Sa nu avem doar eticheta de crestini!

Sa nu avem doar eticheta de crestini! Mareste imaginea.

„Să nu avem doar eticheta de creştini! Să căutăm cu adevărat Lumina lui Hristos!”

Ar trebui ca în aceste vremuri cu toţii să cugetăm profund la starea noastră: Suntem creştini cu adevărat sau doar cu numele? Trăim cu adevărat în duh ortodox sau trăim în duhul acestei lumi cuprinse de tot mai mult întuneric?

Este un îndemn pe care ni-l face părintele llarion Dan, duhovnicul de la Mănăstirea Crucea din Dobrogea, fost director de bancă, ce a ales calea monahală la peste 50 de ani, pentru a-l sluji pe deplin lui Hristos. Ucenic al părintelui Arsenie Papacioc timp de mai bine de 20 de ani, părintele llarion ne îndeamnă cu putere să ieşim din robia întunericului şi să căutăm cu adevărat Lumina lui Hristos.

Părinte llarion, cum să vorbim despre înviere într-o lume cuprinsă de tot mai multă moarte şi de tot mai mult întuneric?

Când vorbim despre înviere ne referim, de fapt, la miezul adânc şi cuprinzător al credinţei noastre pentru că, dacă nu am crede în înviere, zadarnică ar fi credinţa noastră, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel („Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” - I Corinteni 15,14).

Imi place să repet permanent, la întâlnirile pe care le am cu credincioşii si cu fiii mei duhovniceşti, dar si în predicile pe care le ţin, faptul că noi, creştinii, avem religia Vieţii. Este religia care vine în opoziţie totală cu lumea în care trăim, cu această cultură de astăzi, care este o cultură a morţii. Din acest motiv, noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu că suntem mostenitori ai tradiţiei răsăritene a Bisericii, moştenind de la părinţii şi strămoşii noştri, de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, această credinţă vie până în zilele noastre. Noi suntem cei care trebuie să purtăm mai departe în inimile noastre această credinţă, să-L mărturisim pe Hristos, pentru că vremurile pe care le trăim sunt vremuri de mărturisire.

Ştiţi foarte bine că, pentru lumea de astăzi, creştinismul reprezintă o credinţă şi o concepţie de viaţă depăşite. Ne confruntăm deja cu refuzul de a-L primi pe Hristos în viaţa publică. Hristos este exilat din spaţiul public în cel privat. Şi această opoziţie între Biserică si lumea de astăzi se face din ce în ce mai mult simţită. Va ţine de noi să ne pregătim duhovniceşte pentru a face faţă acestei presiuni crescânde.

Dar noi, cei care am moştenit această credinţă vie, mai punem cu adevărat în centrul vieţii noastre Lumina învierii lui Hristos? Nu vi se pare că această cultură a morţii despre care vorbiţi ne-a cuprins şi pe noi?

Da, aşa este. Noi trăim într-o cultură, cea europeană în sens larg, iar Europa a avut, potrivit unui cuvânt al Sfântului Nicolae Velimirovici, o misiune deosebită, şi anume aceea de a propovădui Evanghelia la toate neamurile, de a continua aşadar lucrarea Sfinţilor Apostoli. Pentru că Europa a fost, să spun aşa, vârful civilizaţiei umane - şi din punct de vedere spiritual, dar şi material. Şi avea această capacitate de a duce pe tot globul această credinţă. Din păcate, însă, Europa a eşuat în bună măsură, pentru că, după cum ştim foarte bine, marile puteri coloniale - Franţa, Anglia, Spania -, care la vremea aceea erau ţări catolice, şi-au impus puterea politică pe tot globul, dar scopul nu a fost să-L propovăduiască pe Hristos, ci să stăpânească teritorii întinse şi popoarele care le locuiau, pentru exploatarea unor diverse şi bogate resurse naturale.

Răsăritul Europei nu a avut însă această putere de a prelua stindardul şi de a duce mai departe Cuvântul Evangheliei, din cauza unor împrejurări istorice - ştim că o bună parte din creştinătatea răsăriteană s-a aflat sub ocupaţie otomană. In afară de Biserica Rusă - care într-adevăr a avut o misiune frumoasă, mai ales în Extremul Orient (în China, Japonia) -, Biserica Ortodoxă nu a reuşit să continue această misiune de propovăduire a Evangheliei la toate neamurile.

Acum trăim într-o epocă în care mijloacele de comunicare sunt dezvoltate, trăim într-un fel de „sat global”, în care informaţiile circulă foarte uşor. Vedeţi că acum cam tot omul are în principiu acces la Sfânta Scriptură, numai că, între timp, noi, creştinii, aşa cum aţi spus, nu mai trăim avându-L în centru pe Hristos. Viata noastră nu mai este hristocentrică. Ar trebui să fim apostoli, fiecare acolo unde este. Noi însă nu mai suntem un exemplu de urmat pentru ceilalţi oameni, pentru cei de alte credinţe, pentru păgâni, întrucât viata noastră nu mai este întru Hristos. Trăim si noi dominaţi de patimi, încălcarea poruncilor dumnezeieşti fiind o prezenţă permanentă în viaţa popoarelor creştine, a comunităţilor creştine. In acest mod, nu mai reuşim să arătăm adevăratul chip al credinţei în care am fost botezaţi si astfel nu avem cum să-i atragem pe alţii la Hristos.

Părinte Ilarion, aţi prezentat o situaţie generală, dar care este starea noastră, a ortodocşilor români? Sunteţi căutat de foarte mulţi oameni. Mai au ei sete de Hristos?

Da, au. Sunt si astăzi oameni care încearcă să-L trăiască pe Hristos, care încearcă să aibă o rânduială conforma poruncilor lui Dumnezeu, o viaţă frumoasă închinată adevărului de credinţă. Eu am constatat cu bucurie, de-a lungul timpului, de când sunt duhovnic şi slujitor al Sfântului Altar, că sunt foarte mulţi oameni care II caută pe Hristos cu toată sinceritatea şi care se apropie de Biserică cu această sete de Hristos. Chiar şi printre tineri. Aproape zi de zi am această surpriză: şi oameni tineri, şi oameni mai în vârstă caută să înţeleagă sensul profund al vieţii. Ştiţi ce spune Hristos: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” {Matei 7, 8).

Acum este o perioadă în care lucrurile se aşază. Se aleg apele, ca să spunem aşa. In orice caz, tendinţa generală în lume este aceea de îndepărtare de Dumnezeu. Si această tendinţă se manifestă si la noi.

Este acest duh al mamonei, al preocupării pentru viaţa materială, pentru civilizaţia materială. Chiar am citit, acum de curând, că sunt promovate tot felul de noi ideologii care tind să scoată omul din miezul civilizaţiei şi să facă din el o componentă oarecare, într-o civilizaţie tehnologizată până dincolo de orice limită. Deşi omul creează toate aceste artefacte tehnologice, ajunge să fie dominat de ele. Se vorbeşte deja despre un alt stadiu al civilizaţiei umane, de transumanism, în care omul devine aşa, un fel de martor tăcut şi inutil al acestei tehnologii.

Şi cei mai vânaţi de aceste tehnologii şi ideologii sunt tinerii.

Intr-adevăr, tinerii sunt cei mai atacaţi. Şi, din păcate, educaţia în sistemele de învăţământ din toa- tă lumea nu pune mare preţ pe dezvoltarea spirituală, ci doar pe acumularea de informaţii, de multe ori şi acelea prezentate foarte minimalist, pentru că - nu-i asa? - omul nu trebuie să mai ştie foarte multe; cu cât este mai ignorant, cu atât este mai uşor de manipulat si îndoctrinat. Asa se întâmplă si în învăţământul românesc, care tinde să devină din ce în ce mai precar din acest punct de vedere. Nu mai avem de-a face cu un efort de a forma caractere şi de a oferi un cadru cultural vast, generos. Vedeţi că multe materii, care sunt esenţiale pentru a cunoaşte societatea în care trăim - cum sunt istoria, literatura, geografia -, sunt prezentate într-un mod care nu contribuie suficient la formarea unei culturi generale consistente. Ştiţi, de exemplu, că modul în care este prezentată istoria contează foarte mult pentru o înţelegere corectă şi obiectivă. Depinde cine şi cu ce scop scrie istoria. Vedem astăzi că istoria ţării noastre este prezentată în şcoli într-un mod uneori de-a dreptul ridicol.

De aici vine probabil şi sentimentul de indiferenţă faţă de ţară, de neam, faţă de Biserică.

Da, pentru că este rezultatul educaţiei. Nu mai vorbim de patriotism, un sentiment care înseamnă a-ţi iubi ţara, a-ţi iubi neamul, strămoşii, ci, dimpotrivă, este cultivată o atitudine de respingere a tradiţiei, a culturii. Şi ce păcat! Pentru că ţara noastră este o ţară cu o tradiţie culturală foarte profundă şi bogată. Gândiţi-vă numai la ce cunosc românii despre istoria Bisericii noastre! Dacă nu cunoşti istoria Bisericii este foarte greu să înţelegi ce este Biserica, ce înseamnă tradiţia Bisericii. Lipseşte aproape total această cunoaştere. Şi vedeţi paradoxul? Trăim într-o epocă în care accesul la informaţie este foarte facil, există foarte multă informaţie si, cu toate acestea, omul trăieste într-o ignoranţă crasă, într-o necunoaştere aproape totală a lucrurilor cu adevărat importante pentru viaţa lui.

Dar,părinte, românul de altădată, omul de la ţară, fără să fi avut aceste informaţi, ştia care sunt lucrurile importante pentru viaţa lui.

Da, pentru că modul de viaţă era aşa. Acum noi nu mai trăim organic integraţi în Creaţia lui Dumnezeu. Strămoşii noştri, bunicii noştri trăiau într-o simplitate profundă, o simplitate care venea de la sine. Ei erau legaţi de ogorul lor, de vitele lor, de tot ce era în jurul lor, hrana lor depindea de bobul de grâu care trebuia să încolţească. Omul simţea că totul era de la Dumnezeu, el trăia în fiecare zi firesc, simplu. Gândiţi-vă şi la postul pe care îl ţineau tot aşa, la modul cel mai firesc. Or la noi acum nu mai este nimic firesc. Viaţa omului modern este total nefirească. Această abundenţă de acum ne aruncă şi într-o nesimţire...

Omul de altădată de la ţară trăia cu Dumnezeu. Biserica era în mijlocul satului, în biserică trăiau toate evenimentele - şi naşterile, şi cununiile, şi înmormântările -, participau cu toţii la ele, era o comunitate vie, erau nişte reguli de convieţuire morală, nu exista ca cineva să fure pentru că nu se cuvenea, nici nu ştiau ce înseamnă să furi. Tata - Dumnezeu să-l ierte! - îmi spunea că, atunci când era el mic, nu se lua o furcă de paie de pe câmp pentru că, dacă o luai, erai considerat un om de nimic. Acum furtul a devenit o virtute, minciuna la fel... Suntem foarte, foarte departe de ceea ce ar trebui să fim. Şi noi, cei care suntem în Biserică, suntem foarte departe...

Trăim aşa, într-o letargie, într-o stare pe care, chiar dacă nu o alegem conştient, o acceptăm. Şi o acceptăm cu voia noastră liberă. Suntem total responsabili pentru această stare a noastră... Copiii, tinerii noştri sunt atraşi de această tehnologie, tot interesul lor este îndreptat către această lume virtuală, care devine pentru ei lumea reală. Este un miraj al acestei tehnologii şi al ecranului, care bineînţeles că sunt făcute să atragă, sunt ca o otravă dulce. Dar câtă lume înţelege? Părinţii sunt atât de inconştienţi şi le permit copiilor să aibă acces liber la aceste instrumente de foarte mici. Vedeţi? Trăim extrem, extrem de superficial şi într-o ignoranţă periculoasă care ne duce pe marginea prăpastiei. Omul are acest confort modern, care este atât de înşelător. Având totul la îndemână, omul se cufundă în acest pseudo-paradis terestru lumesc, în care se complace. Este o vrăjire a lumii, o capcană pe care satana a deschis-o în faţa omului şi oamenii se aruncă în ea ca atraşi de un parfum bineplăcut.

Ce este de făcut,părinte Ilarion ?

Fiecare să se pună la punct pe el însuşi. Trebuie să fim foarte conştienţi de această bătălie care se duce în zilele noastre, bătălie care, de fapt, a început mai demult, odată cu ideologia comunistă prin care am trecut noi si care acum îmbracă alte forme: neomarxism, marxism cultural. Constat, cu surprindere şi mâhnire, faptul că tinerii noştri nu-şi dau seama că ei sunt supuşi acestui proces de ideologizare şi foarte mulţi dintre ei îl acceptă cu toată fiinţa lor. Aud luări de poziţie în spaţiul public la adresa tradiţiei, la adresa culturii creştine, a Bisericii, fără nici un fel de discernământ, fără nici un fel de cunoaştere a ceea ce înseamnă Biserica lui Hristos, a ceea ce înseamnă a fi creştin. Este o respingere virulentă a tot ceea ce avem noi mai adânc în fiinţa acestui popor. Poporul român are o moştenire spirituală extraordinară, iar tinerii noştri refuză Ortodoxia. Nu-şi dau seama ce dar de la Dumnezeu refuză. Si este foarte trist. Insă este rezultatul unei educaţii precare, aşa cum am mai spus, şi al faptului că noi, cei din Biserică, nu suntem atractivi pentru cei care sunt în afara Bisericii. Dacă noi (cei din Biserică) am fi un exemplu viu al trăirii Evangheliei, dacă am fi modele demne de urmat, situaţia ar fi cu totul alta.

De aceea trebuie să ne punem la punct, şi grija a- ceasta trebuie să fie permanentă, pentru că în orice moment putem greşi. Este necesară o repoziţionare permanentă a noastră ca atunci când conduci o maşină pe şosea şi trebuie să o controlezi din volan. Tot timpul trebuie să ne controlăm traseul nostru duhovnicesc pentru a nu ieşi de pe acest drum către Hristos. Este un control permanent, o stare de prezenţă, aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc.

Aşadar, să fim cu adevărat mărturisitori ai lui Hristos! A-L mărturisi pe Hristos înseamnă a-L urma pe Hristos în toate. Nu eşti creştin doar pentru că ai această etichetă - că te-ai născut din părinţi creştini şi ai fost botezat... Şi, din păcate, familiile românilor nu mai sunt cu adevărat familii creştine pentru că nu se mai trăieşte în duh ortodox, ci în duhul lumii, în care principala preocupare este cea pentru partea materială.

Banul este noul idol al lumii. Omul căzut total în material, în trupesc, nu mai are nevoie decât să-şi împlinească dorinţele trupeşti şi atunci banul devine exclusiv mijlocul prin care el îşi satisface aceste nevoi, aceste patimi. Şi copilul creşte în acest mediu. Adeseori sunt întrebat dacă păcatele părinţilor se transmit copiilor şi spun că nu este o transmitere mecanică, dar copilul trăieşte într-un mediu concret, într-o familie în care se manifestă nişte comportamente, nişte patimi. Este un duh în fiecare familie. Copilul creşte scăldat în acest spaţiu. Dacă părinţii manifestă o dragoste profundă, adevărată, curată faţă de Dumnezeu, sigur că şi copilul va creşte în această dragoste. Dacă însă în familie sunt manifestate anumite patimi, şi copilul se impregnează de acestea şi de aici toate consecinţele.

Soluţia aceasta este: să trăim cu adevărat crestineste, să ne întoarcem la Hristos si să fim mărturisitori ai lui Hristos prin toată viaţa noastră! Nu este suficient să mergi la biserică, să aprinzi o lumânare, să te închini la o icoană. Toate acestea sunt gesturi exterioare, care trebuie să acopere o trăire interioară profundă. Dacă nu-L trăim clipă de clipă pe Hristos, dacă nu-L avem pe Hristos în inima noastră şi avem în inimile noastre altceva, de cele mai multe ori pe noi înşine, atunci rămânem cu noi înşine, fără Hristos. Şi ce să dăm de la noi înşine? Patimile noastre. Tot ce-i bun si frumos, tot ce tine de viată vine de la Dumnezeu.

Vă spun că trăim această dramă permanentă a o- mului cu etichetă de creştin, dar care de fapt nu e creştin. Şi această dramă se poate transforma în tragedie pentru că, dacă nu ne trezim până la sfârşit, urmează moartea. Şi noi ne împărtăşim unii altora din această moarte. De aceea trăim într-o lume cuprinsă de deznădejde, de tot felul de psihopatii, nevroze, de tot ce este rău si care domină omul de astăzi. Pentru că trăim acest gol din noi, acest hău interior. Fiind goliţi de Lumina lui Hristos, ce putem avea în noi?...

Spuneţi că suntem departe de starea de adevăraţi creştini.

Care ar fi mesajul învierii pentru oamenii care au doar eticheta de creştini?

Avem acum această perioadă a Sfântului şi Marelui Post, în care ar trebui să cugetăm profund la' sensul vieţii noastre, la ceea ce suntem noi, la ceea ce alegem să fim.

Vreau să trăiesc cu adevărat? Vreau să fiu viu? Sfinţii Părinţi spun că nu există decât două drumuri: drumul vieţii si drumul morţii. Dacă nu caut drumul vieţii, automat mă duc pe celălalt drum. Şi dacă vreau să caut viaţa, să mă gândesc ce soluţii am. Cine îmi poate oferi un antidot împotriva morţii? Medicina modernă? Medicina poate, desigur, uşura suferinţele, are rolul ei, poate uneori prelungi viaţa, dar de cele mai multe ori este neputincioasă. Constatăm că, în pofida tuturor progreselor făcute, a cunoaşterii şi a tehnologiei medicale, nu a găsit un antidot împotriva morţii. Vedem că trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă trupeşte, suntem din ce în ce mai bolnavi, incidenţa bolilor grave este foarte mare... Mai putem căuta răspunsul în tot felul de filosofii, ideologii, dar acestea ne oferă soluţii în cel mai bun caz incomplete şi doar pentru viaţa de aici, viaţa pământească. Putem să ne gândim şi că viaţa se opreşte aici, pe pământ, precum ateii care nu cred în viaţa veşnică. Fiecare trebuie să decidă...

Pentru noi, cei din Biserică, aşa cum suntem - mai mult sau mai puţin credincioşi, mai mult sau mai puţin puşi la punct -, răspunsul este unul singur: Viaţa este Hristos pentru că Hristos a biruit moartea. „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Inviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Există un cuvânt la Sfinţii Părinţi care ne îndeamnă să ne vedem pe noi înşine mai prejos decât viermele şi mărturisesc că acest cuvânt nu l-am înţeles la vremea lui şi l-am întrebat pe părintele Arsenie Papacioc: „Părinte Arsenie, nu înţeleg. Pot să înţeleg la modul figurat că trebuie să mă smeresc pentru ca sunt păcătos; totuşi, omul este om, iar viermele este vierme”. Iar părintele a ziş aşa: „Este foarte simplu. Viermele, la nivelul lui de existenţă, mişcă. De ce mişcă? Ca să se hrănească. De ce vrea să se hrănească? Ca să trăiască. Şi atunci, la nivelul lui de existenţă, respectă legea firii lui. Omul, la nivelul lui de existenţă, ce trebuie să facă? Să mişte, să caute
viata. De unde vine viata omului? De la Dumnezeu.

Şi atunci noi ar trebui să ne mişcăm permanent către Dumnezeu. împlinim acest lucru? Nu. Aşadar nu facem ce face viermele, suntem mai prejos decât el”.

Cam acesta ar fi mesajul: să ne mişcăm permanent către izvorul vieţii noastre, Dumnezeu, să căutăm viata. Creştinismul nu este o credinţă în valori morale, despre ce este bine şi ce este rău, ci este o credinţă despre viaţă, care ne situează deasupra planului moral. Este fundamental să ştim acest lucru! De aceea noi suntem creştini pentru că vrem să fim vii şi, ca să fim vii, trebuie să credem în înviere. Vedem că murim, dar noi credem în viaţă pentru că ştim că vom învia cu toţii. Tot acest parcurs al vieţii noastre pe pământ este un timp al mântuirii, al punerii noastre la punct, al definirii noastre ca mărturisitori ai lui Hristos, ca fiinţe care ne îndreptăm spre Viaţă, spre Lumină.

Această perioadă premergătoare Sfintelor Paşti este o perioadă în care Biserica a rânduit atâtea slujbe frumoase, atâtea rugăciuni, tocmai pentru a ne pune mai mult ca oricând în poziţia de a căuta viaţa, pentru a ne pregăti pentru înviere. Cine trăieşte cu adevărat în Biserică şi este prezent în această perioadă înţelege acest lucru la modul profund.

Imi doream asa de mult, înainte să intru în mânăs- tire (părintele a fost călugărit în 2008 şi este duhovnic la Mănăstirea Crucea din 2009 - n. red.) să pot trăi perioada aceasta mult mai intens. Şi era destul de greu cu programul de muncă zilnic pe care îl are fiecare om, în funcţie de profesia pe care o are. Acum - mulţumesc lui Dumnezeu! - am această bucurie de a participa la aceste slujbe şi mă minunez câtă înţelegere au avut Sfinţii Părinţi când au aşezat toată această rânduială a Postului cel Mare. Este ca o scară, treaptă cu treaptă, zi de zi, duminică de duminică, fiecare treaptă având înţelesul ei profund. Duminica Ortodoxiei, Duminica Crucii, Duminica Floriilor şi apoi învierea sunt etape ale unui parcurs duhovnicesc atât de minunat! Dacă am participa cât de cât, atât cât ne îngăduie timpul, la slujbele acestea minunate din această perioadă, am înţelege fee oferă Biserica. Foarte mulţi spun că nu au nevoie de Biserică, că au credinţa lor şi se pot ruga şi acasă. Cum să le spui acestor oameni ce pierd, dacă ei refuză din start o prezenţă în Biserică? De multe ori mă gândesc cât de trist este să stai departe de Biserică, când Biserica este deschisă tuturor, când în Biserică II poţi întâlni pe Hristos în chip real, prin Taina Sfintei Euharistii. Adică să ai la îndemână acest dar de nedescris de la Dumnezeu si noi să fim atât de inconştienţi să-l refuzăm!? Si se întâmplă acest lucru cu semeni de-ai tăi, cu oameni din jurul tău, din neamul tău, din familia ta, care nu au nici un fel de deschidere.

Pentru mine este o mâhnire foarte mare când văd atâta dezinteres pentru viaţă...

Aşadar trăim această perioadă minunată în care, dacă am intra în Biserică, am putea folosi această vreme pentru a ne pune un pic la punct. In Biserică găsim totul, Hristos Se oferă tuturor şi aşteaptă de la noi doar inima noastră, nu cere nimic altceva.

Părinte, care ar trebui să fie starea noastră în faţa marelui praznic al învierii Domnului?

In ziua de înviere trăiesc sentimentul că nu ne bucurăm suficient de acest mare praznic. Invierea ar trebui să ne umple inimile de o bucurie fără margini, pentru că Hristos a biruit moartea. Pentru mulţi, din nefericire, învierea Domnului este un moment oarecare. Să ne gândim cum prăznuiesc oamenii... Aţi văzut cât de puţini rămân în noaptea de înviere până la sfârşitul Sfintei Liturghii? Vin, iau lumină şi apoi merg acasă, iar a doua zi se întâlnesc în familie, merg la rude. Este foarte bine pentru că este o sărbătoare care trebuie petrecută în familie, dar după ce am fost cu toţii în biserică, împărtăşindu-ne cu toţii din Sfânta Lumină a învierii. Din păcate însă, este o lumină care nu ne pătrunde, este o lumină despre care doar vorbim. Nu este o bucurie adâncă. Ar trebui să ne preocupe acest aspect. O să vină Sfintele Paşti şi ar trebui cu toţii să ne punem întrebarea: Cât de bucuroşi vom fi? Ar trebui să fie o bucurie enormă, o bucurie deplină. Ce poate fi mai minunat decât să învingi moartea!? Dar nu suntem conştienţi de aceasta. Coboară Cerul peste noi la înviere! Lumina taborică vine peste toţi în Biserică! Ce minunat lucru!

Părinte Ilarion, v-am ruga acum, la încheierea acestui interviu pentru care vă mulţumim foarte mult, să ne spuneţi un cuvânt de întărire pentru ca, odată cu învierea lui Hristos, să înviem şi noi din moartea păcatului. Cuvântul de întărire vine de la Hristos Domnul, Biruitorul morţii şi al păcatului, Care ne-a spus: „Indrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33), fagăduindu-ne totodată că va fi cu noi până la sfârşitul veacului {Matei 28, 20). Să cântăm şi să ne bucurăm de minunea Invierii Domnului!
(Lumea Monahilor, aprilie 2019)

Ieromonah llarion Dan,
duhovnicul Mănăstirii Crucea

Fragment din cartea "Duhovnicii ne vorbesc despre vremurile de acum. Interviuri realizate de Flori Tiulea", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Duhovnicii ne vorbesc despre vremurile de acum"

 

Pe aceeaşi temă

24 August 2021

Vizualizari: 1400

Voteaza:

Sa nu avem doar eticheta de crestini! 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

crestini crestinismul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE