Memoria i-a fost dată omului la creaţie pentru ca prin ea să-şi poată aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi să fie astfel mereu unit cu El, prin mintea şi inima sa. „De aceea ni s-a dat aducerea-aminte, pentru a-L purta (pe Hristos) în noi”, scrie Sfântul Nicolae Cabasila. Aducerea-aminte de Dumnezeu apare astfel ca lege pentru om. Aşa spune şi Sfântul Macarie Egipteanul: „Creştinul este dator ca totdeauna să-şi amintească de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz: „Se cuvine să ne aducem aminte de Dumnezeu mai des chiar decât respirăm; şi, ca să spunem aşa, în afară de aceasta noi nu trebuie să facem nimic altceva”.
Aducerea-aminte de Dumnezeu implică, la un prim nivel, aducerea-aminte de poruncile prin care omul se alipeşte de El, împlinindu-I voia: a poruncii date de Dumnezeu în Rai, lui Adam şi Evei; a poruncilor date de Hristos omului restaurat prin Logosul întrupat. Ea implică, de aceea, „aducerea-aminte de virtuţi”, care nu lasă loc pentru patimi.
După cum ne arată acest ultim punct, „aducerea-aminte de Dumnezeu mai înseamnă aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu,pentru care îi aducem slavă şi mulţumită. Sfântul Marcu Ascetul insistă în special asupra acesteia. „Aşadar, fiule, începutul purtării tale plăcute lui Dumnezeu trebuie să-l faci pornind de la aceasta: să te gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la toate binefacerile de care ţi-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău; şi să nu încetezi a-ţi aminti de multele şi marile Lui binefaceri, acoperindu-le cu uitarea păcatului sau trândăviei şi prin aceasta lăsând să treacă vremea cealaltă fără folos şi fără să aduci mulţumire. Căci aceste amintiri neîncetate, împungând inima ca un ac, o mişcă totdeauna spre mărturisire, spre smerenie, spre mulţumire adusă cu suflet zdrobit şi spre toată sârguinţa bună. Ele ne îndeamnă să-l răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune şi cu toată virtutea"; „cel ce se gândeşte totdeauna la aceasta şi nu uită binefacerile lui Dumnezeu... se nevoieşte spre toată virtutea bună şi spre toată lucrarea dreptăţii, gata întotdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu".
Această formă de aducere-aminte de Dumnezeu duce în chip firesc la principala ei formă de manifestare, cea a rugăciunii neîncetate, cum o numesc Sfinţii Părinţi. Ea, aşa cum subliniază Sfântul Diadoh al Foticeei. este a minţii, care „cere o ocupaţie care să dea de lucru hărniciei ei", singura îndeletnicire „prin care îşi poate atinge deplin scopul". Rugăciunea neîncetată este în acelaşi timp „lucrarea proprie minţii", singura potrivită cu natura ei. „Rugăciunea face mintea să-şi împlinească propria lucrare", spune Evagrie, care adaugă: „Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei". In Rai, Adam vieţuia „în rugăciune”, având neîncetata aducere-aminte de Dumnezeu. Tot astfel, sfinţii, care se întorc, în Hristos, la starea dintâi a lui Adam „şi se apropie de desăvârşire, au neîntreruptă în inimă pomenirea Domnului".
Prin această continuă aducere-aminte de Dumnezeu omul poate într-ade- văr, potrivit menirii sale, să se unească cu El. „Unirea duhovnicească este amintirea nepecetluită, care arde în inimă cu un dor înfocat", spune Sfântul Isaac Sirul.
Prin aducerea-aminte de Dumnezeu omul se întăreşte în păstrarea şi lucrarea poruncilor; altfel spus, el poate să se ferească de patimi şi să sporească în el virtuţile.
Aducerea-aminte de Dumnezeu este mai ales condiţia dragostei de Dumnezeu,'” care are darul de a o trezi şi a o face să crească, fiind nedespărţită de ea. Aceasta este adevărat mai ales când e vorba despre forma sa desăvârşită, rugăciunea neîncetată, dar şi când e vorba de aducerea-aminte de binefacerile lui Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul sfătuieşte astfel: „Punând înaintea ochilor tăi binefacerile de care te-ai împărtăşit de la începutul vieţii tale şi până acum, fie trupeşti, fie duhovniceşti, zăboveşte cu gândul la ele, după cum s-a spus: „Nu uita toate răsplătirile Lui” (Ps. 102, 2). Fă aceasta pentru ca inima să ţi se mişte cu uşurinţă spre frica lui Dumnezeu şi spre dragoste (...). Căci ruşinându-te de amintirea atâtor bunătăţi, de care te-ai bucurat din partea Stăpânului bun şi de oameni iubitor, inima ta se va umple de dragostea şi de dorul Lui printr-o mişcare pornită chiar din ea însăşi, mai bine-zis conlucrând şi darul de sus”.
Aducerea-aminte continuă de Dumnezeu în rugăciune este pentru om şi un mod de a ajunge la vederea Lui, căci, aşa cum spune Sfântul lsaac Sirul, în ea ..îşi află hrana de viaţă dătătoare pentru întipărirea vederii sufleteşti”. Sfântul Calist Patriarhul spune, în acelaşi sens, că ea face ca în „mintea curată să se arate razele dumnezeieşti”. Memoria însoţeşte lucrarea minţii până pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti,359 când omul „e răpit de amintirea (sufletului raţional) mai presus de fire la vederea lui Dumnezeu”, pe care i-o dă Duhul.
Prin aducerea-aminte de Dumnezeu, omul îl păstrează pe Dumnezeu înlăuntrul minţii sale şi îl face să locuiască în inima sa. „Sălăşluirea lui Dumnezeu în noi, spune Sfântul Vasile cel Mare, constă tocmai în a avea pe Dumnezeu temeinicit în gând. Numai atunci devenim temple ale Duhului, când gândirea statornică la El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti şi când cugetul nu se lasă tulburat de patimi trecătoare”.
Prin aceasta, aducerea-aminte de Dumnezeu este pentru om izvorul unei bucurii desăvârşite, ,,naşt.e în suflet o plăcere negrăită”, aşa cum spune Psalmistul: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am bucurat” (Ps. 76, 4).
Prin gândul statornic la Dumnezeu, omul nu face decât să cugete la „singurul lucru care trebuie”, ducând o existenţă îndreptată în întregime spre Dumnezeu, potrivit menirii sale. Altfel spus, aducerea-aminte de Dumnezeu implică uitarea cu totul a lumii, ştergerea oricărei amintiri pătimaşe şi lumeşti. Ea implică, de asemenea, uitarea de sine. Omul duhovnicesc, spune Sfântul Isaac, „uită chiar şi de el însuşi şi de firea lui..., nemaiamintindu-şi deloc de veacul acesta. El se îndeletniceşte cu cele privitoare la mărirea lui Dumnezeu şi mereu se gândeşte la ele”. „El se mişcă împreună cu acestea spre amintirea lor, potrivit treptei vieţuirii lui (...) şi nu se mai gândeşte şi nici nu-şi mai aduce aminte de lumea aceasta”. Intr-un cuvânt, „când pomenirea lui Dumnezeu pune stăpânire pe întinderea sufletului, pierde din inimă amintirea tuturor celor văzute”, spune el în altă parte.
Dedicându-se în întregime aducerii-aminte de Dumnezeu, memoria omului în starea sa iniţială, normală, era cu totul unitară, simplă şi omogenă. Toate gândurile omului se îndreptau spre ceea ce constituia pentru cugetul său unicul obiect al atenţiei. In aducerea-aminte neîncetată de Dumnezeu, spune Sfântul loan Casian, omul „trebuie să-şi fixeze toată atenţia într-un singur punct şi toate gândurile sale să-şi aibă drumul lăuntric numai spre un singur ţel”. Astfel memoria devine statornică şi nemişcată,ajungând la linişte şi pace.
Memoria stăpânită în întregime de aducerea aminte de Dumnezeu a lepădat „cu totul orice formă şi orice chip”, fiind memoria „inimii curate”.
Prin aducerea-aminte de Dumnezeu, omul se fereşte de gândurile străine pe care i le strecoară în suflet Cel viclean. Ea îndepărtează cu desăvârşire orice gând rău şi nu îngăduie nici unei înclinări spre răutate să se manifeste. Ea constituie o armă împotriva demonilor; cu ajutorul ei omul nu numai că este ferit de atacurile lor, dar îi şi învinge şi îi alungă.
Dacă memoria folosită potrivit firii sale este o memorie sănătoasă, prin păcat ea funcţionează contrar firii şi devine bolnavă. Boala constă, ca şi în cazul celorlalte puteri ale sufletului pe care le-am studiat, în pervertirea ei, mai precis într-o inversare a activităţii sale: în timp ce în starea de normalitate a firii omeneşti ea slujeşte exclusiv aducerii-aminte de Dumnezeu şi de bine, uitând prin aceasta de realitatea sensibilă şi de rău, prin păcat ea devine, dimpotrivă, uitare de Dumnezeu şi a binelui, şi aducere-aminte de rău şi de lume.
Această boală a memoriei afectează, desigur, mintea, care este organul ei; mintea care-L uită pe Dumnezeu se înstrăinează într-o activitate care nu-i este proprie, se sufocă şi, din punct de vedere duhovnicesc, este cu adevărat moartă. „Ceea ce i se întâmplă peştelui ieşit din apă, aceea se întâmplă şi minţii care a ieşit din pomenirea lui Dumnezeu şi s-a împrăştiat în amintirile lumii”, spune Sfântul Isaac Sirul. Toate celelalte puteri ale sufletului care depind de ea în mod direct vor suferi aceleaşi efecte patologice. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că uitarea lui Dumnezeu şi a binelui este, alături de neştiinţă, principala patimă-boală a părţii raţionale a sufletului.
Uitarea de Dumnezeu, alături de necunoaşterea Lui au un rol central în căderea omului. Astfel, Sfântul Grigorie Palama vede în părăsirea „pomenirii şi vederii lui Dumnezeu” esenţa păcatului strămoşesc. Iar la Sfântul Marcu Ascetul aflăm scris: „Scriptura zice că: «iadul şi adâncul (pierzării) sunt cunoscute Domnului» (Pilde 15, 11).
Acestea le zice despre neştiinţa şi uitarea inimii. Căci iad este neştiinţa..., şi pierzare este uitarea”, şi amândouă duc la moartea duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul, iar apoi Sfântul loan Damaschin, afirmă, aşa cum am văzut deja, că uitarea, alături de neştiinţă şi nepăsarea trândavă, este unul dintre cei trei „uriaşi ai Celui Rău”, de la care vin toate patimile şi toate relele de care suferă omul căzut. Aflăm la Sfântul Marcu Ascetul descrierea acestor trei boli spirituale fundamentale strâns legate una de alta, relaţiile dintre ele şi efectele lor: „Cei trei uriaşi ai Celui Rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai înainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună-lucrătoare şi slujitoare a ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă şi neputând să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale Vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale Celui Rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la îndeplinire planurile”.
Am văzut deja că este greu de arătat dacă atracţia plăcerii simţurilor duce omul la necunoaşterea şi uitarea de Dumnezeu, ori, dimpotrivă, neştiinţa şi uitarea de Dumnezeu îl fac să se întoarcă spre realitatea văzută. Există o dialectică a acestor două atitudini, aşa cum am văzut, care ne îndreptăţeşte să o socotim cauză când pe una, când pe cealaltă. Astfel, Sfântul Diadoh al Foticeei o pune înainte pe prima: ispitiţi de plăcerea simţurilor, Adam şi Eva au început să uite de Dumnezeu. „Că vederea, gustul şi celelalte simţuri slăbesc ţinerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere, îşi amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeieşti... Dar când a privit la pom cu plăcere şi s-a atins de el cu multă poftă şi, în sfârşit, a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică... toată pofta ei şi-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere, în greşeala ei, şi greşeala lui Adam. De atunci, cu anevoie îşi mai poate aduce aminte omul de Dumnezeu sau de poruncile lui”.
Alţi Părinţi privesc procesul căderii în sens invers. O apoftegmă spune: „Ziceau Bătrânii că trei sunt puterile Vrăjmaşului din care vine toată greşeala: uitarea, neglija şi pofta. Cu adevărat, de îndată ce vine uitarea, ea naşte neglija, iar negrijă naşte pofta, iar pofta îl duce pe om la cădere”. Sfântul Isihie Sinaitul zice, în acelaşi sens: „de la uitare ajungem la negrijă, iar de la negrijă... la pofte necuviincioase”. Iar Sfântul Macarie: „Mintea care alungă de la ea amintirea lui Dumnezeu cade fie în mânie, fie în pofta trupească”. Cele mai multe referinţe le găsim la Sfântul Marcu Ascetul, care spune apriat: „tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea (desfrânată)”.
Uitând de Dumnezeu, memoria se fragmentează şi se risipeşte, intrând sub stăpânirea mulţimii gândurilor legate de lucrurile din lumea văzută spre care s-a întors omul.
Jean Claude-Larchet
Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia
Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"
-
Invatatura patristica despre memorie
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.