Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.

Astăzi se pare că omul nu mai ţine prea mult la mântuirea lui. Oare de ce? Ce este acest lucru care îl face să păcătuiască cu atâta uşurinţă şi să se pocăiască atât de greu? Este atât de greu ca omul să se schimbe? Este înjositor să-şi ceară iertare? Este nedemn de el să se smerească? Ascultaţi-l, vă rog, pe cel ce vă vorbeşte ca pe un frate al vostru, ca pe un tovarăş de luptă, şi nu ca pe un dascăl sever. Va încerca să răspundă la întrebările fundamentale, cruciale, de mai sus, slujindu-se în acest scop de neasemuita Scriptură, de scrierile de Dumnezeu insuflate ale Părinţilor şi de bine-înmiresmatul Sinaxar.

Propovăduirea Bisericii este, ar trebui să fie, totdeauna despre pocăinţă. Aceasta a fost propovăduirea tuturor prorocilor din Vechiul Legământ, până la Sfântul Inaintemergător, şi aceasta a fost şi propovăduirea lui Hristos. Pocăinţa găteşte acea atmosferă umilincioasă a venirii împărăţiei lui Dumnezeu, a vederii lui Dumnezeu, a întâlnirii cu El. Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, predicatorul înflăcărat al Harului şi al Luminii nezidite, subliniază elocvent că pocăinţa este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii duhovniceşti. Cu toţii, absolut cu toţii avem nevoie de pocăinţă, pentru că nimeni nu este fără păcat. Viaţa duhovnicească începe negreşit cu pocăinţa. Lucrarea ei nu se sfârşeşte niciodată. Sfântul Vasile cel Mare spune că toată viaţa omului este spre pocăinţă. Omul nedesăvârşit are nevoie de o luptă necontenită pentru a se apropia de Atot-desăvârşitul Dumnezeu. Neajunsă este desăvârşirea, va spune Sfântul Grigorie al Nyssei. In Ortodoxie nu există vreo Nirvana, unde să încetezi nevoinţa şi să te destinzi în beatitudine. Lupta este până la mormânt, neîncetată, neîntreruptă.

Marele Părinte şi dogmatist al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Damaschinul, spune că pocăinţa înseamnă întoarcere de la cele împotriva firii la cele după fire, şi înaintare către cele mai presus de fire. Este o călătorie de la starea „după chip" la cea „după asemănare".

Adam a fost făcut de Bunul Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Starea după chip i-a fost nemijlocit dăruită, în timp ce asemănarea trebuia să o cultive el însuşi, în mod liber şi sârguitor - desigur, cu împreună-lucrarea dumnezeiescului Har. Dobândirea asemănării înseamnă sfinţire, umplere de Har, desăvârşire, îndumnezeire.

Inainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.

Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoa-re, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.

Ascultând de glasul diavolului, Adam, aşa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, s-a slă-bănogit, dar nu a pierit cu desăvârşire. Centrul lui devine acum propriul său sine, şi nu Dumnezeu. Esenţa păcatului, spune Fericitul Părinte Iustin Popovici, este de a ne face dumnezei fără Dumnezeu, noi singuri. Această autoîndumnezeire este potrivnică lui Dumnezeu, antihristică, demonică. Adam s-a vândut pe sine diavolului, întrebuinţându-şi rău libertatea, şi diavolul îl are acum la cheremul său. Dumnezeu n-a mai scos-o la capăt cu omul, spune undeva Sfântul Atana-sie cel Mare, nu Se aştepta să ne dovedim a fi atât de răi. Sfântul Macarie continuă: în ziua în care a căzut Adam, Dumnezeu a venit în Rai şi a plâns pentru starea în care ajunsese, căci a ales în locul binelui răul, în locul slavei ruşinea şi în locul luminii întunericul. Adam a tras tot neamul omenesc la răutate.

Intâlnirea sufletului cu păcatul naşte patimile. Această întorsătură n-a fost impusă din afară, ci atârnă în totalitate de Voia omului, este consecinţa unei depline libertăţi.

Răul este străin de firea sufletului. Păcatul a erodat, a slăbănogit sufletul omenesc. Obiceiul păcatului este, după Avva Macarie cel Mare, precum curvia cu duhul necurat.

Palama, sunt puse în mişcare de către demoni. Rămânerea în păcat orbeşte sufletul, îl întunecă, îl îmbolnăveşte, îl răneşte, îl omoară. In această stare, se face pradă diavolilor urători de oameni. Omul păcătos, după Sfântul Grigorie Palama, este într-un anume sens demonizat. Cu toate acestea, sufletul nu se identifică cu păcatul şi nu devine niciodată una cu el. Greşeala lui Adam i-a dat diavolului dreptul de a vătăma şi de a întuneca mintea omului, care este partea conducătoare a sufletului, mintea stăpânitoare care îl vede pe Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi.

Astfel mintea devine roabă păcatului, fiind stăpânită de gânduri necuviincioase, întinate, viclene. Se îndeletniceşte numai cu cele lumeşti, pământeşti, stricăcioase. Uită să se roage, nu simte nevoia. Uneori, aducerea-aminte de Dumnezeu sau prezenţa Lui îl mustră pe omul păcătos. Biserica îl sminteşte, mai dragă îi este lumea. Răul îl ţine captiv. Atunci îşi închipuie că trăieşte, în timp ce de fapt umblă mort, mort sufleteşte.

Păcatul este voit, ales şi săvârşit de către om de bunăvoie. Voinţa omului este cea dintâi responsabilă pentru orice păcat. Este nevinovată de rău dumnezeiasca Bunătate absolută, spune Marele Vasile. Nu există niciun rău în afara alegerii omului, arată şi Avva Isaac. Adam este principalul responsabil de greşeală, ca unul ce avea stăpânire peste sine şi libertate desăvârşită. Căderea l-a întinat pe Adam. Hristos spune să ne lepădăm de voia noastră, să o supunem, să o mortificăm, şi astfel sporim în virtute.

Păcatul este iraţional, nefiresc, potrivnic lui Dumnezeu, ducând la dezorganizarea personalităţii umane şi despărţirea omului de Dumnezeu. Păcatul este, am putea spune, logica demonului, care este deosebit de suspicios, perfid, viclean, şiret, dibaci, înşelător, isteţ, experimentat şi un mare impostor.

Prin cădere, Adam a primit în firea sa stricăciunea şi caracterul muritor. Intruparea lui Hristos a îndumnezeit firea omenească. Prin Cruce şi înviere a biruit moartea. Sfintele Taine, şi mai ales Dumnezeiasca Euharistie, ne dăruiesc nemurire.

Din cele spuse până aici credem că s-a întrezărit deja că pocăinţa nu este o hotărâre de moment, o schimbare fugitivă, de probă, o transformare psihologică, un simplu act juridic, o corijare moralistă şi o experienţă de suprafaţă, ci act de curaj al vieţii, urmarea unui ethos şi a unui mod de vieţuire drept, a unei vieţi bisericeşti sănătoase, autentice, nefalsificate, sfinte şi frumoase, pline de sens. Greşeala lui Adam are un caracter pedagogic. Adevărata cale a pocăinţei se întemeiază pe trei stadii necesare: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.

Pocăinţa adevărată nu înseamnă doar îndepărtare de păcat, ci ură faţă de acesta şi îmbrăţişarea cu dragoste a virtuţilor îndumnezeitoare. Omul, de unul singur/ este neputincios să o izbutească.

Atunci îi vine în ajutor, în mod real, însuşi Dumnezeu-Omul, Hristos. Cu cât îl iubim mai mult pe Hristos, cu atât vom fi ajutaţi să urâm păcatul. Comuniunea omului cu Hristos pricinuieşte renaşterea persoanei, izbăvire de rădăcina răului, care este sataniceasca mândrie, şi împodobirea sufletului cu smerenia cea dătătoare de înălţare. Cel ce se pocăieşte crede, iubeşte şi nădăjduieşte.

Pocăinţa este o virtute de temelie, primordială, pe care se clădeşte întreaga viaţă duhovnicească a omului credincios. Numai cel ce s-a pocăit poate avea comuniune cu Dumnezeu. Este un mare dar dat omului de Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-l iubească, să-l insufle, să nu Se mânie pe păcătosul nerecunoscător. Este încă o mărturie vădită a iubirii de oameni negrăite a Preabunului Părinte şi Ziditor. Omului nu-i rămâne decât să primească de bunăvoie îndemnul şi chemarea de a se desfăta de multele bine-faceri ale pocăinţei.

Roadele vrednice ale pocăinţei sunt, după Sfântul Grigorie Palama, mărturisirea, milostivirea, dreptatea, dragostea, smerenia. Lucrarea virtuţilor constituie fără doar şi poate o latură importantă a vieţii în Hristos şi contribuie la mântuirea omului. Fără pocăinţă nimeni nu poate să se mântuiască. Cuviosul Ioan Scărarul spune că începutul pocăinţei este înfrânarea de la păcat şi că tot el este şi începutul mântuirii noastre. Sfântul Grigorie Palama arată, de asemenea, că pocăinţa începe cu prihănirea, Spovedania şi depărtarea de la răutăţi. Nimeni nu va putea vreodată, spune Sfântul, să sporească duhovniceşte şi să înainteze la cele înalte şi desăvârşite, dacă nu ajunge la începutul virtuţilor: pocăinţa. După întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi după dumnezeiescul Botez, credinciosul este singur răspunzător dacă urmează lui Hristos sau diavolului. Adam a fost poftit, rugat de Dumnezeu cu stăruinţă să se pocăiască şi să rămână locuitor al minunatei grădini din Eden.

Dar n-a voit sub niciun chip să spună „am greşit", arată Sfântul Simeon Noul Teolog. Cel ce se pocăieşte cu sinceritate vădeşte aşadar o aşezare şi o raportare cu totul opuse nepocăitului şi în final nefericitului Adam. Cel ce se pocăieşte trebuie să creadă în Dumnezeu, să aibă frică de Dumnezeu, să se lepede de bunăvoie de tot ceea ce-l desparte de Dumnezeu şi să se întristeze pentru starea sa de mai-nainte, care şi pe Dumnezeu L-a întristat. Celui ce se pocăieşte îi pare rău în chipul cel mai sincer, aşadar. Nu se îngrijorează, nu se teme, nu este terorizat, tulburat, mânios pe sine însuşi, nu are complexe de culpabilitate, nu îl vânează Furiile12. Dacă se întâmplă aşa, pocăinţa lui nu este corectă. Arată că a fost atins în egoismul său, compromis, terfelit, făcut ireparabil de ruşine. în realitate, cel ce se pocăieşte cu adevărat nu se simte deloc astfel.

Pocăinţa este botez după Botez, har după Har. Pocăinţa este indisolubil legată de Spovedanie şi îl slobozeşte pe cel ce se mărturiseşte de povara chinuitoare a păcatelor. Pocăinţa stăruitoare încălzeşte credinţa şi sporeşte smerenia, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci, spune Sfântul, suntem cu adevărat fericiţi, devenind duhovniceşti, plini de Har. Suntem cu Dumnezeu, precum era Adam în Raiul desfătării, pregustăm bucuria negrăită a împărăţiei Cereşti, păstrând o autentică smerită cugetare, umilinţă, tânguire după Dumnezeu şi inimă curată, şi lucrând cu râvnă faptele pocăinţei, bineplăcute lui Dumnezeu.

Am spus că pocăinţa este o lucrare neîncetată. Sfântul Simeon spune că şi o mie de ani dacă am trăi pe pământ, nu o vom putea cuprinde în chip desăvârşit niciodată, ci doar să-i punem început în fiecare zi şi să luptăm. Cuviosul Ioan Scărarul o consideră împrospătare a Botezului, o nouă învoială cu Dumnezeu, întărire împotriva deznădejdii, gând al judecării şi al osândirii de sine, încredere în Dumnezeu şi nădejde desăvârşită, împăcare cu Domnul şi lucrare a faptelor bune, cuget curat, răbdare în necazuri, tărie în postiri, moarte a omului celui vechi. Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, nu se opreşte la ura faţă de păcat, ci înaintează şi la iubirea virtuţii.

Cum se va pocăi cineva? Cu ce va începe? Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, din goana neîntreruptă în căutarea plăcerii, şi să se întoarcă spre cele lăuntrice ale sale; să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu şinele său necunoscut. Să se aplece un pic înlăuntru, să sondeze în sine, să-şi vadă forţele, putinţele, limitele, rezistentele, talantii care i-au fost daţi. Se cere adunare în sine, mustrare neînduplecată de sine, blândeţe şi înţelegere faţă de ceilalţi. Să ne vedem partea noastră de responsabilitate. Să nu o mai aruncăm, cu uşurinţă şi grăbire, mereu numai asupra celorlalţi. Cu simplitate şi sinceritate, onest şi imparţial, se cere şi se cade ca şinele nostru, căruia îi stă în obicei să se strecoare cu dibăcie, să fie adus la recunoaşterea păcătoşeniei sale; Să dorească curajos, eroic, bărbăteşte, să se îndepărteze fără întoarcere cfe la păcat. Să nu mai clocească aduceri-aminte şi gânduri de întoarcere la cele dintâi, la faptele de necinste, păcătoase şi lipsite de bucurie ale vieţii de mai-nainte.

Toate acestea, fireşte, se săvârşesc liber şi voluntar, orice fel de constrângere în această privinţă fiind lipsită de sens. Nu este permis în niciun caz să silim pe cineva să se spovedească. Spovedania vine din insuflare lăuntrică şi constituie o Sfântă Taină şi un act de libertate. Pocăinţei îi precede cunoaşterea păcatului, conştientizarea stării de păcătoşenie, după care vine întristarea, părerea de rău pentru păcat. Urmează apoi Spovedania, cu inimă înfrântă şi duh umilit, rugăciunea pentru lăsarea şi iertarea păcatelor şi hotărârea responsabilă a îndepărtării definitive de la păcat. Păcătosul alege liber şi de bunăvoie pocăinţa şi se îndestulează de bunătăţile păcii. Intotdeauna mă preocupă în mod deosebit cuvântul unui înţelept şi îmbunătăţit părinte aghiorit din vremea noastră: „Mulţi se spovedesc, puţini se pocăiesc!".

Pocăinţa are fără doar şi poate un caracter strict personal. Fiecare se pocăieşte pentru sine însuşi. Cel ce vine la scaunul de Spovedanie îşi mărturiseşte propria sa răspundere. Nu analizează cât de răi sunt ceilalţi, care nu-l înţeleg, sau cât de frivolă e lumea, care îl oboseşte. Pocăinţa nu are de-a face cu suprafaţa, ci cu ceea ce se află în profunzime. Nu se bazează atât pe cuvinte, cât pe fapte. Evlavia noastră, spune Sfântul Grigorie Teologul, nu stă în vorbe, ci în fapte. Pocăinţa îl eliberează, nu-l înrobeşte pe om. Cu cât credinciosul se adânceşte în pocăinţă, cu atât simte mai mult dragostea lui Dumnezeu şi experiază libertatea.

Monahul Moise Aghioritul, Editura Egumenita

Fragment din cartea "Cuviosul vames si sfantul risipitor", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cuviosul vames si sfantul risipitor"

Omilia a fost ţinută pentru prima oară la data de 30 iulie 2006 în cadrul unei întruniri studenţeşti la sediul Sfintei Mitropolii de Xanthi

12 In mitologia greacă, Furiile erau cele trei zeităţi ale infernului care pedepseau nedreptatea, şi mai ales crimele împotriva rudelor apropiate; prin metonimie, simbolizează mustrările de conştiinţă care survin ca urmare a comiterii unei nedreptăţi, (n. trad.)

 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe