Inainte de a trece la felul în care este înţeleasă lăcomia pântecelui în literatura patristică, să facem apel la Evanghelie, pe care se bazau Sfinţii Părinţi. De pildă, în Evanghelia după Luca putem citi: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă (Lc. 21, 34-35). Aşadar, ni s-a poruncit să nu ne îngreuiem cu mâncarea şi cu băutura.

Urmând acestei cerinţe evanghelice, Sfântul Apostol Pavel spune: Ci îmi smeresc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (I Cor. 9, 27). Apostolul Pavel, unul dintre cei doi „mai întâi pe scaun şezători", a răspândit cuvântul evanghelic şi, ostenindu-se cu întemeierea comunităţilor creştine, considera că trebuie neapărat să dea atenţie trupului său, adică să-l smerească şi să-l supună robiei. Despre unii oameni, Apostolul spunea cu lacrimi că Dumnezeul lor este pântecele (Filip. 3,19).

Ce înseamnă „lăcomia pântecelui"? Inseamnă a „face placul" principiului nostru animalic, instinctului animalic. Ce sinonime are această sintagmă? „Lăcomie a pântecelui" este şi îmbuibarea, ghiftuirea, şi Lăcomia la mâncare, lipsa de măsură în alimentaţie, căutarea gusturilor delicioase, delectarea cu mâncare ş.a.m.d.
In secolul al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul scria deja despre legătura dintre viaţa duhovnicească şi alimentaţie. El s-a născut într-o familie cu posibilităţi materiale modeste şi a fost crescut de părinţi în frica lui Dumnezeu, dar în tinereţe credinţa lui în Dumnezeu s-a întunecat. Este greu de imaginat că un om atât de vestit în viaţa bisericească contemporană a trăit stări diametral opuse duhovniciei. Ajungând, prin lepădarea de credinţă, să cunoască partea întunecată a sufletului său, el s-a întors la Dumnezeu, devenind cel mai devotat ucenic al Sfântului Iacov. Tot restul vieţii lui Efrem s-a scurs în osteneli ascetice. Ocupându-se mereu cu cercetarea cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Efrem a dobândit înţelepciune şi dar învăţătoresc. Cunoscând cât de distructive sunt pentru suflet lăcomia pântecelui şi urmările acesteia, el descrie în culori deosebit de vii soarta de neinvidiat a celui ce face placul pântecelui şi deşertăciunea vieţii lui. In scrierile pe care sfântul le-a dedicat luptei cu cele opt patimi, despre lăcomia pântecelui citim: „Cel ce face placul pântecelui se osteneşte şi se frământă ca să umple pântecele său cu bucate, iar după ce a mâncat se chinuie în vremea mistuirii, pe când înfrânarea e însoţită de sănătate şi de trezvie."

Efrem Sirul a observat, în mod corect, că excesul de mâncare face mintea grosolană şi moleşeşte trupul: „Multa mâncare şi multă băutură aduc plăcere doar acum, însă în ziua următoare lasă în gând neplăcere şi moleşire,"

In scrierea Trupul şi duhul, Sfântul Tihon din Zadonsk a adunat rostiri ale Sfântului Ioan Gură de Aur pe tema „îmbuibarea şi beţia". In respectivele fraze ale Sfântului Ioan citim că îmbuibarea pântecelui este „maica tuturor răutăţilor" şi că „ea face întunecată mintea", „face trupesc sufletul". Astfel, Sfântul Ioan consideră că tocmai lăcomia pântecelui ne închide calea spre rugăciune şi spre Hristos. Mai mult decât atât, el îi numeşte pe oamenii de acest fel „morţi", incapabili să facă vreun lucru bun. „Şi filosofii spun la fel: că pântecele gros nu naşte minte subţire."

Sfântul Ioan Cassian, care a trăit, de asemenea, în secolele al IV-lea-al V-lea, a dus din tinereţe o viaţă plăcută lui Dumnezeu. El a petrecut şapte ani într-o mănăstire din Bethleem, studiind amănunţit viaţa ascetică. A dus viaţă călugărească împreună cu sihastrii, după care a putut descrie lupta cu principalele patimi omeneşti. „Patimile de căpetenie sunt opt: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, întristarea, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Patimile sunt de două feluri: fireşti, care se nasc din fireştile trebuinţe (cum ar fi lăcomia pântecelui şi curvia), şi nefireşti, care nu-şi au rădăcina în fire (de pildă, iubirea de argint)."

In operele Sfântului Ioan Cassian se spune despre păcatul lăcomiei pântecelui că acesta se poate manifesta sub trei forme: „Dorinţa de a mânca înainte de vremea rânduită; mâncatul mult, până la îmbuibare; căutarea mâncărurilor gustoase."

De aici se nasc patimile nerăbdării, îmbuibării şi iubirii de plăceri.

Sfântul Nil Sinaitul era de neam nobil şi avea o poziţie socială înaltă, dar năzuinţa cerească a duhului său nu se potrivea cu viaţa exterioară lumească - şi atunci, prin bună învoială cu soţia sa, s-a lepădat de lume, după care a trăit şaizeci de ani în pustia Sinaiului. Pentru noi este deosebit de interesant să ne oprim asupra scrierilor ascetice în care Cuviosul Nil vorbeşte despre lăcomia pântecelui:

„Poftirea mâncării a odrăslit neascultarea, iar gustarea dulce a izgonit din Rai.

Pântecele subţiat găteşte spre privegherea la rugăciune, iar umplerea lui aduce somn adânc.

Rugăciunea postitorului e vultur tânăr care pluteşte la înălţime, pe când rugăciunea mâncăului cade jos, împovărată de îmbuibare.

Oglinda pătată nu arată limpede trăsăturile chipului ce se răsfrânge în ea; nici puterea gândului, când e întunecată de îmbuibare, nu primeşte în sine cunoştinţa de Dumnezeu.

Dacă te vei deda poftei saturării pântecelui, nimic nu-ţi va fi de ajuns ca să-ţi îndestulezi iubirea de plăceri, fiindcă înverşunarea pântecelui e foc ce mistuie şi pururea cere materie (combustibil) nouă.

Măsura îndestulătoare umple vasul, dar pântecele nici de va crăpa nu va spune: «Destul îmi este!».

Trupul hrănit cu zgârcenie e cal bine strunit, care niciodată nu-şi va arunca din şa călăreţul. Calul ţinut în frâu se supune mâinii călăreţului - şi trupul îmblânzit prin puţina mâncare şi priveghere nu se va smulge din mâinile gândului care sade pe el şi nu va necheza, aşa cum face când e mânat de pornirea cea pătimaşă.

Trupul să fie mulţumit cu îndestularea cea cu zgârcenie a fireştilor trebuinţe."

Sfântul Ioan Scărarul a trăit în secolele al VI-lea-al VII-lea în mănăstirea din Sinai, care era vestită pe arunci prin părinţii săi înţelepţi. Apoi, la dorinţa obştii, Ioan a fost ales egumen şi a scris Scara duhovnicească, în care a descris treptele suişului către desăvârşirea în duh.

In Cuvântul despre pântece, stăpânul cel plăcut de toţi şi viclean, sfântul scria că „de mirare ar fi dacă cineva, înainte de a se coborî în mormânt, s-ar slobozi de această patimă".

„Lăcomia pântecelui este făţărnicie a pântecelui, fiindcă acesta, chiar dacă este plin, strigă: «Prea puţin!»; fiind ghiftuit şi plesnind de prisosul bucatelor, se tânguieşte: «Sunt flămând!»

Lăcomia pântecelui este născocitoare de mirodenii, izvor de dulceţuri. Dacă ai desfiinţat o vână a ei, curge prin alta. Dacă ai astupat-o şi pe aceea, răzbate prin alta şi te înfrânge.

Saturarea este maica curviei, iar strâmtorarea pântecelui - pricinuitoarea curăţiei."

Aşadar, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, lăcomia pântecelui este una dintre patimile trupeşti principale ale omului. Foarte frecvent, tocmai acest păcat este numit „de căpetenie". Lăcomia pântecelui înseamnă în primul rând excesul de mâncare şi băutură, îmbuibarea, dorinţa gusturilor delicioase, grija de trup, de a-l îndulci şi a-i face placul.

Lupta cu patimile, Editura Sophia

Cumpara cartea "Lupta cu patimile"

• Imbolnavirea hranirii: lacomia pantecelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum sa petrecem in zi de sarbatoare
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum scapam de lacomia de a manca?
  Publicat in : Credinta
• Despre lacomie; chipul celui lacom
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: