Rugaciunea inimii si lumea din afara

Rugaciunea inimii si lumea din afara Mareste imaginea.

Odată zidit de Dumnezeu, omul se afla în starea de luminare, ceea ce înseamnă că avea rugăciunea minţii. Inainte de cădere, mintea omului se îndeletnicea cu pomenirea lui Dumnezeu şi astfel umbrea cu Har raţiunea şi puterile pătimitoare ale sufletului, adică mişcările sale după fire. După cădere însă, mintea s-a cufundat într-un întuneric adânc, s-a robit raţiunii, patimilor şi condiţiilor lumii din afară. In aceasta constă, de fapt, adevărata cădere a omului, dimpreună cu toate urmările ei cumplite.

Rugăciunea minţii în inimă este o dovadă limpede că omul revine la starea dinainte de cădere, întrucât mintea i se luminează şi se roagă neîncetat lui Dumnezeu. Trebuie subliniat, desigur, faptul că în lumina Tradiţiei ortodoxe, prin luminarea minţii nu înţelegem cunoaşterea lumii ideilor, ci mai ales rugăciunea neîncetată care se lucrează într-o minte curată. Prin urmare, şi în acest punct există o deosebire uriaşă între teologie şi filosofie. La nivelul limbajului ar putea părea că Ortodoxia se apropie de filosofia vechilor greci sau chiar de religiile orientale contemporane, însă diferenţa dintre ele este, în fapt, foarte mare. Sfântul Grigorie Palama spune că în ceea ce priveşte învăţătura creştină şi filosofia, asemănarea pe care o remarcăm sub aspectul limbajului se dovedeşte a fi una pur exterioară, de vreme ce „la nivelul înţelesurilor este o mare deosebire".

Aşadar, odată ce mintea se umple de Har şi se luminează, puterile sufletului sunt readuse la starea lor firească. Este limpede faptul că în acest stadiu mintea se izbăveşte de tirania şi stăpânirea raţiunii, şi astfel se poate ruga neîncetat, împreună-grăind cu Dumnezeu fără împrăştiere, în vreme ce raţiunea se ocupă cu alte lucruri, adică omul petrece împreună cu ceilalţi, aude ce discută cei din jur, doarme sau vorbeşte el însuşi. Se poate, adică, să vorbească multe ore şi totuşi, să audă lăuntric cum inima sa se roagă. De asemenea, poate dormi puţin pentru a-şi odihni trupul şi totuşi să-şi audă inima rugându-se. Şi astfel, deşi are încredinţarea că a dormit, înţelege că în acelaşi timp, însă, inima sa a privegheat şi s-a rugat. Nu simte că el însuşi s-a rugat, ci că şi-a auzit inima rugându-se. Simte ca şi cum inima sa ar avea o gură ce se roagă neîncetat lui Dumnezeu.

Prin urmare, simţurile exterioare se ocupă cu diferite lucrări, însă simţurile minţii sunt adunate în inimă. Deşi omul îl poate auzi sau vedea pe cel cu care vorbeşte, mintea îi este, totuşi, adunată în inimă şi se roagă. Din aceasta înţelegem că cel ce lucrează rugăciunea mintii nu este influenţat de lumea din afară. Dobândeşte atunci adevărata libertate, întrucât în Tradiţia ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă putinţa de a alege, ci slobozirea minţii de sub stăpânirea raţiunii, a patimilor şi a lumii din afară.

Desigur, acest lucru nu este uşor când omul se află în stadiul în care încearcă să lucreze neîncetat, pe cât îi stă în putinţă, rugăciunea raţională, în stadiul în care mintea îi este încă legată de raţiune. In acest caz, omul se luptă să se dezbare de orice imagine mijlocită de văz sau de auz şi de orice sunet, se străduieşte să se izbăvească de nălucirile închipuirii şi se împotriveşte oricărui gând ce se iveşte la nivelul raţiunii. Evită, de asemenea, lumina sensibilă, fizică, de vreme ce şi lumina, la rândul ei, răspândeşte mintea, abătând-o de la coborârea sa în inimă. Astfel se explică faptul că Părinţii niptici, la începutul străduinţei de a lucra rugăciunea, ocolesc împreuna-vorbire cu oamenii, întâlnirile, gândurile, imaginile etc. In felul acesta, voiesc să îşi elibereze mintea de condiţiile lumii din afară şi chiar de raţiunea însăşi.

Când mintea îşi află, însă, locul, sălaşul ei firesc, este cu putinţă ca în acelaşi timp mintea să se roage, iar raţiunea să se preocupe de gândurile sale şi, mai mult decât atât, omul chiar să se mişte într-un cadru social. Atunci întunericul lumii din afară nu-l mai întunecă, ci el însuşi, mai cu seamă, ca unul ce are mintea luminată, luminează întunericul din jur. Toţi sfinţii care au ajuns să săvârşească lucruri cu totul pline de îndrăzneală, să meargă chiar şi în case de desfrânare pentru mântuirea aproapelui, trăiau această stare. Nebunii pentru Hristos aveau această experienţă. De aceea, cine vrea să cerceteze fenomenul nebuniei pentru Hristos în afara acestei înţelegeri, nu va avea parte de vreo izbândă. De asemenea, toţi sfinţii nevoitori şi Mucenicii se aflau cel puţin în stadiul luminării minţii, aveau această experienţă lăuntrică, de aceea condiţiile din afară nu îi influenţau în nici un chip.

Ceea ce descriem în acest loc este aşa-numita metodă apofatică a Bisericii, care reprezintă Golgotha raţiunii omeneşti. Lucrarea de la sine a inimii adună, cu puterea Harului Dumnezeiesc, mintea înlăuntrul ei, concentrează aici ochiul sufletului. Iar această concentrare este atât de puternică, încât nu poate fi perturbată nici chiar de volumul unui aparat de radio dat la maximum. Intr-o astfel de stare, omul ar putea să asculte radioul şi totuşi să aibă mintea adunată în inimă, rugându-se neîncetat.

Astfel, nu se îndepărtează de lume şi de ceilalţi, ci, aflându-se în mijlocul societăţii, se roagă neîncetat. Desigur, după cum am afirmat mai sus, la început, îndepărtarea spaţială, căutarea liniştii este necesară şi de folos. Când, însă, mintea se îndulceşte de unirea sa cu inima, atunci nici una dintre condiţiile grele ale lumii din afară nu o mai tulbură.

Această stare este numită de Sfinţii Părinţi „extaz (răpire)". Şi aici trebuie să atragem atenţia asupra faptului că, deşi întrebuinţăm acelaşi cuvânt de care se slujeşte şi filosofia ellină [stoică], avem, totuşi, în vedere lucruri diferite. Extazul nu înseamnă anularea energiilor-lucrărilor sufleteşti, nici nu presupune îndepărtarea minţii de trup, ci îndepărtarea ei de cugetul trupesc şi lumesc, dimpreună cu întoarcerea înlăuntrul inimii. Când mintea se îndepărtează de lumea din afară, când se desprinde de raţiune şi de patimi şi se roagă neîncetat, omul trăieşte - chiar şi în mijlocul lumii - ceea ce în Tradiţia patristică este numit „extaz (răpire)".

Astfel, problema nu constă în încetarea ispitelor şi a greutăţilor din viaţa noastră, ci în depăşirea lor, prin străduinţa de a ne elibera mintea de tirania condiţiilor lumii din afară, a patimilor şi a raţiunii. Prin urmare, nici ceilalţi, nici ispitele care apar în viaţa noastră nu sunt de învinuit, ci şinele nostru bolnav, a cărui lucrare nu este firească.

De obicei, când abordez astfel de teme, mi se pune înainte obiecţia că omul nu se poate îndeletnici cu acestea în lume, cu alte cuvinte, cel care trăieşte în mijlocul lumii nu ar avea, spun unii, putinţa trăirii unor astfel de experienţe. In legătură cu această obiecţie, aş vrea să punctez câteva aspecte.

In primul rând, toate cele pe care încercăm să le înfăţişăm aici nu ţin de condiţia supraomului, ci reprezintă starea firească a omului zidit de Dumnezeu. Nu vorbim despre lucruri exagerate, ci despre unele cu putinţă de împlinit. A crede că Hristos, Apostolii şi Sfinţii Părinţi cer lucruri pe care omul nu le poate izbândi este o hulă.

Luminarea minţii reprezintă starea firească a omului.

In al doilea rând, toată această învăţătură care transpare atât de limpede din Sfânta Scriptură - asupra căreia nu aş vrea să ne oprim acum - este astăzi, într-o măsură covârşitoare, necunoscută. Şi aceasta deoarece trăim un creştinism laicizat, secularizat. Secularizarea este cea mai mare plagă pentru creştinii lumii de astăzi.

Ceea ce reprezintă viaţa firească a omului ajungem să o credem una mai presus de fire. Dar şi această stare pe care noi o socotim mai presus de fire, în viaţa Bisericii, ca Trup al lui Hristos, este întru totul firească.

In al treilea rând, eu, cel puţin, vorbesc cu atât de mare siguranţă despre aceste teme, fără a avea, adică, nici cea mai mică rezervă în privinţa lor, deoarece cunosc mulţi oameni care le trăiesc. M-a învrednicit Dumnezeu să întâlnesc oameni care au experienţa rugăciunii minţii, chiar şi pe cea a vederii Luminii nezidite. Iar printre aceştia nu se numără numai monahi, ci si mireni care vieţuiesc în mijlocul lumii. Aceasta mă face să spun că rugăciunea minţii este o stare firească şi singura cale prin care dobândim dezlegarea tuturor problemelor noastre.

In al patrulea rând, de-a lungul experienţei mele pastorale am constatat faptul că mulţi oameni au ajuns să cunoască în viaţa lor, fie şi pentru un scurt răstimp, starea luminării minţii şi a rugăciunii minţii în inimă. Poate că cei mai mulţi nu ştiu ce este aceasta şi nici nu o pot explica, dar este ceva ce au trăit. Pot spune că mulţi oameni
dobândesc o cunoaştere a rugăciunii minţii odată cu primii lor paşi în lucrarea pocăinţei. Aceasta poate dura puţină vreme, câteva zile, câteva săptămâni sau luni sau un an, răstimp ce este legat, desigur, de modul lor de viaţă. Sunt mulţi, însă, cei care trăiesc această stare.

Aş putea adăuga faptul că, de obicei, de ea se învrednicesc oameni ce au fost ani de-a rândul în afara Bisericii şi în sufletul cărora a început să lucreze, la un moment dat, o pocăinţă adâncă. Dimpotrivă, oameni care de mici vieţuiesc convenţional în sânul Bisericii, adânciţi într-un formalism si o credinţă afişată numai în cele exterioare, nu trăiesc, de obicei, aceste stări, şi astfel chiar ei sunt cei care se împotrivesc, afirmând că nu îi este cu putinţă omului să trăiască rugăciunea minţii în mijlocul lumii.

Cu toate acestea, dacă cercetăm cu atenţie Sfânta Scriptură, mai cu seamă epistolele Sfântului Apostol Pavel, vom constata faptul că primii creştini, deşi vieţuiau într-o societate în care condiţiile de trai erau grele, cu totul neobişnuite pentru noi, cei de astăzi, aveau cu adevărat lucrătoare rugăciunea minţii în inimă.

IEROTHEOS, MITROPOLIT AL NAFPAKTOSULUI

Fragment din cartea "VREMEA LUCRĂRII", Editura Sophia

Cumpara cartea "VREMEA LUCRĂRII"

 

Pe aceeaşi temă

08 Februarie 2024

Vizualizari: 913

Voteaza:

Rugaciunea inimii si lumea din afara 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE