Mila nu este altceva decat o alta fata a iubirii, pe care ne-a facut-o cunoscuta pacatul. Ea este iubirea ce vine in intampinarea nedeplinatatii, suferintei, saraciei pe care le traieste persoana umana, ce poarta in firea sa consecintele pacatului stramosesc si ale propriilor pacate. Mila, ca manifestare a iubirii, se cere astfel a fi un act de plinire (desavarsire), alinare, imbogatire. Astfel se manifesta mila lui Dumnezeu fata de noi. 

Mila este cererea pe care o invocam cel mai des de la El, in rugaciunile si slujbele Bisericii. Nu am intalnit pana acum o rugaciune in care sa invocam iubirea lui Dumnezeu, El Insusi fiind Iubire, dar am intalnit nenumarate in care cerem mila Sa cea nemasurata: "Doamne miluieste”, "Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta...”, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.

In cazul nostru, mila nu face decat sa urmeze sensul pe care il imprimam iubirii, fiind orientata preponderent catre ceilalti sau catre sine. Atat iubirea, cat si mila de sine, au fost transformate insa de catre om in pacate, in iubire si mila egoiste.

Evanghelia dupa Matei ne consemneaza un dialog purtat intre Mantuitorul si Sfantul Apostol Petru pornit tocmai de problema milei de sine:

"Atunci a poruncit ucenicilor Lui sa nu spuna nimanui ca El este Hristosul. De atunci a inceput Iisus sa arate ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrani si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis, si a treia zi sa invieze. Si Petru, luandu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicandu-I: Fie-Ti mila de Tine sa nu ti se intample tie aceasta. Iar El, intorcandu-se, a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Atunci Iisus a zis ucenicilor Sai: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie."(Matei 16, 20-24)

Cuvintele pe care Mantuitorul i le-a adresat lui Petru au fost foarte aspre. Nici nu se putea astfel de vreme ce mila de sine, in sens pur omenesc, este primul luptator impotriva asumarii crucii si urmarii lui Hristos. Mila de sine ca manifestare a egoismului este cel mai de seama aliat al diavolului in lupta acestuia impotriva progresului nostru duhovnicesc si mantuirii noastre. Un aliat de nadejde pe care il gaseste chiar in firea noastra pervertita de pacat.

Problematica milei de sine este cu atat mai actuala cu cat, lumea contemporana manifesta tendinte individualiste tot mai accentuate. Intr-o lume in care stapaneste iubirea egoista de sine nu iubirea de semeni in Hristos, auzim tot mai des povete, evident, imbracate in haina bunelor intentii, asemenea celei a Sfantului Petru: "Fie-ti mila de tine!” De mici, copiii traiesc in familii in care sunt sfatuiti sa nu se "chinuie" cu postul, deoarece sunt in crestere si au nevoie de multe vitamine pentru a creste mari si frumosi, sa nu piarda timpul cu mersul la biserica pentru ca se vor intorce mai obositi decat atunci cand au plecat. Tinerii sunt sfatuiti sa "traiasca clipa”, deoarece timpul trece ireversibil si nu are sens sa-l pierzi cu rugaciunea sau cu mersul la biserica (oricum cele ale Bisericii sunt pentru batrani). Cei mai in varsta sunt sfatuiti, tot cu bune intentii frumos ambalate, ca postul este daunator organismului, insa pot tine tot felul de diete sau regimuri alimentare.

Toate aceste sfaturi binevoitoare nu fac insa decat ca sub pretextul unei false mile de sine sa evitam purtarea crucii. Ceea ce nu intelegem insa adeseori este faptul ca adevarata mila de sine se manifesta numai in stare de jertfa. Pe cand omul patimas va fugi cu fiecare ocazie de durere, aruncandu-se in bratele placerii, omul intelept, va cunoaste stransa legatura si dependenta a placerii si durerii. Va cunoaste ca placerea aduce suferinta si trairea suferintei este respingerea placerii. Altfel spus, adevarata mila de sine se justifica in mod real prin asumarea suferintei si nu prin ocolirea ei.

Atat iubirea, cat si mila se sine, ne sunt descoperite in lucrarea lor mantuitoare numai in Persoana divino-umana a lui Hristos. Mantuitorul a respins "mila de Sine” invocata de Sfantul Apostol Petru in chip omenesc, pe motivul "milei de Sine” ca expresie a iubirii Sale dumnezeiesti jertfelnice fata de firea umana pe care a asumat-o. Insusi actul intruparii Mantuitorului, "inceputul mantuirii noastre”, este o nesfarsita revarsare a milei dumnezeiesti asupra naturii umane, o "miluire” a acesteia.

Adevarata iubire de sine si adevarata mila de sine, pe care omul le poate manifesta spre mantuirea si nu spre pierderea sa, sunt acelea care vin in intampinarea iubirii si milei dumnezeiesti fata de el. Sunt raspunsul oferit lui Dumnezeu, nu raspunsul oferit indemnului Satanei.

Pentru iubirea pe care Domnul mi-o poarta, pentru milostivirea pe care o arata fata de mine neincetat, desi sunt un om pacatos, "cazut intre talhari”, sunt dator a ma iubi pe mine insumi si a-mi fi mila de mine, pentru starea cazuta in care ma aflu, cautand, ca si El, propria mea izbavire si ridicare. Iubirea si mila de sine devin astfel "aliate” ale iubirii dumnezeiesti. Toate lupta pentru acelasi scop, izbavirea omului de pacat si inaintarea acestuia in cunoasterea lui Dumnezeu. Adevarata mila de sine se naste insa in inima smerita, a omului care isi vede pacatele, si se face prilej pocaintei neincetate.

Cine dobandeste aceasta mila de sine, ca lucrare dumnezeiasca in om, nu mai fuge de jertfa. Din contra, va fi in stare nu numai sa-si iubesca curat semenii, nu numai se milostiveasca fata de ei, ci chiar sa-si "puna sufletul (viata) pentru aproapele sau" ( I Tesaloniceni 2, 8).

Radu Alexandru

• Ispasirea si iubirea lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Comuniunea dreptilor intreolalta si a Bisericii de pe pamant cu ei
  Publicat in : Dogma