Şi aceasta înseamnă mândrie, a se lăuda cineva cu şi pentru altul, şi când nu pătimeşte aceasta pentru ale lui. Adică, aşa cum cel care se mândreşte cu bogăţia străină, o face din trufie, la fel şi cel care se mândreşte cu slava altuia. Şi bine a fost numită trufie. Adica, atunci când un mădular se răscoală, urmarea nu poate fi alta decât imbolnăvirea şi infecţia, pentru că în nicio altă situaţie un mădular nu devine mai înalt decât altul decât atunci când se produce umflătura. Prin urmare, la fel şi în trupul Bisericii, cel care are fierbinţeală şi se mândreşte este bolnav, pentru că deformează şi pierde proporţia obişnuită, din pricină că acesta este umflat. La fel se întâmplă şi când în trup pătrunde un suc primejdios şi stricat, şi nu mâncarea obişnuită. Astfel se naşte şi trufia, pentru că înlăuntrul nostru pătrund gândurile străine. „Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit?,, (2 Corinteni 4, 7).

In continuare, după ce îi lasă pe începători, vine la conducători, la cei avansaţi duhovniceşte. Şi ceea ce spune înseamnă următoarele: de ce ţi se pare că eşti vrednic să te lauzi? Ded s-a făcut judecata? A înaintat cercetarea, încercarea exactă a faptelor tale? N-ai putea să susţii aceasta. Dacă însă oamenii hotărăsc şi judecă, judecata lor nu este dreaptă. Să zicem însă că eşti vrednic şi de laudă, că ai harisma, şi că judecata oamenilor este corectă. Dar din nou nu trebuia să te mândreşti, pentru că n-o ai prin puterile tale, ci ai primit-o de la Dumnezeu! Aşadar, de ce te prefaci că ai ceva pe care nu-l ai? Căd pe acesta îl ai şi tu şi alţii la un loc. Deci, de vreme ce ai primit nu numai aceasta, ci tot ceea ce ai, nu-s izbânzile tale, ci ale harului lui Dumnezeu. Şi dacă te referi la credinţă, pe aceasta o ai pentru că ai fost chemat. Dacă aminteşti de iertarea păcatelor, de harisme, de cuvântul învăţătoresc, de puteri, pe toate le-ai primit de-acolo. Prin urmare, spune-mi ce ai pe care să nu-l fi primit? Deci tu însuţi ai reuşit prin puterile tale? Cum vei putea să răspunzi?

Aşadar, le-ai primit, şi de aceea te lauzi? Trebuia, în schimb, să fii smerit, pentru că cele ce ţi s-au dat nu sunt ale tale, ci ale Celui Care ţi le-a dat. Adică, dacă ai primit ceva,
ai primit de la Acela, nu ai primit de la tine, şi dacă nu ai primit din al tău, de ce te lauzi ca şi cum ai ceva din al tău? De aceea s-a şi adăugat: „Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?" (1 Corinteni 4, 7) (Comentariu la Epistola 1 Corinteni, 1, E.P.E. 18, 318-322, P.G. 61, 97-98).

Trufia este dovada unei gândiri copilăreşti. Mândria este dovada unei gândiri copilăreşti, pentru că şi copiii devin mai leneşi în absenţa învăţătorului. Deci aceasta arată faptul că prezenţa lui este suficientă pentru îndreptare (Comentariu la Epistola 1 Corinteni, 14, E.P.E. 18, 384, P.G. 61,115).

Mândria îl înrobeşte pe om. Vindecarea patimii

Cei care au fost înrobiţi de această patimă înfricoşătoare nu vor vedea adevărata libertate! Pentru ca dacă vrei s-o îndepărtezi de la tine, să nu-i alungi pe cei care se găsesc lângă tine, ci să alungi mândria, şi nu prin slujitor, ci prin tine, şi nu prin bici, ci prin duhovnic. 

Dacă alungi însă mândria prin smerenie, de vreme ce cobori de pe cal, vei urca mai sus, şi te vei bucura de cinste mai mare, în timp ce nu ai deloc nevoie de slujitor pentru acest lucru. Pentru că stai în trăsura smereniei care te înalţă până la cer atunci când mergi pe jos, arătând modestie. Dacă însă, căzând de-acolo, te urci în trăsura mândriei, nu te găseşti într-o stare mai bună decât târâtoarele, ci mult mai josnic şi mai rău decât ele. Pentru că pe târâtoare neputinţa lor trupească le sileşte să se târască astfel, în timp ce pe tine boala trufiei. Căci şi Scriptura învaţă: „Cel care se smereşte pe sine se va înălţa" (Matei 23,12) (Comentariu la Epistola 1 Corinteni, 40, E.P.E. 18A, 668, P.G. 61, 354).

De ce te mândreşti, tu care eşti pământ şi cenuşă? Un înţelept a grăit: „De ce te mândreşti, tu, care eşti pământ şi cenuşă?" (Sirah 10,9). Să nu-mi vorbeşti despre frumuseţea feţei, nici despre grumazul întins, nici de veşminte, animale sau slujitori, ci gândeşte-te cum se încheie toate acestea şi atunci slobozeşte cuvântul! Şi dacă tu îmi vorbeşti despre cele stricăcioase şi schimbătoare, îţi voi vorbi şi eu despre lucrurile pe care le aminteşte Scriptura, care sunt mult mai strălucitoare decât ele. Deci, aşa cum nu ne minunăm de cele materiale şi schimbătoare, văzând că în realitate toate sunt tină, la fel nu ne minunăm nici de cele omeneşti, pentru că şi ele sunt tină, chiar înainte să se risipească si să devină praf. Arată-mi-l pe cel cu gâtul întins când are fierbinţeală şi este gata de moarte, şi atunci voi vorbi cu tine şi îţi voi spune ce s-a întâmplat cu multele podoabe, unde s-au dus acei mulţi linguşitori, unde simt îngrijirile robilor, prisosul banilor şi al moşiilor, ce vânt le-a risipit pe toate acestea! Imi vei spune însă că şi întins pe năsălie, cel înstărit poartă cu el semnele bogăţiei şi ale luxului, că patul este acoperit cu mătăsuri scumpe, că pe mort îl însoţesc şi săracii şi bogaţii, că mulţimile ridică glasuri în cinstea mortului. Insă şi acestea sunt de asemenea vrednice de tot râsul.

In afară de aceasta însă, este vădit că şi ele pleacă şi pier ca şi ierburile. Pentru că atunci când trecem pragul porţilor cetăţii şi ne întoarcem după ce lăsăm trupul mâncare viermilor, te voi întreba iarăşi, unde s-au dus toate acele mulţimi? Ce s-a făcut cu strigătele şi tulburarea? Unde sunt făcliile, unde sunt multele femei?

Oare nu simt vis? Ce s-a făcut cu glasurile, unde sunt acele multe guri care strigau şi încercau să-i dea curaj, zicându-i că nu există moarte? Nu trebuia să le spunem pe acestea acum când acela nu aude, ci când se îmbogăţea în lucruri neduhovniceşti, când dorea ca toate să fie ale lui. Atunci trebuia să i le spunem, făcând unele schimbări: „Nu trebuia să-ţi pui nădejdea în acestea, pentru că nimeni nu este nemuritor. Infrânează-ţi nesăbuinţele, stinge-ţi poftele, sprijină-i pe cei nedreptatiţi!". Pentru că, a le spune acum, înseamnă sau să tânguieşti, sau să râzi de el. Pentru că nu mai poate sa nădăjduiască, ci doar să se teamă şi să se cutremure. Iar dacă acestea nu-i folosesc celui care a plecat din viaţa să le asculte cel puţin cei bogaţi, care au aceeaşi gândire bolnavă şi care-l urmează în mormânt.

Adică, de vreme ce n-au înţeles mai devreme nimic din acestea, pentru că simt îmbătaţi de bogăţiile lor, să se înţelepţească şi să primească învăţătură în acest ceas, în care priveliştea mortului dă mărturie despre cuvintele noastre, şi să se gândească că peste puţin timp şi pe ei îi vor lua cei care-i conduc pe oameni la acele înfricoşătoare locuri unde vor da răspuns, acolo unde vor fi judecaţi pentru câte au răpit fără măsură, pentru câte au arătat lăcomie (Comentariu la Epistola 2 Corinteni, 23, E.P.E. 19, 602-604, P.G. 61, 560-561).

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

Fragment din cartea "Cuvinte de aur. Smerenia, mandria, ingamfarea, slava desarta si lauda. Vol. 2", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cuvinte de aur. Smerenia, mandria, ingamfarea, slava desarta si lauda. Vol. 2"

 

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: