Mijloacele de intarire a credintei

Mijloacele de intarire a credintei Mareste imaginea.

Atunci când Domnul, după Schimbarea Sa la Faţă, S-a coborât de pe Muntele Taborului, i-a găsit în mare tulburare pe ucenicii pe care îi lăsase jos. Aceştia erau înconjuraţi de o mulţime uriaşă - gloata pătimaşă, zgomotoasă, a Orientului, care striga în gura mare, gesticula cu înfierbântare, stârnită de o anumită întâmplare. In mijlocul acestei zarve se distingeau glasurile ba zeflemitoare, ba nemulţumite ale cărturarilor, ce se sfădeau cu ucenicii...

Când Domnul i-a întrebat pe cărturari despre pricina tulburării, s-a dovedit că cineva din popor îl adusese la ucenici pe fiul său, care era stăpânit de un duh mut, cerând s i fie tămăduit. Sărmanul tânăr pătimea crâncen de multă vreme: în crizele de îndrăcire cădea la pământ cu spume la gură, scrâşnea din dinţi şi înţepenea; de multe ori se arunca în foc şi în apă. Nefericitului său tată nu-i mai rămăsese decât nădejdea în Marele Proroc din Galileea, cre izgonea cu cuvântul duhurile necurate, şi în ucenicii Acestuia, care tăceau, cu numele Lui, acelaşi lucru.

De această dată însă puterea obişnuită de vindecare, pe care ucenicii o primiseră de la Domnul mai înainte, i-a trădat. In pofida tuturor forţărilor nu l-au putut izgoni.

Tocmai această neajutorare şi neputinţă a ucenicilor în faţa feciorului îndrăcit stârnise acea aţâţare a gloatei peste care Domnul a dat la picioarele muntelui.

Amărât, tulburat, zdrobit de mâhnire, tatăl s-a aruncat spre Mântuitorul:

Invăţătorule, de poţi ceva, ajuta-ne, fiindu-Ţi mila de noi. Iisus i-a zis: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!’ Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (22-24).

La drept vorbind, ambianţa în care se petrecuseră toate acestea nu prea putea să ajute la trezirea şi întărirea credinţei cuiva. Nereuşita ucenicilor, feţele lor ruşinate şi tulburate, batjocurile muşcătoare şi bucuria răutăcioasă a cărturarilor, gloata nedumerită, dezamăgită, sceptică: toate acestea puteau să clatine până şi o credinţă tare.

După cât se pare, în acele clipe nici măcar ucenicii n-au dat dovadă de o mare credinţă, lucru prin care se şi explică nereuşita lor. Cel puţin atunci când, rămânând singuri cu Domnul, l-au pus întrebarea directă: De ce noi n-am putut să-l scoatem?, Domnul le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă, căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo”, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Mt. 17, 19-20).

Aşadar, atunci când Domnul S-a apropiat de gloată, în jur domnea o atmosferă de necredinţă şi de batjocură plină de răutate. Sărmanul tată al tânărului a fost silit să-şi adune toate puterile, toate fărâmele credinţei sale clătinate, care se destrăma, ca să primească de la Domnul marea milă a vindecării fiului Său, fiindcă altfel minunea n-ar fi putut să se săvârşească. Cât de bine înţelegem acum strigătul lui deznădăjduit: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!

Este limpede că el, cu ajutorul Domnului, a reuşit să se silească şi să-şi încordeze credinţa în măsura de care era nevoie, fiindcă Domnul l-a vindecat pe tânăr.
Lecţia ne este clară.

Ca să primim ajutor haric de la Dumnezeu în toate nevoile noastre duhovniceşti şi materiale ne trebuie, mai întâi de toate, credinţă: credinţă în Dumnezeu, în atotputernicia şi bunătatea Lui, în faptul că El poate îndeplini cererea noastră şi că intr-adevăr o va împlini dacă avem osârdie, dorinţă puternică de ceea ce am cerut şi dragoste de fii către Ziditor.

Toate sunt cu putinţă celui ce crede - şi, dimpotrivă, nimic nu e cu putinţă necredinciosului, fiindcă cererea fără credinţă este jignire adusă lui Dumnezeu. Omul nu poate atunci să conteze pe faptul că va primi de la Dumnezeu ajutor, sau întărire, sau puteri duhovniceşti, iar viaţa lui duhovnicească, inevitabil, se stinge.

Credinţa este indispensabilă pentru viaţa duhovnicească, căci fără ea nu există legătură cu singurul izvor al vieţii şi al puterii duhovniceşti - cu Dumnezeu.

