelnice, cât mai ales eterne.

Aşadar, dacă nu stă totdeauna în puterea noastră de a anticipa venirea încercărilor asupra noastră, fiind o taină a iubirii lui Dumnezeu, durata şi intensitatea lor, dar mai ales conduita faţă de ele este o dovadă a discernământului duhovnicesc de care dă dovadă creştinul, a stării sale lăuntrice şi a preocupării faţă de bogata lume duhovnicească, pe care o descoperă prin intermediul lor.

Preot Ioan C. Tesu

"Simt boala ca iubire a lui Hristos", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Simt boala ca iubire a lui Hristos"

 

Pe aceeaşi temă

28 Iunie 2018

Vizualizari: 704

Voteaza:

Limitele incercarilor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

suferinta necazurile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE