Temelia vietii duhovnicesti

Temelia vietii duhovnicesti Mareste imaginea.

Consider că începutul, temeiul oricărui demers duhovnicesc, al vieţii duhovniceşti în ansamblul ei, este recuperarea conştiinţei relaţiei personale, reale şi vii cu Dumnezeu şi articularea voinţei de a da conţinut acestei relaţii, de a înainta în ea. După opinia mea, omul de astăzi dă foarte puţină atenţie hotărârii, determinării, voinţei de a face ceva şi, mai ales, ignoră importanţa faptului de a articula cu claritate şi fermitate această voinţă, de a o exprima mai întâi faţă de sine însuşi, şi apoi faţă de Dumnezeu. Primul şi cel mai duhovnicesc demers este activarea mecanismului lăuntric care declanşează hotărârea şi voinţa şi care o susţine. Voinţa proprie este expresia libertăţii. Relaţia noastră cu oamenii şi cu Dumnezeu este chemată să fie sau să se îndrepte spre a fi o relaţie de dragoste. Ori, condiţia iniţială - fără de care nu se poate - a oricărei relaţii de dragoste este libertatea, mişcarea liberă a cuiva spre altcineva şi răspunsul liber.

Voinţa de a face ceva, voia liberă, libertatea este darul fundamental al omului, care-l face capabil de iubire. Este şi indiciul cel mai evident al faptului că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Iubirea - cea despre care vorbeşte Evanghelia lui Hristos - nu este o mişcare instinctuală, necontrolată, ci este un demers întemeiat pe voinţă, pe determinare, pe iniţiativă liberă. Trebuie să vrei să iubeşti. Şi nu să iubeşti în abstract, ci trebuie să vrei să iubeşti pe cel de lângă tine, pe soţul sau soţia ta, pe părinţi, pe copii, pe coleg şi pe prieteni. Trebuie să vrei să-L iubeşti pe Dumnezeu. Tinerii sau adulţii cărora le pun întrebarea: „Tu vrei să iubeşti pe soţul sau soţia ta...?”, sunt surprinşi de această întrebare. Cei mai mulţi constată, examinându-se ad-hoc, că vor, desigur! Dar, îi surprind că nu şi-au exprimat niciodată măcar lor înşişi această voinţă, cu claritate şi mai ales cu hotărâre, din toată inima.

Aşadar, începutul este voinţa. Urmează să constatăm că nu este suficientă voinţa, ci avem nevoie şi de putinţă. Ei bine, abia acum îşi are locul prezentarea şi dezvoltarea întregului instrumentar care se constituie în mecanismul complet al nevoinţelor duhovniceşti: îndepărtarea de păcat, adunarea din risipirea minţii şi a trupului, culegerea sinelui nostru din peregrinările exterioare şi aducerea lui cu stăruinţă înlăuntru, rugăciunea, privegherea, postul şi orice altă nevoinţă etc. Acestea toate au rolul recuperării sau restaurării unei stări de normalitate. Dar pentru a o râvni, omul trebuie să se citească pe sine şi să recunoască, fie prin propriile investigaţii, fie în urma investigărilor specialiştilor, starea de cădere de la normalitate, starea de boală, starea de disfuncţionalitate în care se află. Aceasta este pocăinţa, care are un rol esenţial pentru aşezarea omului pe traiectoria sănătoasă a vieţii.

Pocăinţa nu este numai un regret dat de constatarea unor greşeli sau fapte rele. Pocăinţa dusă până la capăt este cea care rezultă din evaluarea vieţuirii noastre din prisma relaţiei noastre efective cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Pocăinţa este un proces extrem de complex şi anevoios. Marii pustnici ai tuturor vremurilor şi cei de astăzi, dacă îi vei întreba cu ce se ocupă, fie şi după o viaţă întreagă de pustnicie, îţi vor spune că se pocăiesc sau că lucrează pocăinţa. Pocăinţa adevărată este un demers care însoţeşte continuu şi are măsura apropierii noastre reale de oameni şi de Dumnezeu. Cu cât te apropii mai mult sufleteşte, din inimă, cu luciditate, cu fiinţa ta de celălalt, cu atât înţelegi mai bine şi mai adânc cât ai greşit înainte faţă de el şi faţă de tine, stând departe sau îndepărtându-te.

Nu va fi cu putinţă să descriem aici amănunţit mecanismele vieţii duhovniceşti. Ele se găsesc descrise cu multă claritate şi în toată complexitatea lor de cei care au parcurs drumul acesta, uzând de acest instrumentar şi funcţionând mecanismul vieţuirii duhovniceşti. Toată literatura creştină are în centru calea vieţuirii duhovniceşti. Dar în mod special, vom descoperi aceste lucruri în Filocalie, în Vieţile Sfinţilor, în Paterice, în textele liturgice. Aş adăuga şi ceea ce eu numesc literatura duhovnicească mărturisitoare, contemporană nouă şi care este foarte bogată, coerentă şi consecventă tradiţiei spiritualităţii Răsăritului ortodox.

Cine s-a hotărât să pună rânduială în viaţa sa, să acceseze calea vieţuirii cu Dumnezeu şi va afla multe despre această cale, va afla de la alţii sau chiar prin propria sa experienţă, că el, omul, cu toate puterile lui, nu-şi este suiicient pentru a duce acest drum. Nu-şi este suiicient prin construcţie. Omul nu este făcut să funcţioneze de sine, ci este un mecanism extrem de elaborat, desăvârşit, dar conceput să funcţioneze sinergie cu exteriorul. Şi nu avem în vedere numai lumea exterioară persoanei ca atare, resursele naturale etc., ci lumea de dinafară de lumea creată, lumea lui Dumnezeu. Omul are nevoie de conlucrarea lui Dumnezeu, care nu întârzie să-şi aducă aportul Său, oricărui demers al omului. Fără darul sau harul lui Dumnezeu nu putem să înaintăm în viaţa duhovnicească. Părinţii Bisericii, dintotdeauna, până la cei contemporani cu noi, dau nevoinţelor noastre şi obiectivul dobândim harului lui Dumnezeu. Atenţie, harul lui Dumnezeu ne cercetează de îndată ce ni s-a închegat şi exprimat liber voinţa de a face ceva în această direcţie. Dar mă tem că vorbind prea uşor despre lucruri prea mari, arunc totul în speculaţie şi păcătuiesc greu. Sa recapitulăm, aşadar: voinţă articulată, pocăinţă, râvnirea harului lui Dumnezeu.

pr. prof. dr. Constantin Coman

Intre iluzia implinirii si certitudinea esecului, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Intre iluzia implinirii si certitudinea esecului"

 

Pe aceeaşi temă

27 Noiembrie 2017

Vizualizari: 1278

Voteaza:

Temelia vietii duhovnicesti 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

viata duhovniceasca

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE