Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.  Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.  Iar un samarinean, mergând pe cale a venit la el şi văzându-l i s-a făcut milă, şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.  Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce îţi voi da.  Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Lăudându-l Mântuitorul pe învăţătorul de Lege, acesta a scos la arătare trufia sa, căci a zis: „Şi cine este aproapele meu?" Căci socotea el, că fiind drept, nu are pe nimeni asemenea cu el, şi „aproape" cu fapta bună. Pentru că el cugeta cum că numai dreptul îi este „aproape" dreptului. Deci „voind să se îndrepteze pe sine" [să se îndreptăţească] şi să se înalţe mai presus ce toţi oamenii, trufindu-se zice: „Şi cine este aproapele meu?" Iar Mântuitorul - ca şi Cel Care este Ziditorul şi pe toţi îi cunoaşte ca pe o zidire [a Lui] -, nu după lucruri, nici după vrednicii, ci după fire îl hotărăşte pe „aproapele".

Căci zice [Domnul]: „Să nu socoteşti cum că, de vreme ce eşti drept, nimenea nu-ţi este ţie asemenea, pentru că toţi cei care sunt împărtăşiţi de această fire, «aproape» ţie îţi sunt. Deci, fă-te şi tu «aproape» al lor, nu cu locul, ci cu dragostea şi cu purtarea de grijă cea către dânşii. Drept aceea şi pe samarineanul ţi-l aduc ţie spre pildă, că să-ţi arăt că, precum acesta, măcar ca avea deosebire cu viaţa, însă s-a făcut «aproape» celui căruia îi era cu cuviinţă a se milui. Aşa şi tu, cu milostivirea arată-te pe sine a fi «aproape», mergi spre ajutor".

Deci, prin pilda aceasta ne învăţăm şi asta, adică a fi gata spre milă şi a ne sili a ne face „aproape" al celor care au trebuinţă de ajutorul cel de la noi. Dar ne învăţăm [de aici] şi bunătatea lui Dumnezeu cea către om. „Se pogora" firea omenească de la „Ierusalim", adică de la vieţuirea cea fără de turburare şi paşnică, căci „Ierusalimul" se tâlcuieşte „vedere a păcii". Şi unde „se pogora"? In „Ierihon", cel ce este în vale şi jos, şi necăcios cu zăduful, adică în viaţa cea pătimaşă. Şi vezi că nu a zis că „s-a
porogorât", ci „se pogora", căci pururea firea omenească la cele de jos se pleca, şi nu o dată, ci în toată vremea, la viaţa cea pătimaşă se îndeletnicea.

„Şi a căzut între tâlhari", adică între draci. Căci de nu se va pogorî cineva de la înălţimea minţii, nu „cade" între draci, care, după ce „l-au dezbrăcat" pe om şi l-au lipsit pe el de hainele faptei celei bune, atuncea l-au rănit" cu rănile păcatului. Căci mai întâi ne goleşte pe noi de tot gândul bun şi de acoperământul lui Dumnezeu, apoi aşa, aduc asupră rănile" păcatului.

Şi „abia vie", adică pe jumătate moartă, „au lăsat" firea omenească,  pentru că sufletul este nemuritor, iar trupul muritor. Intrucât [firea omenească] nu era moartă cu totul, ci precum pentru căderea lui Adam moartea în lume a intrat, pentru îndreptarea lui Hristos, moartea avea să se strice (Romani 5,12-19).

Iar [prin] „preot" şi „levit", Legea şi Proorocii să îi înţelegi, căci Legea si proorocii voiau să îndrepteze firea cea omenească, dar nu au putut. Căci aice Pavel: „Cu neputinţă este sânge de viţei şi de ţapi a curăţi păcatele" (Evrei 10,4). Deci, acestora [Legii şi Proorocilor] li s-a făcut milă de om şi au socotit să-l tămăduiască; mai apoi, de tăria rănilor biruindu-se, îndărăt iarăşi s-au întors, că aceasta însemnează ceea ce zice: „au trecut pe alături"; căci cu adevărat a venit Legea, şi a stătut deasupra celui care zăcea, iar apoi, neputând a-l tămădui, „s-a întors", lucru care este însemnat de cuvântul acesta: „a trecut pe alături". Şi vezi aceasta ce zice: „după întâmplare", ce
înţelegere are, căci cu adevărat Legea nu într-adins s-a dat, ci pentru neputinţa omenească, fiindcă nu putea dintru început să primească taina lui Hristos, pentru aceasta zice că „preotul", adică Legea, „după întâmplare", iar nu într-adins, a venit ca să-l tămăduiască pe om.

Iar Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel Care pentru noi „blestem" S-a făcut (Galateni 3,13) şi „samarinean" S-a numit (loan 8, 48), „mergând" adică însăşi aceasta făcându-o pricină a căii, şi ţel punând să ne vindece pe noi -, şi nu trecând „pe alături" şi în treacăt cercetându-ne pe noi, a venit la noi, şi a petrecut împreună cu noi şi a vorbit fără de nălucire.

Deci, îndată El „a legat rănile", nelăsând răutatea a fi mai mult slobodă, ci legându-o pe dânsa. Şi „a turnat untdelemn şi vin". „Untdelemn" fiind adică cuvântul învăţăturii, care prin cele bune îndeamnă, iar „vin" cuvântul cel care prin cele mai înfricoşate aduce spre fapta cea bună. Adică atunci când îl vei auzi pe Domnul grăind: „Veniţi către Mine şi Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), aceasta este „untdelemnul", căci blândeţe şi odihnă arată; şi iarăşi când zice: „veniţi de moşteniţi împărăţia cea care s-a gătit vouă" (Matei 25,34). Iar când zice: „Duceţi-vă în întuneric", acesta este „vinul", învăţătura cea strepezitoare. Incă ai fi putut înţelege şi în alt chip. „Untdelemn" este petrecerea cea omenească, iar „vin" cea dumnezeiască, ca şi cum aş zice: „Domnul unele le lucra omeneşte, iar altele dumnezeieşte. Căci a mânca şi a bea şi viaţă slobodă a vieţui, iar nu petrecere aspră a arăta precum loan [Botezătorul], aceasta este „untdelemnul". Iar postul cel neobişnuit (Matei 4, 2) şi umbletul cel pe mare (Matei 14, 25-26), şi altele câte sunt ale puterii celei dumnezeieşti, acestea sunt „vinul". Căci cu „vinul" se cuvine a însemna Dumnezeirea [firea dumnezeiască a lui Hristos], pe care, neamestecată, nimenea nu ar fi putut-o suferi de nu ar fi fost şi „untdelemnul", adică petrecerea cea după firea omenească. Deci de vreme ce prin acestea amândouă pe noi ne-a mântuit, zic adică prin Dumnezeire [firea dumnezeiască] şi prin omenire firea omenească], pentru aceasta se zice cum că „a turnat untdelemn şi vin". Incă şi în fiecare zi cei care se botează de rănile sufletului se izbăvesc, cu „untdelemnul" Mirului ungându-se, şi îndată împărtăşindu-se, şi cu Dumnezeiescul Sânge [„vinul"] cuminecându-se.

Şi „a pus" Domnul firea noastră cea rănită „pe dobitocul său", adică pe trupul Său, căci mădulare ale sale pe noi ne-a făcut, şi părtaşi trupului Sau; şi jos zăcând noi, ne-a înălţat la vrednicia aceea, încât a fi un trup împreună cu El.

Iar „casă de oaspeţi" este Biserica, care îi primeşte pe toţi. Pentru că legea nu pe toţi îi primea, căci zice: „Moabitean şi amonitean nu va intra în biserica lui Dumnezeu" (Deuteronom 23, 3). Insă acum tot neamul cel care se teme de Dumnezeu primit este înaintea Lui (Faptele Apostolilor 10, 28), de va voi să creadă şi parte [mădular] a Bisericii să se facă, că pe toţi îi primeşte Dumnezeu - şi pe păcătoşi şi pe vameşi.

Mai înainte de a-l duce la aceasta [„casa de oaspeţi"], numai „i-a legat rănile", aşadar, ce este ceea ce zic? Anume că, după ce s-a urzit Biserica şi s-a facut „casa de oaspeţi", adică după ce a crescut credinţa din mai toate neamurile, atunci au venit şi darurile Sfântului Duh şi darul lui Dumnezeu se întindea; iar aceasta o vei cunoaşte din Faptele Apostolilor.

 „Doi dinari", Legea cea Veche şi cea Nouă, deoarece chipul unui împărat îl poartă amândouă, fiindcă sunt cuvinte ale aceluiaşi Dumnezeu. Deci, Domnul, când S-a înălţat la Ceruri, pe aceşti „dinari" i-a lăsat Apostolilor şi celor peste vremi episcopi şi dascăli. Şi le-a zis [Domnul]: „Orice vei mai cheltui de la tine, Eu îţi voi da ţie", căci cu adevărat au mai cheltuit de la sine Apostolii, mult ostenindu-se şi în tot locul învăţătură semănând. Dar şi cei de peste vremi dascăli, tâlcuind Legea cea Veche şi cea Nouă, multe au mai cheltuit de la dânşii, pentru care plata îşi vor lua când Se va „întoarce" Domnul, adică la a Doua Venire. Pentru că atunci, fiecare din ei îi va zice Lui:
„Doamne, doi dinari mi-ai dat, iată alţi doi am mai cheltuit", către care va zice şi El: „Bine slugă bună" (Matei 25, 21, 23).

SFÂNTUL TEOFILACT ARHIEPISCOPUL BULGARIEI

Fragment din cartea "TALCUIREA SFINTEI EVANGHELII DE LA LUCA", Editura Sophia

Cumpara cartea "TALCUIREA SFINTEI EVANGHELII DE LA LUCA"
 

• Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti
  Publicat in : Editoriale
• Dragostea de aproapele in invatatura Parintelui Iosif Isihastul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Crestinul si aproapele
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: