Pedeapsa pentru sapte ani?

Pedeapsa pentru sapte ani? Mareste imaginea.

Aţi vorbit despre acel nevoitor care, socotindu-se foarte păcătos, şi-a părăsit chilia şi nu s-a mai întors decât după şapte ani. Iertaţi-mi neştiinţa în legătură cu acest subiect şi îngăduiţi-mi următoarea întrebare: Nu credeţi oare că monahii exagerează pedepsindu-se pe sine atât de aspru, când de fapt harul Iui Dumnezeu le stă la îndemână? Dacă cineva cere iertare de la Dumnezeu, Dumnezeu îl iartă degrabă. Tâlharul de pe cruce a dobândit numaidecât iertarea. De ce oare exagerează călugării, precum acel monah care s-a pedepsit pe sine timp de şapte ani?

Răspuns: Este adevărat că Dumnezeu ne iartă de îndată ce Ii cerem iertare, dar rănile pricinuite de păcat nu dispar numaidecât şi trebuie tămăduite - aceasta este marea luptă ce ne stă înainte. Bineînţeles că atunci când oamenii vin să-şi mărturisească păcatele, dacă nu este vorba de vreo greşeală ce se repetă din rea-voinţă, nu punem întrebări, le citim numai rugăciunea de dezlegare şi le îngăduim să se apropie de Sfintele Taine, atâta timp cât rămân neclintiţi în hotărârea de a nu mai păcătui. Cu toate acestea, procesul de vindecare durează timp îndelungat.

Am amintit puţin mai înainte câteva cazuri excepţionale, ca cel al monahului care şi-a părăsit chilia. Aceşti oameni primiseră un har nespus de mare de la Dumnezeu, de aceea pierderea lui era pentru ei un chin de neîndurat.

Putem înţelege mai bine cele spuse aici dacă ne gândim Ia următorul lucru: îngerii lui Lucifer au păcătuit împotriva lui Dumnezeu atunci când se aflau într-o stare de desăvârşire şi de fericire veşnică. Păcatul şi căderea lor sunt absolute, de aceea pentru ei nu mai există pocăinţă. Insă căderea omului a fost şi este relativă, pentru că a avut loc în timp, iar Dumnezeu i-a dat vreme de pocăinţă şi a făcut totul ca să-l ridice din această stare căzută. Domnul însuşi spune în Evanghelie că „oricui i s-a dat mult, mult i se va cere." Aici operează acelaşi principiu.

Mulţi oameni vin la spovedanie şi mărturisesc păcate grave, iar noi, preoţii, îi iertăm, le acoperim păcatele, reaşezându-i în comuniune cu Biserica. Dar atunci când un preot cade în păcat, omeneşte vorbind, nu putem face prea multe ca să-l ridicăm, întrucât căderea unui om duhovnicesc pricinuieşte schimbări şi răni sufleteşti deosebit de mari, preotul ar trebui să ştie mai bine decât oricine acest lucru, fiindcă el intră în Sfânta Sfintelor, în raiul lui Dumnezeu. Nu ne temem să ascultăm spovedania laicilor, oricare ar fi păcatele pe care le-au săvârşit. Dar - vă cer iertare pentru că vorbesc astfel şi vă rog să vă rugaţi pentru mine, să-mi dea Dumnezeu putere, căci sunt slab - întotdeauna mi-e teamă când primesc un preot la spovedanie, fiindcă ştiu cât este de greu să ridici un om duhovnicesc. De aceea trebuie să ne apropiem cu frică şi cu cutremur de Taina Preoţiei', ca să ne putem bucura mai apoi. Iertaţi-mă dacă greşesc şi corectaţi-mă, pentru că suntem cu toţii fraţi întru slujire.

Regulile Bisericii, „epitimiile" - canonul pe care îl primeşte cineva pentru păcatele săvârşite - nu se aplică niciodată ad literam, ci în funcţie de cât de gravă este căderea fiecăruia. Este interesant să citim despre diferitele canoane şi epitimii în Pidalion: cutare păcat se pedepseşte cu patruzeci de zile oprire de la Sfânta împărtăşanie, un altul cu doi ani. In felul acesta ne formăm o părere despre gravitatea fiecărui păcat, vedem câtă vătămare, câtă moarte aduce el sufletului omului. Astfel îi putem ajuta pe oameni, luând în fiecare caz măsurile cuvenite.

Dacă suntem dispuşi să conlucrăm cu oamenii, să-i ajutăm cu rugăciunea şi să-i sprijinim, atunci putem fi mai îngăduitori la spovedanie. Le putem grăbi tămăduirea, dacă ne purtăm faţă de ei cu grijă şi compătimire, rugându-ne pentru ei şi arătându-le că ne pasă de starea lor. Altminteri nu facem decât să administrăm pedepse dintr-un cod de legi care prevede: „Pentru acest păcat, doi ani oprire de la Sfânta împărtăşanie", ş.a.m.d. Dacă vine cineva la spovedanie şi noi îi spunem: „Doi ani n-ai voie să te împărtăşeşti", el ar putea să ne răspundă: „Nu-i nimic, pot să aştept şi patru ani." Au existat şi astfel de cazuri. Dar dacă îi întâmpinăm cu bunăvoinţă şi ne luptăm împreună cu ei, dându-le un cuvânt de la Dumnezeu şi încercând să-i ajutăm să înţeleagă şi să înveţe, toate acestea îi vor insufla şi vor grăbi procesul de vindecare. Nu numai în fizică timpul este o valoare relativă, ci şi în viaţa duhovnicească, poate mai cu seamă în viaţa duhovnicească.

Vedem în Scara Sfântului Ioan, de pildă, cum înţeleptul stareţ şi păstor al mănăstirii aceleia l-a primit numaidecât în rândul fraţilor pe tâlharul ce-şi mărturisise fărădelegile cu zdrobire de inimă în auzul tuturor.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Fragment din cartea "Adu-ti aminte de dragostea cea dintai", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adu-ti aminte de dragostea cea dintai"

 

Pe aceeaşi temă

17 Decembrie 2018

Vizualizari: 1050

Voteaza:

Pedeapsa pentru sapte ani? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE