Oare există cineva care îndrăzneşte să ia în deşert numele cel mare şi înfricoşat al Domnului Preaînalt? Când numele Domnului este pomenit în înalturi, cerurile se închină, stelele strălucesc mai tare, Arhanghelii şi îngerii încep să cânte: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, iar Sfinţii şi cei plăcuţi lui Dumnezeu cad în genunchi. Şi atunci cine dintre muritori ar îndrăzni să pomenească cel mai sfânt nume fără să-i tresalte inima şi fără să tânjească după El? Când omul este în ceasul morţii, dacă-i vei înşira orice nume, nu-l vei încuraja şi nici nu-i vei aduce pacea în suflet. Dar cum îi vei pomeni numele Domnului Dumnezeu, îl vei îmbărbăta, alinându-i sufletul. Şi cu ultima-i privire îţi va mulţumi pentru balsamul pus pe suflet. Când omul este trădat de rude şi de prieteni, şi când se sim te singur în această lume fără sfârşit, obosit de acest drum solitar, de-i vei pomeni numele lui Dumnezeu, va fi ca şi cum i-ai întinde un toiag de sprijin.

Când omul este asaltat de vecini răi, care cu tot felul de mărturii mincinoase îl duc la oprobiu şi la temniţă, făcându-şi fac părtaşi judecătorii cei strâmbi împotriva celui drept, apropie-te de cel în suferinţă şi şopteşte-i la ureche numele lui Dumnezeu. In acele clipe, lacrimile - semnul speranţei şi al încrederii - i se vor prelinge pe obraji şi lanţurile grele i se vor părea mai uşoare decât o funie.

Când omul se scufundă în apă adâncă, şi când, aflat între viaţă şi moarte, pomeneşte numele lui Dumnezeu, puterile sale se înzecesc. Iar când omul se vede înconjurat de fiare sălbatice, atâta timp cât se bazează doar pe puterile şi pe iscusinţa sa, pare slab şi caraghios în faţa animalelor înfometate. Dar în clipa în care cheamă numele lui Dumnezeu în ajutor, dintr'o dată trezeşte frică chiar şi celor mai fioroase sălbăticiuni.

Când savantul încearcă să soluţioneze vreo enigmă a naturii, şi se simte înşelat de toate variantele înţelegerii sale limitate, atunci când pomeneşte numele lui Dumnezeu, numele Atotînţelepciunii, i se iluminează dintr'o dată sufletul, iar taina se dezvăluie treptat. O, preaminunat nume al lui Dumnezeu, cât de puternic, cât de frumos, cât de dulce eşti! Să tacă gura mea pe vecie dacă te va rosti vreodată necuviincios, în treacăt sau în deşert. Un bijutier stătea în prăvălia lui şi în timp ce lucra, lua mereu numele Domnului în deşert, fie înjurând, fie invocându-l la orice pas. Iar un hagiu ce trecea pe stradă s'a tulburat auzindu-l, aşa că l-a strigat să vină afară. Când bijutierul a ieşit în faţa uşii, hagiul s'a ascuns, făcând pe niznaiul. Bijutierul s'a întors în prăvălie şi şi-a reluat lucrul. Hagiul iar l-a strigat, şi când bijutierul a răspuns chemării, hagiul iar s'a ascuns, repetând figura. Atunci bijutierul s'a întors furios la treabă. Şi încă o dată, la fel. Bijutierul, nebun de furie, s'a răstit la el:

- Ce mă tot strigi, hagi, şi ce tot faci glume cu mine, când eu nu-mi văd capul de treabă?

La care hagiul i-a răspuns liniştit:

- Păi nici Dumnezeu nu-Şi vede capul de treabă, dar tu îl tot strigi mereu degeaba. Cine ar trebui să se supere mai tare, Dumnezeu sau tu?

Iar bijutierul, înţelegând, s'a ruşinat şi s'a retras în prăvălia lui, fără să mai ia numele Domnului în deşert.

Fraţilor, fie ca numele lui Dumnezeu să vă lumineze mereu sufletul, gândurile şi inima asemenea unei candele, dar să nu ajungă pe limba voastră decât în momente importante şi sfinte. Trăia o dată un negru, sclav în casa unui alb, care avea obiceiul ca la supărare să hulească numele lui Dumnezeu. Iar negrul era un om liniştit şi credincios. Stăpânul lui avea şi un câine, pe care îl iubea foarte mult. Intr'o zi s'a întâmplat ca stăpânul să hulească şi să necinstească numele lui Dumnezeu. Negrul a fost cuprins de supărare şi a luat câinele, începând să îl murdărească cu noroi. Văzând aceasta, stăpânul l-a întrebat:

- Ce faci tu cu câinele?

- Ceea ce faci şi ţu cu Dumnezeu - i-a răspuns liniştit servitorul, într'un spital dintr'o ţară Sudică lucrau împreună un doctor şi asistentul lui, fiind nedespărţiţi de dimineaţa până seara. Asistentul doctorului avea limba cam spurcată, care murdărea tot şi toate precum o cârpă slinoasă, chiar şi pe Domnul Savaot.

Intr'o zi, pe doctor l-a vizitat un prieten de-al său de departe. Doctorul l-a chemat să ia parte la o operaţie, curăţarea unei răni infectate. Lângă doctor se afla şi nelipsitul lui asistent. Prietenului i s'a făcut rău de la stomac văzând rana din care curgea puroiul şi care mirosea fetid. în tot acest timp, asistentul blestema.

- Cum poţi asculta asemenea cuvinte de hulă? l-a întrebat pe doctor prietenul său.

- M'am obişnuit, prietene, să recunosc rănile după ceea ce curge din ele. Din rănile infectate curge puroi. Cine are o infecţie în trupul său, aceasta iese prin rănile deschise; iar cine are infecţie în suflet, aceasta scoate puroiul pe gură. înjurând, asistentul meu îşi varsă şi împrăştie tot răul îngrămădit ca un puroi în sufletul său.

O, Atotţiitorule, cum se face că boul nu te huleşte, iar omul te huleşte?
Oare limba boului ai făcut-o mai curată decât limba omului?
O, Preamilostive, cum de broaştele nu te blesteamă, iar omul te blesteamă?
Oare ai făcut glasul broaştei mai nobil decât pe cel al omului?
O, Atotrăbdătorule, cum de şarpele nu te batjocoreşte, iar omul te batjocoreşte?
Oare ai făcut şarpele mai apropiat de îngeri decât omul?
O, Atoatăfrumuseţea, cum de vântul, care străbate lumea în lung şi în lat, nu ia în deşert numele tău, iar omul îl ia? Oare este vântul mai temător de Dumnezeu decât omul?
O, Preaminunat nume al lui Dumnezeu, cât de puternic eşti, cât de frumos, cât de dulce! Fie ca gura mea să tacă pentru totdeauna dacă te va rosti necuviincios, în treacăt sau în deşert.

Sfantul Nicolae Velimirovici

Talcuiri, Editura Predania

Cumpara cartea "Talcuiri"

.

• Sa nu luam numele Domnului in desert
  Publicat in : Pilda zilei