In general, trezvia spirituală este înţeleasă ca fiind acţiunea duhovnicească, la nivelul minţii şi al inimii, prin care nevoitorul creştin, cum spune arhimandritul Sofronie, se opune gândurilor, imaginilor sau dorinţelor rele ce îi vin din ispita diavolului, căutând sa oprească acest rău care îl presează să devină faptă. Toată viaţa spirituală a omului poate fi redusă la trezvie, care îl conduce pe om la purificare şi, apoi, la desăvârşire. Trezvia este, aşadar, după cum spune Sf. Isihie Sinaitul, „fixarea stăruitoare a gândului la poarta inimii pentru a privi gândurile necurate care vor să intre înăuntru".

Despătimirea are loc printr-un proces intens de înlăturare a răului din inimă şi chiar din adâncul fără fund al inimii. Astfel, trezvia, potrivit Sf. Simeon Noul Teolog, înlătură gândurile rele ce se găsesc îa suprafaţa inimii, iar, apoi, rugăciunea, pe cele ale duhurilor rele şi ale patimilor care tulbură adâncul fără fund al inimii. Prin chemarea lui Hristos, se mistuie şi se topesc acolo ca ceara; unirea minţii rugătoare cu adâncul inimii, unde se află Hristos, reprezintă arderea tuturor duhurilor necurate care se află în inimă. Inlăturarea lor, prin trezvia rugătoare a nevoitorului, nu înseamnă însă şi desfiinţarea acestor duhuri. Ele se retrag, după cum spune acelaşi Sf. Simeon, la nivelul simţurilor, prin care aprind suprafaţa inimii. Din această poziţie, mintea trează şi rugătoare le elimină foarte repede.

Prin urmare, efectul principal al trezviei este unitatea omului launtric care se retrage de la cele din afară, această unitate fiind temeiul vieţii duhovniceşti înalte, al contemplaţiei. Ca atare, trezvia este fundamentul restaurării firii umane în starea sa paradisiacă, restaurare echivalentă cu unitatea interioară a tuturor puterilor sufleteşti ce lucrează în cadrul acestei unităţi, potrivit firii umane, aşa cum a fost ea gândită de Creatorul ei.

Trezvia este numită de Sf. Isihie Sinaitul şi filosofie activă a mintii, ceea ce se apropie, ca sens, de viziunea arhimandritului Sofronie, e o numeşte cultură a minţii . Ea este o deprindere a discernământului şi a deosebirii gândurilor, pentru a ţine gândurile bune şi a le inlatura pe cele rele, o cultură a minţii în vederea libertăţii interioare evoitorului . Potrivit lui Evagrie din Pont, discernământul sau deorsebirea gândurilor este lucrarea duhovnicească prin care nevoitorul păstoreşte gândurile de la Dumnezeu ca pe nişte oi, ferindu-le de lupii cei răi, adică de gândurile cele rele ale vrăjmaşului diavol .

Tot cu privire la discernământ, Sf. Ioan Scărarul spune că există două lucrări prin care se realizează acest act duhovnicesc de separare ândurilor: supravegherea minţii şi trezvia propriu-zisă. Prima este mult inferioară calitativ celei de a doua, care este mult mai intensă mai ostenitoare: „altceva este supravegherea minţii şi altceva, trezvia; pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât este de departe cea de a doua de cea dintâi, fiind cu mult mai ostenitoare" , supravegherea minţii este o simplă operaţie mintală ce se poate realiza, preponderent, prin puterile mintal-psihice ale omului, în timp trezvia este o stare de har care surprinde lucrarea răului până şi cele mai ascunse unghere ale sufletului. Trezvia este deci un act profund duhovnicesc, pe când supravegherea minţii este doar un act psihologic. Prima este mult mai ostenitoare, pentru că antrenează şi capacitează toate puterile sufleteşti ale omului şi pentru că trebuie să păstreze continuu starea de har necesară identificării şi înlăturării duhurilor rele.

In ceea ce priveşte natura luptei duhovniceşti sau a trezviei, ea se caracterizează prin două dimensiuni: una externă şi alta internă. După cum ne încredinţează Sf. Macarie, trezvia se îndreaptă spre exterior, printr-o luptă duhovnicească ce priveşte grijile lumii şi pe cele trupeşti şi spre interior, printr-o lucrare ce priveşte lupta cu ispitele venite de la diavol în inimă . Toată această lucrare, spune Sf. Nil Ascetul, trebuie să se întipărească în memoria nevoitorului, pentru ca acesta să poată fi, la rându-i, călăuză acelora ce merg pe drumul despătimirii . Pe de altă parte, aceeaşi lucrare trebuie reţinută, pentru că icoanele/imaginile patimilor biruite pot oricând reveni, posedându-l pe nevoitor .

Trezvia este, aşadar, o încordare continuă şi o luptă în duh cu gândurile cele necurate aduse de diavol în mintea noastră, fiind, în acelaşi timp, o identificare a duhului celui rău şi o dezicere de acesta. Lucrarea diavolului este foarte subtilă şi vicleană, de aceea, şi atenţia trebuie să fie pe măsură. După cădere, afirmă arhimandritul Sofronie, diavolul are putere de a intra în adâncul nostru şi de a-L invinui, de acolo, pe Dumnezeu pentru toate suferinţele lumii noastre, pentru că El a zidit-o. Gândurile vrăjmaşului pătrund în inima şi in mintea noastră, dându-ne impresia că gândurile şi simţămintele induse de el ne sunt proprii nouă .

Orice neatenţie duhovnicească, la nivelul minţii, are ca efect transformarea gândului rău în faptă şi depărtarea noastră de Dumnezeu. Orice gând rău urmat este o ascultare a omului faţă de diavol, dacă am ascultat o singură dată de diavol şi am căzut în ispită, unde avem siguranţa, se întreabă arhimandritul Sofronie, că acea “clipă nu se transformă în veşnicie" ? Cu cât ascultăm mai mult de gandurile rele, cu atât diavolul capătă mai multă putere asupra astră şi ne sileşte, apoi, la mai mari şi mai odioase păcate . Chiar dacă se întâmplă acest lucru, noi suntem chemaţi, după cum spune Simeon Noul Teolog, să reluăm lucrarea duhovnicească cu şi mai altă osârdie şi încordare: „după ce am fost răniţi şi omorâţi, ne putem ridica şi putem lupta iarăşi, pentru a deveni şi mai iscusiţi" .

Ascultarea sau neascultarea de diavol, de tentaţiile şi de ispitele lui nu ţine, însă, exclusiv de noi, în sensul că nu o putem realiza singuri. Pentru a nu asculta de diavol, trebuie, numaidecât, să ascultăm de Dumnezeu. Structura sufletească şi mintală a omului nu este una autonomă şi, deci, nu poate ieşi singură din mrejele celui rău, ci numai în comuniune cu Dumnezeu. In fapt, trezvia nu este altceva decât o stare harică, stare în care sesizarea şi înlăturarea răului şi a gandurilor necurate se realizează prin prezenţa, în mintea şi în inima noastră, a cuvântului sau a gândului lui Hristos.

Sf. Grigorie de Nyssa ne atrage atenţia şi asupra unui alt motiv pentru care gândurile cele viclene nu pot pătrunde în inima noastră. El întemeiază lucrarea duhovnicească a trezviei pe actul şi pe taina euharistică. Sfânta Euharistie, ca prezenţă a lui Hristos în fiinţa şi în mintea noastră, face posibilă reperarea oricărei lucrări necurate şi înlăturarea ei . Trezvia este o stare de jertfă interioară, o euharistie personală, o cruce nevăzută care se transformă, în momentul omorârii morţii, adică a duhurilor rele, în înviere. Taina Sfintei Euharistii vine numai să pecetluiască această stare interioară jertfelnică, susţinându-o.

Pe de altă parte, trebuie să spunem că trezvia duhovnicească se datorează unei stări continue de rugăciune. Trezvia şi rugăciunea sunt legate una de alta cum este legat sufletul de trup, trezvia opu- nându-se păcatului, iar rugăciunea ştergând gândurile rele . Rugăciunea, întrucât realizează o legătură directă cu Dumnezeu, face posibilă simţirea duhurilor rele şi înlăturarea lor . In fapt, sesizarea aceasta este posibilă datorită faptului că prezenţa lui Dumnezeu, în mintea noastră, luminează orice ungher al ei şi suprimă orice mişcare ce se ridică împotriva acestei Lumini sfinte. Trezvia este, aşadar, un act sinergetic şi ipostatic, este efectul întâlnirii, Ia nivelul minţii şi al inimii omului, a conştiinţei ipostatice omeneşti cu conştiinţa ipostatică dumnezeiască.

Ieromonah Nathanael Neacsu
ÎNTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINA, Editura Agnos

Cumpara cartea "ÎNTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINA"

• Trezvia este dragostea pentru Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Trezvia si buna cercetare
  Publicat in : Religie
• Calea de mijloc sau trezvia?
  Publicat in : Editoriale
• Ce este trezvia?
  Publicat in : Credinta