Omul care nu trece prin încercări şi nu vrea să-l doare, nu vrea să rabde necaz, nu vrea să fie indispus ori să i se facă observaţie, ci năzuieşte să trăiască în huzur, se află în afara realităţii. Trecut-am prin foc şi prin apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă, spune Psalmistul (Ps. 65,ll).

Uită-te: şi Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei, i-a fost greu, şi Sfinţii Bisericii noastre au trecut prin dureri. Aşadar, trebuie ca şi noi să trecem prin dureri, pentru că mergem pe aceeaşi cale ca ei, cu singura diferenţă că trăind în această viaţă o mică suferinţă sau un mic necaz lichidăm conturile păcatelor noastre şi agonisim mântuirea. Şi Hristos a venit pe pământ cu durere. S-a pogorât din cer, S-a întrupat, a suferit, a răbdat răstignire. Şi fiecare creştin ştie că tocmai durerea este semnul că îl cercetează Hristos. Când ne doare, atunci ne cercetează Hristos.

In schimb, când omul n-are nici un necaz, este probabil că Dumnezeu l-a părăsit. Un asemenea om nici nu plăteşte pentru păcate, nici nu strânge vreun fel de „economii" duhovniceşti. Bineînţeles, vorbesc despre cel ce nu vrea să sufere pentru dragostea lui Hristos. „Sunt sănătos, zice el, am o poftă de mâncare grozavă, mănânc pe săturate, trăiesc în huzur şi în linişte." Şi nu zice: „Slavă Ţie, Dumnezeule!"

Dacă ar primi, cel puţin, cu recunoştinţă toate binecuvântările acestea pe care i le dă Dumnezeu, ar mai merge cumva. „Sunt nevrednic de asta, ar trebui să zică, dar, întrucât sunt slab, Dumnezeu e îngăduitor cu mine."

In Viaţa Sfântului Ambrozie se povesteşte cum Sfântul şi însoţitorii săi au fost primiţi odată să înnopteze în casa unui om bogat. Văzând acolo averi fără număr, Sfântul Ambrozie l-a întrebat pe acesta dacă a avut măcar o dată necazuri în viaţă. „Nu, niciodată! - a răspuns bogătaşul. Bogăţiile mele sporesc mereu, pământurile mele aduc recoltă bogată, nu mă doare nimic şi nici nu ştiu ce e aceea boală." Atunci, Sfântul Ambrozie a început să plângă şi le-a spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi carele şi să plecăm de aici cât mai repede, fiindcă pe acest om nu l-a cercetat niciodată Dumnezeu!" - şi cum au plecat de acolo, casa bogatului s-a surpat! Viaţa fără grijă, fără necazuri, pe care o ducea omul acela era de fapt părăsire de către Dumnezeu...

Dacă legile duhovniceşti nu lucrează în privinţa cuiva, e primejdie. Asta arată că omul acela e un copil care s-a depărtat de Dumnezeu-Tatăl, că nu trăieşte în casa Lui. Există oameni care se poartă întotdeauna cu trufie, şi nu păţesc nimic. Asta înseamnă că trufia lor e atât de mare, încât a încetat să mai fie omenească. Ea a ajuns la treapta cea mai înaltă, de trufie satanică, de îngâmfare satanică. Unul ca acesta cade şi el, dar deja de cealaltă parte a culmii. Cade drept în iad. Cade cu căderea lui Lucifer. Cei ce se află de această parte a culmii nu văd însă căderea lui. Adică oamenii despre care este vorba nu cad sub lucrarea legii duhovniceşti în această viaţă, dar în privinţa lor are putere cuvântul apostolesc: Iar oamenii rai şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi (II Tim. 3, 13).

Sfânta Scriptură spune: Pe cine iubeşte Domnul, ceartă (Pilde 3,12). De pildă, un tată are opt copii. Cinci trăiesc acasă, cu el, iar trei pleacă de acasă şi uită de tatăl lor. Dacă copiii care trăiesc cu el se fac vinovaţi cu ceva îi poate trage de urechi sau le poate da una după ceafă, iar dacă se poartă bine îi poate mângâia sau le poate da o ciocolată -dar uite că cei ce trăiesc departe de stăpânirea Tatălui n-au parte nici de mângâiere, nici de palma după ceafă.

Aşa face şi Dumnezeu. Pe oamenii care trăiesc cu El şi pe cei ce au dispoziţie duhovnicească bună, dacă fac vreo greşeală îi pedepseşte cu „una după ceafă", şi aşa plătesc pentru păcatul lor sau, dacă le dă mai multe „după ceafă", adună răsplată cerească. Pe de altă parte, celor care trăiesc departe de El le dă ani mulţi de viaţă, ca să se pocăiască. De aceea vedem că oamenii lumeşti fac păcate serioase, şi totuşi au din belşug bunuri materiale şi trăiesc ani lungi fără să treacă prin necazuri. Asta se întâmplă din Purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca oamenii să se pocăiască. Dacă nu se vor pocăi, în viaţa cealaltă nu vor avea cu ce să se îndreptăţească...

Durerea lui Dumnezeu pentru oamenii ce se chinuie din pricina bolilor, a dracilor, a barbarilor, are în sine şi bucurie pentru răsplata cerească pe care le-a pregătit-o.

Adică Dumnezeu Se uită la răsplata pe care o va primi în cer omul ce suferă ispită. El ştie ce-l aşteaptă pe acesta în viaţa cealaltă, şi asta îi dă lui Dumnezeu, ca să zic aşa, puterea de a răbda această durere. El i-a îngăduit lui Irod sa facă atâtea fărădelegi! Irod a omorât paisprezece mii de prunci şi o mulţime de părinţi care-i împiedicau pe ostaşi să le omoare copiii! Barbarii de ostaşi, vrând să le facă pe plac mai-marilor, îi căsăpeau pe prunci, şi cu cât mai mari erau chinurile pruncilor, cu atât îl durea mai mult pe Dumnezeu, dar şi mai mult Se bucura de uriaşa slavă pe care aveau s-o primească în cer. El Se bucura pentru acei îngeraşi, care aveau să alcătuiască îngerescul cin al mucenicilor. Ingeri din mucenici!..

Dacă omul va ajunge cu amărăciunea durerii sale la Preadulcele Iisus, toate amărăciunile şi pătimirile lui se vor preface în miere. Pătrunzând tainele vieţii duhovniceşti, omul încetează să se mai mâhnească pentru ceea ce i se întâmplă. El primeşte cu bucurie medicamentele amare pe care Dumnezeu i le dă ca să-i facă sufletul sănătos. El crede că tot ce se întâmplă este rezultat al rugăciunilor sale, fiindcă se roagă mereu lui Dumnezeu să-i albească sufletul. Având o atitudine lumească faţă de încercări, oamenii se chinuie: ei vor ca totul să le meargă în viaţă după voia lor. Totuşi, lucrurile merg altfel, şi de aceea sufletul lor nu-şi găseşte liniştea...

Cine nu are dispoziţie duhovnicească bună începe să-L hulească pe Dumnezeu când vin încercările. „De ce mi s-a întâmplat asta? - cârtesc aceşti oameni. Uite, cutare o duce bine! Ce fel de Dumnezeu e ăsta, care îngăduie toate astea?" Ei nu zic: „Am păcătuit!", ci se chinuie. Cei cucernici însă mulţumesc: „Slavă Domnului! Această încercare m-a adus la El, Dumnezeu a îngăduit asta spre bi-nele meu!" Inainte, poate că nu mergeau deloc la biserică, dar după încercări încep să meargă la biserică, să se mărturisească şi să se împărtăşească. Pe lângă asta, adeseori prin încercări Dumnezeu îi aduce la un moment dat pe oamenii foarte împietriţi într-o stare de filotimie. Ei se întorc la o sută optzeci de grade şi se spulberă de durere pentru ceea ce au făcut...

Omul nerecunoscător nu este mulţumit de nimic, nimic nu-i aduce bucurie, cârteşte cu orice prilej. Toate şi toţi sunt vinovaţi înaintea lui...

Trebuie ca cel puţin, recunoscându-ne nerecunoştinţa, să-I mulţumim zi şi noapte lui Dumnezeu pentru binecuvântările pe care ni le dă. Atunci îl vom călca pe diavolul cel laş, care, adunându-şi toate slugile, va pieri ca un fum negru. Recunoscându-ne nerecunoştinţa şi mulţumin-du-I lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, îl vom lovi pe diavol unde-l doare.

Stareţ Paisie Aghioritul

DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE- KONSTANTIN V. ZORIN, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE"

• Marturii despre Sfantul Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie
• Sfantul Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: