Viaţa sfinţilor nu a urmat întotdeauna o linie dreaptă. De pildă, în tinereţe, fiind neînfrânat şi aprins din fire, înclinat spre tot felul de îndeletniciri dubioase, Sfântul Efrem Sirul tăgăduia Pronia dumnezeiască. „In anii tinereţii mele, se biciuieşte el fără cruţare în Mărturisirea sa, eram rău de limbă, îi încăieram pe alţii, mă sfădeam cu vecinii, pizmuiam, cu prietenii eram crud, cu cei săraci -grosolan... mă dedam gândurilor rele şi gândurilor desfrânate, chiar şi atunci când nu eram stârnit trupeşte."
Curiozitatea minţii imature, uşurătatea, orbirea duhovnicească şi convingerea că totul este întâmplător aproape că l-au dus la pierzare pe viitorul sfânt - dar Domnul i-a arătat într-un chip foarte neobişnuit lucrarea Proniei Sale.
Odată, Efrem a plecat într-o călătorie - mai bine zis, s-a apucat să vagabondeze. Innoptând pe câmp, la un păstor primitor, s-a îmbătat împreună cu acesta şi a adormit. Noaptea, asupra turmei au năvălit lupii şi au răpit nişte oi, iar dimineaţa stăpânii l-au învinuit pe veneticul hoinar că a furat oile şi l-au târât la judecător. Cu toate lămuririle cinstite pe care le-a dat, Efrem a fost aruncat la închisoare.
Pe urmă, la judecată a fost adus un om învinuit de adulter. Şi acesta a fost băgat la puşcărie. Tot acolo s-a trezit şi un sătean osândit pentru omor. De fapt, nici unui dintre cei trei nu era vinovat.
In a opta zi, cineva s-a arătat lui Efrem în vis şi i-a poruncit: „Să fii binecredincios şi să înţelegi Pronia dumnezeiască! Chibzuieşte la ceea ce ai gândit şi ai făcut în viaţa ta.
Atunci, din propria ta pildă te vei încredinţa că cei închişi împreună cu tine suferă acum pe drept, chiar dacă sunt nevinovaţi de fărădelegile pentru care au fost pârâţi. Nu vor scăpa însă de pedeapsă nici cei vinovaţi, să ştii!"
Când s-a trezit, Efrem a cugetat la vedenia sa şi şi-a amintit un păcat mare din trecut: într-o noapte mânase din staul în câmp, cu gând rău, vaca unui sărac. Vietatea, istovită şi îngheţată, a fost sfâşiată de fiarele sălbatice.
Zguduit de adevărul descoperit, Efrem le-a povestit fără întârziere tovarăşilor de închisoare despre visul cel minunat şi despre vina uitată. Istorisirea lui i-a impresionat puternic pe aceştia, şi fiecare a început să-şi amintească propriile păcate: ţăranul văzuse un om care se îneca în râu şi nu l-a ajutat, deşi putea, iar orăşeanul îi sprijinise la tribunal pe pârâşii unei văduve învinuite de preacurvie, care şi-a pierdut astfel moştenirea, şi primise ca plată pentru mărturia mincinoasă o parte din averea ei.
Efrem descrie simţămintele pe care le-au trezit în el mărturisirile tovarăşilor de nenorocire: „A început să mi se frângă sufletul, fiindcă vedeam limpede în suferinţele mele o răsplată de la Dumnezeu pentru răutăţile săvârşite - şi dacă aş fi fost singur, aş fi zis că am păţit toate acestea din întâmplare, dar pe toţi trei ne ajunsese aceeaşi soartă... Adormind iarăşi, acelaşi mi-a grăit: «Mâine îi veţi vedea pe cei din pricina cărora suferiţi năpastă şi slobozirea de clevetirea pornită asupra voastră»."
Din Purtarea de grijă dumnezeiască, la tribunal au venit, ca din întâmplare şi mânaţi de alte împrejurări, adevăraţii vinovaţi ai fărădelegilor pentru care se chinuiau în închisoare ţăranul şi orăşeanul. Judecătorul a făcut lumină şi a arătat cine e vinovat - iar în ajunul judecării pricinii lui Efrem a fost numit, la fel de „întâmplător", un nou judecător, din părţile unde vagabondase tânărul uşuratic. Acel judecător s-a dovedit a fi, tot „întâmplător", un bun cunoscut al părinţilor lui Efrem, care venise în casa lor şi îl ştia de când era copil...
E limpede cum s-a încheiat istoria? După aproape şaptezeci de zile petrecute în închisoare, Efrem a crezut cu tărie în Dumnezeu şi a recunoscut că nimic nu-i întâmplător şi că în cele din urmă omul plăteşte pentru fiecare păcat. Aşa a început viaţa de nevoinţă a Sfântului Efrem Sirul.
Există şi o altă versiune a Vieţii Sfântului, potrivit căreia în tinereţe acesta păcătuise mult, dar scăpase de pedeapsă întotdeauna - şi iată că odată, când hoţii au furat oaia vecinului, a fost învinuit Efrem, care n-avea nici o legătură cu furtul. Mâhnit de nedreptatea omenească, în închisoare a început să plângă şi să se jeluiască lui Dumnezeu.
De asemenea, i-a întrebat pe ceilalţi întemniţaţi din ce pricină ajunseseră acolo. In păcatele lor Efrem a recunoscut propriile păcate, pentru care nu fusese judecat şi pedepsit până atunci.
In cele din urmă, tânărul a înţeles că a ajuns la închisoare nu pentru oaia furată, ci pentru mulţimea păcatelor nepocăite. El s-a rugat cu lacrimi să fie iertat şi totodată a mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu pentru învăţătura de minte. Nu după multă vreme, Efrem a fost achitat şi pus în libertate. In sufletul lui s-a petrecut o răsturnare. închisoarea a primit un păcătos înrăit, dar a dat drumul unui rugător pornit pe calea sfinţeniei.
Cu toate diferenţele de detaliu, esenţa este aceeaşi: omul a meritat o pedeapsă grea nu pentru fărădelegea de care a fost învinuit, ci pentru suma fărădelegilor dinainte. Pronia Atoatevăzătorului Judecător l-a ocrotit pe păcătos de judecata omenească, neîngăduind ca el să moară. Prin pocăinţă, Efrem şi-a răscumpărat păcatele, şi nu mai avea rost să fie ţinut în temniţă...
Primesc adeseori scrisori de la cititori. Bărbaţii scriu mai rar, şi mai ales din instituţii penitenciare. închişi pe termen lung, ei îşi împărtăşesc amarul, se pocăiesc sincer şi cugetă la buna Purtare de grijă dumnezeiască.
Iată o mărturie pătrunzătoare: „Eu sunt condamnat pe viaţă. în închisoare m-a adus o iubire tragică, şi închisoarea, la rândul său, a sporit tragedia... Soţia mea ştia că sunt dat în urmărire şi că pot fi arestat. De două ori am fugit. Condamnarea la moarte a fost comutată în închisoare pe viaţă. Acum nici nu mai am puteri şi dorinţă să plec de aici. Sunt foarte bolnav şi slăbit.
Vreau însă să-mi hrănesc sufletul cu literatură duhovnicească. Din biblioteca de aici mi-au fost aduse cărţile dumneavoastră: In căutarea fericirii conjugale şi Ce li se ascunde tinerilor. Ispitele şi bolile acestui veac.
Da, sunt de acord cu ceea ce scrie în aceste cărţi. Domnul aranjează totul ca să mă vindece de patimi. Poate că tocmai de aceea m-a «pus în lanţ», ca să nu fac lucruri şi mai rele! Nu m-am folosit de libertate aşa cum trebuia: credeam în Dumnezeu, dar îl neglijam. Uneori zăceam după o doză de heroină şi mă gândeam: «Ce bine e de necredincioşi! Căci este groaznic să te gândeşti că o să mori şi o să ajungi la Judecată! Bine ar fi dacă n-ar exista Dumnezeu!»
Dumnezeu a rămas însă credincios şi când eu mă lepădăm de El. De câte ori nu mi-a arătat drumul spre împărăţia Sa! Mă uit în jur şi văd: pretutindeni sunt numai semne indicatoare, pe care înainte le-am ignorat.
Aveţi dreptate: Dumnezeu ajută la mântuirea fiecărui om şi-l pune în condiţiile în care se tratează cel mai bine patimile - şi cu cât acestea sunt mai puternice, cu atât e mai dureros tratamentul. Asta este spre mântuirea sufletului în veşnicie: nu atât pedeapsă, cât măsură de îndreptare. Dacă priveşti aşa lucrurile, e mai uşor. Cel puţin ştii pentru ce ţi s-a dat asta.
Am citit că pentru Domnul nu există cuvintele «prea târziu» şi «imposibil». El poate îndrepta sau şterge totul -dacă nu în această lume, cel puţin în cealaltă. Unii sfinţi se sihăstreau ori se zăvorau de bunăvoie ca să se mântuiască -iar «zăvorârea» mea e de nevoie. Vreau să mă folosesc însă de asta spre binele meu", îşi încheie epistola condamnatul.
Aşadar, împlinind poruncile biblice ne vindecăm de păcat şi ne aflăm în Dumnezeu. Temeiul stabilităţii duhovniceşti, statorniciei sufleteşti şi echilibrului psihic este smerenia. Atunci când apreciem totul în mod lucid şi obiectiv, vedem propria neputinţă şi strigăm cu sinceritate către Dumnezeu, atotputernicul har săvârşeşte ceea ce noi nu ştim şi nu putem.
KONSTANTINV.ZORIN
DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE"
-
Destinul si providenta divina
Publicat in : Secte si culte -
Increderea in Providenta
Publicat in : Duminica a 3-a dupa Rusalii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.