De ce stau lucrurile aşa nu o să cercetăm acum. Din punct de vedere practic, pentru noi are importanţă aici altă întrebare: cum să ne întărim credinţa? Fiindcă adesea ne găsim în situaţia nefericitului tată din Evanghelie: ne dăm seama de necesitatea credinţei, ştim că fără ea nu putem înainta nici un pas pe calea vieţii duhovniceşti, şi totodată simţim în noi numai răceala îndoielilor şi a scepticismului. Simţim că credinţa noastră palidă, lipsită de vlagă şi de viaţă, nu e în stare să ne întărească şi să ne apropie de Dumnezeu, şi fără să vrem ne vin pe limbă cuvintele: Cred, Doamnei Ajută necredinţei mele!

Bineînţeles, această adresare directă către Dumnezeu, prin care cerem ajutor după exemplul tatălui celui îndrăcit, reprezintă tocmai cel dintâi mijloc de întărire a credinţei. Domnul e singurul izvor al tuturor bunătăţilor. In viaţa duhovnicească aceasta se simte în mod constant, şi aici orice reuşită, orice progres este determinat de voia Lui şi depinde de ea. „Fără Dumnezeu nu ajungi nici până la prag”: această zicătoare este deosebit de corectă în ce priveşte viaţa duhovnicească.

Rugăciunea nu numai că întăreşte credinţa, după cum vedem din istorisirea evanghelică dată, ci o şi salvează de necredinţă în cele mai primejdioase clipe ale vieţii, când duhul rău îl ispiteşte pe om cu îndoieli privitoare la însăşi existenţa lui Dumnezeu. Ce putere are rugăciunea pentru întărirea credinţei vedem din viaţa Sfântului Nifon al Constanţianei Ciprului.

Sfântul Nifon s-a născut şi a fost crescut în creştinism, dar în tinereţe a nimerit în tovărăşia unor oameni stricaţi şi, supunându-se înrâuririi acestora, a început să ducă o viaţă de beţie şi de desfrâu. Un prieten de-al lui, Vasilie, om cu viaţă evlavioasă, îl căina şi-i spunea adesea:

- Ce s-a întâmplat cu tine ? Eşti viu cu trupul, dar sufletul tău e mort... Doar umbra ta umblă printre oameni! Pocăieşte-te! Intoarce-te către Dumnezeu!

- Soarta mea este hotărâtă - răspundea cu tristeţe Nifon. Pentru mine nu este pocăinţă!

Incerca să se roage şi nu putea, iar în suflet simţea o pustietate apăsătoare. Nervii, zdruncinaţi de beţii şi dezmăţ, îşi arătau tot mai mult starea bolnăvicioasă... Odată, s-a dus la alt prieten al său, cu numele de Nicodim, şi a fost uimit de exclamaţia acestuia:

- Ce e cu tine ? - a strigat Nicodim. Ai faţa neagră de tot, parcă ai fi etiopian!

Nifon a plecat de la prietenul său acoperit de ruşine. Voia să se ascundă de oameni, ca nimeni să nu vadă pe chipul lui schimbat urmele limpezi ale patimilor nestăvilite şi ale vieţii desfrânate.

Se gândea: „Cum o să mă arăt eu la Infricoşătoarea Judecată dacă aici, pe pământ, unde nu sunt încă descoperite toate faptele mele, par deja atât de întunecat...?”

Sufletul lui a însetat iarăşi de rugăciune, dar în urechi îi răsuna un glas ispititor: „Dacă o să te rogi o să înnebuneşti, şi oamenii o să îşi bată joc de tine!” Totuşi, noaptea s-a silit să se scoale din pat şi să se roage - şi deodată s-a văzut înconjurat de un întuneric dens; în suflet i s-a strecurat groaza, şi de frică s-a culcat iar pe pat. Dimineaţa s-a dus la biserică, unde nu mai mersese de multă vreme, şi a căzut suspinând în faţa icoanei Maicii lui Dumnezeu, Chezăşuitoarea păcătoşilor. „Miluieşte-mă, Ocrotitoarea creştinilor, s-a rugat, ridică-mă, Nădejdea celor ce se căiesc!” Şi s-a săvârşit o minune: chipul Maicii Domnului a strălucit şi a prins viaţă, ochii au privit cu bucurie la el, chipul din icoană a fost luminat de un zâmbet ceresc...

Aşa a avut loc întoarcerea către Dumnezeu a lui Nifon. El s-a călugărit şi a început să se nevoiască aspru. îşi petrecea vremea în osteneli grele şi în pocăinţă; ca pedeapsă pentru păcatele din trecut se biciuia în aşa hal, încât i se desprindea pielea de pe trup, adeseori se chinuia cu foamea: pe scurt, în nevoinţa pocăinţei sale nu se cruţa deloc. Domnul a îngăduit însă asupra lui o şi mai grea ispită. Aproape patru ani l-a chinuit aşa-numitul război al gândului. A început să i se pară dintr-o dată că Dumnezeu nu există, că degeaba se bizuie pe fericirea unirii cu El, că toate în câte crede şi la care se închină nu sunt altceva decât fantezie, joc al închipuirii, şi că nevoinţa lui n-are nici o noimă. Peste tot îl urmărea glasul ispititor: „Nu este Dumnezeu!” „Nu, s-a împotrivit Nifon cu disperare, n-o să mă lepăd niciodată de Hristos, chiar dacă o să cad în curvie, chiar dacă o să omor sau o să fac o fărădelege şi mai urâtă!..” „Ce vorbeşti ?” i-a şoptit acelaşi glas zeflemitor al ispititorului. „Nu există Hristos!” Atunci, Nifon a început să se roage, ca să alunge cumplitele bănuieli. „Dumnezeule, Dumnezeul meu! - spunea el cu negrăită tristeţe. De ce m-ai părăsit? Dă-mi semn că Tu eşti Dumnezeu şi că afară de Tine nu este altul!”

Şi Domnul a luat aminte la rugăciunea lui fierbinte: chipul Domnului din icoana înaintea căreia se ruga nevoitorul a strălucit ca soarele şi a prins viaţă; o minunată bună-mireas- mă s-a revărsat din ea. Din nou s-a săvârşit o minune pentru a întări credinţa primejduită a lui Nifon. De atunci, sufletul lui parcă s-a călit: au pierit toate îndoielile, iar în sufletu-i chinuit s-au aşternut tihna netulburată şi pacea credinţei.

Astfel, rugăciunea, adresarea directă către Dumnezeu, s-au dovedit a fi un mijloc puternic de întărire a credinţei.

Dar cum să ne rugăm, dacă n-avem credinţă?

La fel cum s-a rugat Sfântul Nifon: la început silindu-ne, ca şi cum am avea credinţă. La fel cum s-a rugat tatăl îndrăcitului din Evanghelie, ce încă nu avea credinţă adevărată.

Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!

Alt mijloc de întărire a credinţei este exemplul.

„Spune-mi cu cine te întovărăşeşti ca să-ţi spun cine eşti”, zice proverbul. Exemplul este întotdeauna molipsitor, şi credinţa profundă, sinceră, îmbinată cu nevoinţa şi cu viaţa creştină înaltă, insuflă un respect involuntar şi este imitată. De aceea, pentru a vă întări credinţa, să căutaţi exemple bune şi să vă opriţi cât mai des atenţia asupra lor. In primele veacuri creştinismul s-a răspândit în principal datorită exemplului Sfinţilor Mucenici, a căror credinţă neclintită, mărturisită prin pătimiri, a stârnit uimirea generală şi a atras la Hristos mii de oameni. Biserica creştină a crescut pe sânge mucenicesc.

Iată unul din numeroasele exemple ale acestui fenomen, luat din viaţa Sfântului Mucenic Bonifatie.

Tânărul şi frumosul Bonifatie a fost în tinereţe sclavul favorit al bogatei şi depravatei romane Aglaida. Cu toată viaţa lor desfrânată, în sufletul amândorura rămăseseră încă seminţele binelui, şi erau vestiţi până departe pentru milostivirea şi binefacerile lor. Poate că tocmai pentru această bunătate i-a şi chemat Domnul la calea adevărată.

In Răsărit era pe atunci prigoană împotriva creştinilor, şi mulţi dintre aceştia piereau de moarte mucenicească. Credincioşii aveau mare evlavie faţă de trupurile mucenicilor, şi le cumpărau de la păgâni cu bani mulţi. A avea în casă moaşte de mucenici era visul oricărui creştin râvnitor, fiindcă erau privite încă de pe atunci ca odoare sfinte. Urmând exemplul altora, şi Aglaida a hotărât să facă rost de moaşte, şi în acest scop l-a trimis pe Bonifatie în Cilicia, unde era prigoană.

Luându-şi rămas bun de la el, i-a zis:

- Străduieşte-te să găseşti moaşte de mucenici... O să le păstrăm cu evlavie, o să înălţăm o biserică, şi acel sfânt o să ne fie ocrotitor, apărător şi mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.

Bonifatie a răspuns printr-o glumă:

- Dar dacă nu găsesc un mucenic şi o să-ţi fie adus trupul meu, dat morţii pentru Hristos, o să-l primeşti cu cinste ?

Aglaida l-a mustrat:

- Nu este vremea acum de glume, fiindcă te duci la lucru sfânt şi te pregăteşti să slujeşti unor sfinte moaşte, la care nici să privim nu suntem vrednici.

Ţinând minte aceste cuvinte ale stăpânei şi simţind toată murdăria sufletului său, Bonifatie a început pe drum să se pregătească pentru a împlini cu vrednicie sarcina ce-i fusese încredinţată: a postit mult şi s-a pocăit cu amar pentru viaţa sa stricată de mai înainte. Ajungând în Tars, unde prigoana era în toi, s-a grăbit să meargă în piaţă, unde erau chinuiţi creştinii. O mare mulţime de popor se adunase să privească la cumplita privelişte. Creştinii, a căror singură vină era aceea că aveau credinţă în Dumnezeu şi duceau o viaţă evlavioasă, erau supuşi celor mai sălbatice chinuri: erau spânzuraţi, arşi, legaţi de patru stâlpi şi apoi rupţi în bucăţi, tăiaţi cu fierăstrăul pe la mijloc, traşi în ţeapă; li se scoteau ochii, li se frângeau oasele, li se tăiau mâinile şi picioarele. Mucenicii îndurau pătimirile cu multă răbdare, dar - lucrul cel mai uimitor - pe chipurile lor nu se citeau chin şi durere, ci bucurie lină şi fericire, de parcă înaintea lor se arăta deja viitorul luminos şi fericit în unire cu Cel pe Care II iubeau mai mult decât propria viaţă.

Uimit de bărbăţia lor, Bonifatie a privit chipurile acelea pline de bucurie şi de lumină, şi s-a aprins de râvnă pentru Dumnezeu. Deodată, l-a apucat dorinţa nestăvilită de a-L mărturisi pe Hristos făţiş, la fel ca mucenicii aceia. A ieşit în mijlocul pieţei şi a strigat răsunător:

- Mare este Dumnezeul creştinilor, Care ajută robilor Săi şi-i întăreşte în asemenea chinuri!

A sărutat cu mare dragoste trupurile schilodite ale mucenicilor, rănile lor căscate, şi s-a rugat pentru un singur lucru: să se învrednicească şi el de cununa mucenicească. A fost observat, înhăţat şi dus Ia dregător. Judecata a fost scurtă şi nemiloasă: Bonifatie a fost scos în afara oraşului şi i s-a tăiat capul, dar în acea zi cinci sute cincizeci dintre privitori s-au făcut creştini, atraşi de exemplul lui.

Intre timp, Aglaida aştepta cu nerăbdare întoarcerea trimişilor, postea, se ruga, pregătindu-se să întâmpine sfintele moaşte, şi iată că în cele din urmă i s-a arătat în vis un înger, care i-a spus: „Primeşte-l pe cel care ţi-a fost cândva slugă, iar acum este împreună-slujitor cu noi...” Dimineaţa, Aglaida a ieşit în drum şi a privit vreme îndelungată în partea dinspre care aştepta întoarcerea trimişilor... în depărtare a apărut o caravană. Şi-a recunoscut slugile, dar Bonifatie nu era cu ei. Intre doi catâri vânjoşi atârna un chivot care, limpede lucru, cuprindea sfinte moaşte... Aglaida le-a ieşit încet în întâmpinare şi a îngenuncheat cu evlavie...

- Cum se numeşte mucenicul? - a întrebat.

- Bonifatie!.. - a venit răspuns.

- Dar Bonifatie pe care l-am trimis eu unde este?

- In chivot...

Aglaida şi-a ridicat privirea întrebătoare.

- Doamnă, ducem moaştele fostului tău rob, Mucenicul Bonifatie, care a primit cununa în cetatea Tarsului.

Aglaida a pus cu cinste sfintele moaşte în biserica pe care o clădise, şi-a împărţit toată averea săracilor şi a petrecut tot restul vieţii sale - optsprezece ani - pe lângă biserica aceea, nevoindu-se aspru în pocăinţă şi rugăciune.

Iată cât de puternic influenţează exemplul sufletul omenesc! Dintr-un chefliu şi un dezmăţat, Bonifatie, sub înrâurirea exemplului Sfinţilor Mucenici, a devenit un mărturisitor neînfricat, plin de credinţă înflăcărată şi de iubire pentru Hristos. Şi, urmând exemplul lui, au primit creştinismul alţi cinci sute cincizeci de păgâni. Aşadar, căutaţi tovărăşia credincioşilor, care vă poate întări mult credinţa. Deosebit de folositoare sunt comunicarea şi legăturile cu oamenii ce se deosebesc printr-o înaltă dispoziţie duhovnicească - cu nevoitorii, cu stareţii... Farmecul sufletului lor credincios, curat, bun şi înţelept este întotdeauna binefăcător şi poate sluji drept reazem în clipele grele de îndoială.

Pe de altă parte, trebuie evitată din răsputeri societatea necredincioşilor de tot felul, ca să nu aveţi de suferit din pricina înrâuririi lor stricătoare. Nu vă lăsaţi înşelaţi, avertizează Sfântul Apostol Pavel, tovărăşiile relt strică obiceiurile bune (I Cor. 15, 33). „In calea necredincioşilor să nu umblaţi şi în soborul celor fără de lege să nu şedeţi”, spune un mare înţelept din vechime. De lucrul acesta trebuie să ne amintim cu deosebire în vremurile de acum, când influenţa distrugătoare a materialismului este atât de molipsitoare şi de puternică şi când duşmanii creştinismului se străduie în iei şi chip să nimicească credinţa. De murdăria propagandei lor credinţa trebuie păzită; ea trebuie păstrată curată şi întreagă, fiindcă este un lucru sfânt. Fără să fie mare nevoie n-o să intraţi intr-un salon cu bolnavi de tifos, unde vă puteţi uşor molipsi; nu veţi merge în haine albe la depozitul de cărbuni sau la uzina chimică, unde vă puteţi murdări... După aceea o să tot scoateţi la pete! La fel şi sufletul trebuie păzit de mizerie.

In fine, poate că mijlocul cel mai eficace de întărire a credinţei este verificarea ei prin experienţa personală. Nimic nu poate înlocui experienţa proprie: nici exemplul altuia, nici dovezile, nici convingerile altora. Cea mai credibilă pentru om este trăirea lui personală. Credinţa nu este deloc o colecţie de adevăruri pur teoretice, şi se întemeiază în minimă măsură pe logică, deşi tocmai din această perspectivă o privesc adversarii ei. Tocmai în aceasta constă însă greşeala lor principală. Li se pare că este de ajuns să examineze şi să respingă pe cale logică acele adevăruri teoretice pe care ei le confundă cu esenţa credinţei ca aceasta să se destrame de la sine. Viaţa însă răstoarnă această judecată a lor şi, în pofida bombardamentului constant şi intens cu cele mai grele proiectile „ştiinţifice”, fortăreaţa credinţei rămâne inexpugnabilă.

Dacă credinţa ar fi cu adevărat numai o sumă de adevăruri teoretice, abstracte, şi ar avea un caracter exclusiv raţional, cerebral, bineînţeles că nu ar putea fi fermă şi că ar fi uşor de clătinat. Ar fi de ajuns ca fundamentelor ei teoretice să li se opună afirmaţii care le neagă, şi raţiunea ar renunţa cu uşurinţă la credinţă, luând o altă orientare. Să zicem că aţi auzit de la un călător o descriere a ţărilor tropicale, a locuitorilor acestora, a pădurilor luxuriante, a animalelor neobişnuite care le populează şi aşa mai departe. Vă puteţi imagina cu uşurinţă toate lucrurile acestea, dar întrucât informaţiile voastre nu sunt confirmate de experienţa voastră personală, ele rămân pentru voi abstracte, primite pe încredere, şi ca atare nestatornice. Apare alt călător şi vă spune că în realitate nu e deloc aşa cum v-o descrie vouă imaginaţia, vă zugrăveşte cu totul alt tablou, şi raţiunea poate tot atât de uşor să refuze concepţiile dinainte, cât şi să le primească pe cele noi. In domeniul credinţei religioase nu observăm însă, de obicei, un asemenea fenomen, sau îl observăm în cazurile când credinţa nu s-a întărit încă şi n-a ieşit din faza iniţială a concepţiilor pur mintale. Cauza constă în aceea că autentica credinţă nu este o simplă perspectivă teoretică, ce poate fi modificată uşor aşa cum îţi vine cheful. Mai întâi de toate, credinţa este simţirea nemijlocită a puterii vii şi atotputernice care acţionează în viaţa voastră în mod independent de voinţa voastră, simţire întemeiată pe experienţă.

SFÂNTUL VASILE AL KINEŞMEI

Fragment din cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN"

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN"

 

Pe aceeaşi temă

13 Septembrie 2018

Vizualizari: 702

Voteaza:

Mijloacele de intarire a credintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE