Rostind cuvantul "smerita cugetare", simti dintr-o data cat de straina este aceasta de duhul contemporaneitatii. Ce smerita cugetare, ce smerenie, cand toata viata de acum este construita exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza fortei, intaietatii, grandorii exterioare, puterii ierarhice si asa mai departe. Acest duh al trufiei si al laudei de sine patrunde de la un cap la altul nu numai viata politica si de stat, ci si cea personala, profesionala, sociala, adica literalmente toate manifestarile vietii.

Ne invatam copiii sa se mandreasca cu ceva, insa rareori ne chemam pe noi insine si pe ei la smerenie. Mai mult decat atat, una dintre acuzatiile principale pe care le aduce religiei ateismul militant e tocmai acuzatia ca religia ii invata pe oameni sa fie smeriti si ii cheama la smerenie ca la principala virtute crestina. Potrivit afirmatiei ateilor, religia propovaduieste robia, supunerea, injoseste si desconsidera omul si demnitatea lui, fiindca ea este construita in intregime pe smerenie. Uimitor este insa faptul ca in toate aceste acuzatii nimeni nu explica niciodata: ce e smerenia? Ce ne invata crestinismul cand vorbeste despre smerenie? De ce si in ce sens il injoseste pe om smerenia? Iata, Hristos spune despre Sine: Eu sunt smerit si bland cu inima. Totusi, cu greu ar putea spune cineva ca aceasta este o dovada a nepasarii lui Hristos fata de rau, a supunerii Lui oarbe fata de cineva, a fricii de puternicii acestei lumi - fiindca El sta inaintea lui Pilat si ii spune atat de simplu: tu nu ai nici o stapanire asupra Mea. Dupa cat se vede, exista smerenie si SMERENIE, si mai inainte de a o demasca trebuie sa intelegem despre ce smerenie este vorba.

Ce este, asadar, smerenia crestineasca? In primul rand ea este, bineinteles, simtamantul adevarului - in primul rand al adevarului despre noi insine. Iar adevarul nu injoseste si nu desconsidera niciodata, ci inalta si curateste. El este refuzul oricarei „impaunari", este respingerea „aruncarii de praf" in ochii celorlalti. Smerenia este, in fine, cunoasterea locului propriu, al propriilor capacitati si limitari, este acceptarea barbateasca a ceea ce suntem si cum suntem. Iata de ce smerenia, dupa cum spune Scriptura, este inceputul intelepciunii, si ne rugam sa ni se daruiasca smerita cugetare. Numai cel ce nu minte nu exagereaza, nu vrea sa „para" in loc sa „fie", ci accepta si face lucrarea sa linistit, lucid si cu barbatie poseda intelepciunea smereniei. Si, bineinteles, din acest punct de vedere crestinismul, propovaduind smerenia, nu il depreciaza, ci il inalta - si, principalul, il respecta - pe om. Fiindca nevoie are de lauda de sine doar cel caruia ii lipseste ceva: doar cineva urat simte nevoia sa se impauneze, numai un om slab se lauda mereu cu puterea sa. Acolo unde exista libertate nu este nevoie de propaganda; acolo unde este putere adevarata nu e nevoie de amenintari; acolo unde este autentica frumusete nu este nevoie de „luxul saracacios al podoabelor". Si ca atare smerita cugetare este ceea ce lipseste atat de mult lumii contemporane si omului contemporan, lucrul dupa care el, fara sa-si dea seama, dar epuizat de marea minciunii si a laudei de sine, tanjeste cel mai mult.

In rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, smeritei cugetari ii urmeaza rabdarea - si iarasi ne ciocnim de una dintre principalele acuzatii impotriva religiei: propovaduind rabdarea, ea, chipurile, submineaza in om capacitatea de a protesta, de a lupta, de a-si apara drepturile, de a nazui spre o lume mai buna, mai dreapta. Totusi, aici trebuie sa facem iarasi apel la Hristos. El ne invata sa rabdam: -prin rabdare veti mantui sufletele voastre. Ceea ce Hristos numeste „rabdare" este insa la fel de departe de caricatura de rabdare din brosurile ateiste, dupa cum dragostea crestineasca de aproapele este departe de dragostea pentru omenirea colectiva, departata si impersonala, in numele careia milioane de oameni sunt lipsiti astazi de libertate. La baza rabdarii crestine nu sta nicidecum indiferenta fata de rau, ci -oricat de ciudat ar suna - sentimentul foarte ac-tiv al increderii in om. Oricat de mult ar cadea omul, oricat ar trada tot ce-i mai bun in el, crestinismul ne cheama sa credem ca nu-i asa, ca nu raul, ca nu caderea este esenta omului. El crede ca omul poate intotdeauna sa se ridice, sa se intoarca la esenta sa luminoasa.

La urma urmei, rabdarea este credinta in puterea binelui. In fine, in rugaciunea Sfantului Efrem Sirul cerem duhul dragostei. Dragostea este acordul de final al rugaciunii. Ea este totodata si motorul tainic al vietii noastre, si scopul ei. Totul traieste prin ea, totul e orientat spre ea, si prin ea aflam ca Dumnezeu este dragoste.

Parintele Alexander Schmemann

Extras din volumul "Cum sa biruim mandria", Ed. Sophia

Cumpara cartea "Cum sa biruim mandria"

.

• Rabdarea
  Publicat in : Pilda zilei
• Rabdarea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti