Să nu uiţi nicicând că lumina sufletului, a minţii şi a inimii tale vine de la însuşi Iisus Hristos, Cel ce este lumina ochiului inimii noastre! Nu precum lumina soarelui, care apare şi apoi piere, şi nu poate pătrunde corpurile cele solide, nestrăvezii, lăsând multe lucruri în întuneric, căci nu-i stă în putinţă să lumineze nici măcar un suflet cufundat în întunericul păcatului. Hristos este „lumina care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1,9)- adică sufletul omului, partea cea mai însemnată a fiinţei sale. Da! Lumina lui Hristos luminează tuturor, chiar şi pe păgâni: „lumină spre descoperirea neamurilor” [Luca 2, 32). Ea străluceşte şi în întunericul cel de nepătruns al păcatului, însă întunecimea păcatului omenesc sau, mai bine zis, oamenii care vieţuiesc în păcat nu-L înţeleg pe Hristos. Nu cuprind lumina (cf. Ioan 1, 5) şi nu-şi dau seama că lumina care străluceşte în sufletele lor vine de la Hristos. Ei sunt încredinţaţi că este a lor, din fire, că ei înşişi, cu mintea cu care au fost înzestraţi, cu isteţimea şi cu înţelepciunea lor, au ajuns să descopere un adevăr ori să săvârşească vreo faptă. Nu voiesc să creadă că numai în lumina lui Hristos văd fiece lumină: lumina oricărei ştiinţe ori a oricărei arte alese, sau lumina oricărui lucru.
Avem înlăuntrul nostru un ochi duhovnicesc cu care vedem de un milion de ori mai bine decât cu ochii cei trupeşti, aceştia fiind doar o unealtă a ochiului nostru duhovnicesc, o călăuză prin care sufletul cunoaşte lucrurile cele dinafară şi cugetă asupra lor. Ce lucruri sunt contemplate de ochiul cel duhovnicesc ? Cele ce ţin de lumea cea duhovnicească. Pe lângă lumea cea văzută, există Dumnezeu, ca Duh nemărginit, înţelepciunea cea nemărginită, Cel ce a zidit şi zideşte totul în lumea cea materială, care este împlinirea cugetelor şi a ideilor Sale. Există şi lumea cea duhovnicească, îngerească, fără de număr, care trăieşte într-o neîncetată contemplare a Dumnezeirii, a faptelor atotputerniciei şi înţelepciunii Sale. Ochiul nostru cel duhovnicesc ţine mai mult de Domnul şi, ca atare, lucrarea lui se numeşte vedere duhovnicească ori cugetare de Dumnezeu. Vederea cea duhovnicească şi cugetarea de Dumnezeu se pot lărgi la nesfârşit, după cum însuşi Dumnezeu este nemărginit. Ele au darul de a ne curăţi sufletul de păcat, de a-l desăvârşi şi de a-l apropia tot mai mult de Dumnezeu, Cel ce este Izvorul luminii, al înţelepciunii şi al vieţii noastre. Apoi, vederea cinurilor îngereşti, pe măsură ce ni se descoperă de la Dumnezeu, şi a firii lor duhovniceşti purtătoare de lumină, a bunătăţii lor duhovniceşti, a dragostei lor de Dumnezeu şi a dragostei unuia către altul şi faţă de neamul omenesc, a lucrării lor ocrotitoare asupra pământului nostru, a stihiilor acestuia, a oamenilor, asupra locurilor celor sfinte şi, îndeobşte, asupra oricărui loc şi a fiecărui creştin în parte. Ochiul duhovnicesc se îndreaptă şi către lăuntrul omului însuşi, lucrare ce se numeşte cercetare de sine, cunoaştere de sine, adâncire de sine sau trezvia cea sfântă asupra cugetelor şi a doririlor noastre.
Aşa cum Duhul lui Dumnezeu viază în mulţi creştini, întreg întru toţi, dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos, aflându-Se totodată pretutindeni, în cer şi pe pământ, tot astfel şi Iisus Hristos Domnul se află întreg în fiece părticică a Trupului şi Sângelui Său, în toate bisericile creştine în acelaşi timp, pretutindeni în cer şi pe pământ. Dumnezeu fiind, El este pretutindeni şi nu se află loc în care să nu Se afle întreg şi deplin. Iau o părticică negrăit de mică din Sfânta împărtăşanie, iar El se află întru ea întreg; iau alta - şi acolo este; a treia, a patra şi aşa mai departe - întru toate este Unul şi Acelaşi Hristos.
Tăgăduirea în cuget a uneia dintre cele trei Lumini fără de început aduce cu sine tăgăduirea şi moartea sufletului. în acest chip, Dumnezeu ne descoperă de fapt că fiecare dintre Cele trei Persoane ale Dumnezeirii este însăşi Viaţa noastră - Viaţă şi Vieţi. (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Cântarea a 7-a) Vrăjmaşul poate fi lesne recunoscut după tăgăduirea Persoanelor Dumnezeirii, după cât de mult ne arde inima minciuna lui şi după întunericul cel de nepătruns şi pustiirea pe care le pricinuieşte sufletului nostru.
Aşa cum în lumina soarelui putem vedea şi aerul, şi pământul, şi apa, şi tot ceea ce se află în văzduh şi pe pământ, aşijderea şi în lumina Soarelui celui nematerial putem vedea cu ochii inimii lumea duhurilor, a îngerilor şi a sfinţilor lui Dumnezeu: pe Maica Domnului, pe patriarhii cei din Scriptura cea veche, pe proroci, apostoli, ierarhi, mucenici, cuvioşi şi pe toţi sfinţii. Ii vedem prin credinţă, cu ochii inimii noastre, întocmai cum vedem cu ochii cei fireşti lucrurile lumii celei materiale. Drept aceea, o inimă simplă şi curată poate vedea, de pildă, cu ochii cei lăuntrici chipul Maicii Domnului ca şi cum ar vedea cu ochii cei trupeşti orice alt lucru.
Semnul milostivirii pe care Domnul ori Preacurata Sa Maică ni-l arată în vremea rugăciunii sau după ce ne-am rugat este pacea inimii, mai cu seamă dacă aceasta fusese stăpânită mai înainte de vreo patimă care îi tulburase liniştea. După pacea inimii şi după o oarecare bucurie sfântă care a cuprins-o, putem pricepe lesne că rugăciunea ne-a fost ascultată şi că am primit de darea cea bună de Sus. Izbânda rugăciunii se vădeşte, de asemenea, şi prin puterea cea duhovnicească pe care o simţim întru noi spre împlinirea îndatoririlor chemării noastre, precum şi după lumina cea lăuntrică care cuprinde în chip vădit sufletul nostru.
Întreaga lume nu este decât o pânză de păianjen pe lângă sufletul unui creştin. Nimic nu este statornic şi de nădejde întru ea. Intru nimic din cele ale sale nu ne putem afla reazem. Totul se năruie. Să nu-ţi alipeşti inima de nimic, afară de Unul Dumnezeu, Cel ce a întins această pânză, şi o ţine pe dânsa, şi-i dăruieşte viaţă. De orice te vei alipi, afară de Dumnezeu, toate îţi vor vătăma şi îţi vor împovăra inima, în vreme ce alipirea întru totul de El este dătătoare de viaţă.
Ce înseamnă viaţa unui creştin? A nu avea nimic în inima sa afară de Hristos, iar de va avea bunuri pământeşti, a nu se lega câtuşi de puţin de ele, ci a se alipi cu toată inima de Hristos.
Cu toate că Dumnezeu ne cunoaşte toate nevoile, rugăciunea ne este de trebuinţă pentru a ne curăţi şi a ne lumina sufletele. Iţi este bine să stai la soare, căci ţi-e cald şi te bucuri de lumină. Aşa este şi atunci când te rogi lui Dumnezeu, Soarele nostru cel duhovnicesc: te încălzeşte şi te luminează.
Dacă eşti murdar, trebuie să te speli, iar rugăciunea este curăţirea de întinăciunea sufletului, adică de păcate, îndeosebi rugăciunea cu lacrimi. Nu primeşti de la Dumnezeu ceea ce-I ceri din pricină că nu te lepezi de urâciunea închinării la idoli, căci eşti rob pântecelui. Te rogi adevăratului Dumnezeu, dar îi slujeşti totodată şi altui „dumnezeu” - pântecelui. „Nimeni nu poate sluji la doi domni.” (Matei 6, 24) Incetează a-i mai sluji idolului - pântecelui -, şi apoi poţi nădăjdui să primeşti ceea ce ai cerut de la Dumnezeu. Ii ceri adevăratului Dumnezeu, dar în fapt îi slujeşti dumnezeului celui mincinos. Cere-i, dar, aceluia - dacă poate să-ţi dea! Sau îi slujeşti demonului iubirii de arginţi, iar adevăratul Dumnezeu, Cel pe Care L-ai nesocotit şi L-ai părăsit, nu îţi va împlini rugăciunea.
Sau slujind idolului trufiei şi al slavei deşarte, acela îţi va robi inima, asemenea celorlalţi idoli, şi iată că Domnul nu va pleca urechea înaintea rugăciunilor unei inimi robite de idoli. Ai părăsit izvorul apei celei vii al Domnului şi ţi-ai săpat fântâni sparte (cf. Ieremia 2,13), iar apa pe care o bei din aceste fântâni este apă moartă, tulbure, ca şi acea „apă întunecoasă în norii văzduhului” (Psalmul 17, 13).
In locul pomului vieţii ne-a dăruit Pâinea Vieţii; în locul roadelor pomului cunoaşterii binelui şi răului ne-a dat Pâinea cea de viaţă dătătoare. Atunci s-a zis: „Nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi” (Facerea 3, 3), iar acum ni se spune: „Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci” (loan 6, 51 şi 58). Atunci Adam şi Eva i-au dat crezare ispititorului şi au murit - acum, dimpotrivă, credem cuvintelor Domului vieţii: „Acesta este Trupul Meu; acesta este Sângele Meu” (Matei 26, 26 şi 28; Marcu 14, 22 şi 24) şi primim viaţă. Prin cele ce am căzut, prin acelea ne şi ridicăm: am căzut din pricina necredinţei în Dumnezeu şi a neascultării, ne ridicăm prin ascultarea credinţei. Atunci ne-am învoit cu diavolul şi ne-am unit cu înşelătorul împotriva lui Dumnezeu, spre pieirea noastră - acum îi urmăm din toată inima Celui ce este Adevărul însuşi, lui Dumnezeu-Mântuitorul, unindu-ne cu El cu inimă nefaţarnică, spre a noastră viaţă, pace şi bucurie. „O, înfricoşată Taină! O, bună mila lui Dumnezeu! Cum eu, tină fiind, mă împărtăşesc cu Dumnezeiescul Trup şi Sânge şi mă fac fără stricăciune?!” (CanonulSfintei împărtăşiri, Cântarea a 8-a)
Ti se pare că te rogi, în vreme ce de multă vreme ai lepădat rugăciunea. Ceea ce socoteşti tu a fi rugăciune nu este decât grăire deşartă, în care nimic nu izvorăşte din inimă. Gura grăieşte, însă inima tace nesimţitoare. Il amăgeşti pe Dumnezeu, te amăgeşti pe tine însuţi. Atunci când te rogi, se cuvine a-ţi aduna mintea în inimă şi în cuvintele rugăciunii, pătrunzându-le adevărul şi puterea.
Acum ori stăm drepţi, ori cădem întru cele ale credinţei şi ale virtuţii, dar nădăjduim că va veni şi vremea când vom fi în stare să nu mai cădem, când vom ajunge să fim întru totul încredinţaţi că suntem păziţi de orice primejdie a căderii, întocmai ca îngerii, care nu au nici o pornire spre rău, şi ne vom ţine pentru totdeauna tari întru sfinţenie. Luptă-te cu păcatul şi nădăjduieşte că va veni în cele din urmă vremea deplinei biruinţe asupra păcatului şi asupra morţii, care se naşte din păcat.
„Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” (I Corinteni 15, 16) Astăzi până şi „cel drept cade de şapte ori” (Pildele lui Solomon 24, 16), şi căzând, suspină şi grăieşte: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” Dar veni-va vremea când nimici-se-va „trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 7, 23-25; 6, 6). Atunci se va înscăuna legea lui Dumnezeu, cea una.
Căutăm acum fericirea cea statornică şi nu o aflăm. Plăcerile pe care ni le-am descoperit noi înşine nu sunt trainice, ci mincinoase, zadarnice şi trecătoare. Dar dacă creştinul se va purta ca unul vrednic de chemarea sa, va moşteni fericirea cea adevărată şi trainică, căci este veşnică şi împlineşte întru totul trebuinţele sufletului nostru.
Când auzim vorbe de ocară despre careva, începem a ne compara în cugetul nostru cu acea persoană, grăind întru sine: „Eu nu sunt aşa. Faţă de acesta, eu sunt întru totul drept.” Şi tot cugetând aşa despre sine şi osândindu-l în cuget pe altul, ne amăgim şi ne bucurăm, socotindu-ne mai presus decât toţi. Aceasta însă nu este decât trufie diavolească, duhoarea omului celui trupesc şi păcătos. Fie ca asemenea gânduri să se depărteze de la sufletul nostru! Da! Să ne socotim a fi cei mai răi dintre oameni. De vom auzi vorbindu-se de rău despre alţii, să suspinăm şi să grăim în inima noastră: „Sunt de o sută de ori mai rău şi mai păcătos decât omul acela!” Şi să ne rugăm din tot sufletul pentru omul cel osândit.
Mare este cinstea dăruită fiinţei mele! Din chilia care îmi este lăcaş sau din inima mea, îi pot grăi Celui ce ţine cerul şi pământul cu dreapta Sa, Căruia cu frică îi slujesc puterile cereşti, Cel ce este Dragostea cea nemărginită!
Din pricină că suntem fiinţe trupeşti, Domnul leagă, ca să spunem aşa, prezenţa Sa şi pe Sine însuşi de cele materiale şi văzute. De pildă, în Taina împărtăşirii, El însuşi se află întreg în Trup şi Sânge; în Taina Spovedaniei, lucrează printr-o persoană văzută - preotul; în Botez, prin apă; în Mirungere, prin mir; la hirotonie, prin arhiereu; la cununie, El însuşi este Cel ce încununează prin preot şi cununi; la Sfântul Maslu, prin untdelemn. Prezenţa Sa în biserică se arată prin icoane, prin cruce, prin închinarea cu semnul crucii, prin numele Său, alcătuit din sunete desluşite, prin agheasmă ori prin sfinţirea pâinii, a grâului şi a vinului. Va veni însă vremea când Trupul şi Sângele Său, ca şi celelalte materii şi semne văzute, nu ne vor mai fi de trebuinţă, căci atunci „ne vom împărtăşi cu El mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Sale” (Canonul Sfintelor Paşti, Cântarea a 9-a). Acum însă, săvârşim aceasta prin mijlocirea materiei, a icoanelor şi a semnelor.
De mă voi ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii, cu credinţă vie şi desăvârşită, atunci voi fi aproape nu numai de El - ca un fiu de părintele său, când vieţuiesc sub acelaşi acoperiş -, ci şi de puterile cele cereşti şi de toţi sfinţii care vieţuiesc în ceruri, căci aceştia îmi vor fi tot atât de aproape precum icoanele înaintea cărora îmi săvârşesc rugăciunea. Minunat este, dar, obiceiul de a ţine în casele noastre icoanele Mântuitorului, ale Preacuratei Maicii Sale, ale Arhanghelilor, ale îngerului păzitor şi ale sfinţilor şi a ne ruga înaintea lor. Faptul că sunt aproape de noi şi le putem vedea chipul cu ochii cei trupeşti ni-i pune şi mai aproape de ochii cei duhovniceşti, cei înzestraţi cu credinţă nezdruncinată. Această apropiere pricinuieşte „bucurie în ceruri pentru un păcătos care se pocăieşte” [Luca 15, 7 şi 10), după cum şi în casa părintească fraţii se bucură când unul dintre ai lor, care a greşit înaintea părintelui său, se căieşte, părându-i rău că l-a jignit printr-o purtare necuviincioasă.
Singur Dumnezeu, Cel veşnic şi atotputernic, Care are viaţă de la Sine şi întru Sine, Se poate lipsi de nădejde. Nouă însă, celor ce suntem fiinţe trecătoare, care am primit de la Dumnezeu viaţa şi toate darurile vieţii, făpturi ale fărădelegii care stăm înaintea începătorului vieţii, cei ce nu am păzit şi nu împlinim poruncile vieţii, nouă, fiinţe care ne-am răzvrătit împotriva Ziditorului şi Domnului nostru, ne-a fost lăsată nădejdea numai din milostivirea lui Dumnezeu, ca mijloc de a ne întoarce la viaţă pe noi, cei ce am căzut din viaţa cea veşnică în veşnică moarte.
Ştim cu toţii că purtăm în inima noastră moartea cea duhovnicească, care ne găteşte, puţin câte puţin, şi moartea cea trupească. Inima însă, zidită pentru viaţa cea veşnică, măcar de a şi gustat moartea, n-a fost întru totul vătămată de ea şi tânjeşte către viaţă şi fericire. Această fericire pierdută ne-a fost înapoiată de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, şi este gata a fi dăruită celor ce vor crede întru El chiar şi în ceasul cel mai de pe urmă. Iar nădejdea cea creştinească este tocmai nădejdea că ni se va dărui, în numele lui Hristos, fericirea cea făgăduită nouă. De-a lungul întregii noastre vieţi pământeşti, Dumnezeu, pentru Fiul Său, Cel ce pentru noi, oamenii, S-a făcut om şi a luat asupra Sa toate păcatele lumii, poartă grijă de mântuirea noastră şi ne călăuzeşte către aceasta, ţinându-ne parcă de mână, prin Duhul Său cel Sfânt, Care ne dă chezăşia moştenirii bunătăţilor celor viitoare prin dumnezeieştile slujbe, prin predici, prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Tainele Bisericii, prin credinţa noastră şi prin cercarea vieţii noastre celei lăuntrice, pentru a ne face, în cele din urmă, moştenitori ai bunătăţilor celor făgăduite.
A-ţi pune nădejdea în Dumnezeu înseamnă a-I încredinţa viaţa, soarta şi viitorul şi a aştepta cu nădejde plinirea făgăduinţelor Sale. Nădejdea încolţeşte din credinţă, asemenea unei plante din sămânţă şi a apei din izvor. Credem că Dumnezeu este bun şi milostiv şi că ne iubeşte asemenea unui Tată. Drept aceea, ne doreşte tot binele şi adevărata fericire. Este înţelept şi atotştiutor, şi ştie mai bine decât noi cele ce ne sunt de trebuinţă şi de folos. Este atotputernic şi îi stă în putinţă a ne dărui ceea ce voieşte şi a împlini cele făgăduite nouă. Este sfânt şi drept, iar cuvântul Său este adevărul şi făgăduinţele Sale neschimbate.
Cea mai înaltă dovadă a dumnezeieştii Sale iubiri de oameni se vădeşte prin faptul că Dumnezeu nu L-a cruţat pentru noi pe însuşi Fiul Său cel Unul-Născut, ci L-a dat pătimirii şi morţii. Intărindu-ne sufletul prin cugetarea la nemărginita bunătate, înţelepciune, atotputernicie şi sfinţenie a Ziditorului şi Purtătorului nostru de grijă, putem străbate fără frică şi tulburare calea vieţii noastre pământeşti, asemenea unui prunc în braţele maicii sale ori a unei corăbii cu ancoră de nădejde. Drept aceea, „binecuvântat fie omul care nădăjduieşte în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul” (Ieremia 17, 7; cf. Psalmul 2, 12; cf. Pildele lui Solomon 16, 20). Dumnezeul meu - „apărătorul meu şi puterea mântuirii mele şi sprijinitorul meu” (cf. Psalmul 17, 3). „Nu mă voi teme de mii de popoare, care împrejur mă împresoară.” (Psalmul 3, 6)
Cu toate acestea, atunci când nădăjduim, nu trebuie să fim nepăsători şi nici trândavi. Nădejdea cea creştinească este de fapt o năzuinţă vie, lucrătoare şi statornică către Binele cel desăvârşit şi către Izvorul tuturor bunătăţilor - Dumnezeu. O dorire nestăpânită de a ne apropia de Dânsul şi de a primi de la El şi întru El împărăţia cerurilor, gătită înainte de facerea lumii. „In ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel tare, cel viu. Când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” [Psalmul41, 1-2)
Sfantul Ioan de Kronstadt
Fragment din cartea "Viata mea in Hristos", Editura Sophia
Cumpara cartea "Viata mea in Hristos"
-
Iisus Hristos - lumina lumii
Publicat in : Biserica in lume -
Scoala Waldorf - Intre a fi sau a nu fi
Publicat in : Religie -
Rugaciunea celui cuprins de deznadejde
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.