Mi-am petrecut toată viaţa în boală şi în tristeţe... dar acum, fără necazuri, nu mai e nimeni care să se mântuiască. Nicio nevointă, niciun monahism adevărat, niciun îndrumător iscusit, doar necazul înlocuieşte totul. Vrăjmăşia este legată de vanitate, iar slava deşartă este greu de observat în sine, cu atât mai puţin să te eliberezi de ea. Or, necazul este străin de vanitate şi de aceea îi aduce omului o nevoinţă involuntară plăcută lui Dumnezeu, care este trimisă de Proniatorul nostru.

Aşa trăiesc eu: un necaz mă transferă la altul şi, când am un pic de pace, mă simt orfan. Copilăria mea a fost plină de necazuri. Aici văd mâna Ta, Dumnezeul meu. Nu aveam pe nimeni căruia să îi deschid inima mea şi am început să mi-o revărs în faţa Dumnezeului meu, am început să citesc Evanghelia şi vieţile sfinţilor Tăi.

La scurt timp după ce am intrat în mănăstire, necazurile au venit peste mine ca o apă curăţitoare. Erau lupte lăuntrice, succesiuni de boli, asupriri cauzate de alţii şi urmarea propriei mele ignoranţe, lipse de experienţe şi nechibzuinţe; suferinţele oamenilor au fost destule. Pentru a le încerca, a fost nevoie de o călătorie specială. Prin căile inexplicabile ale proniei, am fost trimis la o mănăstire din apropierea capitalei de nord, pe care nici măcar nu am vrut să o ştiu când trăiam în capitală, considerând-o total incompatibilă cu scopurile mele duhovniceşti.

In 1833 am fost chemat la Sihăstria Sfântului Serghie şi am fost numit stareţ al acesteia. Pustia Sfântului Serghie m-a primit într-un mod neospitalier. In primul an de la sosirea mea acolo am fost lovit de o boală grea, în al doilea an de o alta, în al treilea de o a treia. Bolile mi-au luat tot ce mai rămăsese din puţina mea sănătate şi putere, m-au făcut să fiu hâd, suferind neîncetat.

Aici invidia, răutatea şi calomnia s-au ridicat şi s-au amplificat. Aici am fost supus la pedepse grele, prelungite şi umilitoare, fără proces, fără cea mai mică examinare, ca un animal, ca o statuie. Aici am văzut vrăjmaşi care respirau cu o răutate implacabilă, dornici de distrugerea mea. Aici, Domnul milostiv mi-a dat posibilitatea să cunosc bucuria nespusă şi pacea sufletească.

Aici mi-a dat posibilitatea să gust iubirea şi dulceaţa duhovnicească în timp ce mă întâlneam cu duşmanul care îmi căuta viaţa, iar chipul acelui vrăjmaş a devenit în ochii mei ca faţa unui înger luminos.

Am experimentat semnificaţia misterioasă a tăcerii lui Hristos în faţa lui Pilat şi a mai marilor evreilor.

Ce bucurie să fii o jertfă ca Iisus! Sau nu! Ce fericire să fii răstignit alături de Mântuitorul, aşa cum a fost răstignit cândva fericitul tâlhar, şi împreună cu acest tâlhar, din convingerea sufletului, să mărturiseşti: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (cf. Luca 23,41-42).

De mai multe ori am văzut o lipsă totală de ajutor omenesc, de mai multe ori am fost trădat de gravitatea unor circumstanţe grele, de mai multe ori am fost la mila duşmanilor mei. Şi să nu credeţi că această situaţie dificilă a durat puţin timp. Nu! Pe măsură ce anii treceau, sănătatea fizică se pierdea, forţa psihică era copleşită de greutatea poverii dureroase, iar povara suferinţelor nu era uşurată. Abia trecuse un necaz, abia începea să-mi devină clară situaţia, când deodată un nou nor venea din partea cealaltă.

Şi un nou necaz s-a aşezat greu pe sufletul meu, un suflet deja obosit şi subţiat ca o pânză de păianjen de necazurile precedente.

Intr-o zi, din cauza acestei afecţiuni bruşte, am simţit un fel de şoc nervos şi, timp de trei luni, am stat în chilie, cuprins de o afecţiune neurologică. „Dumnezeu lucrează cu noi întotdeauna lucruri mari şi nepătrunse, slăvite şi preaminunate" (o rugăciune de-a Sfântului Vasile cel Mare [n. red.]). Trebuie să înţelegem că suntem creaturile Sale, sub autoritatea Sa deplină şi, prin urmare, în ascultare desăvârşită „pe noi înşine, şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm" (ultima cerere de la Ectenie).

Intr-o zi am fost supus la pedeapsă şi ruşine. Când am fost supus la ea, am simţit o febră în tot corpul meu şi o moarte care nu putea fi explicată în cuvinte. Apoi, pe neaşteptate, în inima mea a apărut dorinţa de a primi o ruşine publică şi o decapitare de la călăul din piaţă pentru păcatele mele. Acest lucru m-a făcut să mă înroşesc la faţă.

O bucurie şi o dulceaţă de nedescris m-au cuprins ulterior, am fost într-o stare de extaz timp de două săptămâni, ca şi cum aş fi fost înnebunit. Atunci am înţeles cu claritate şi precizie că smerenia sfântă a martirilor, în unire cu iubirea dumnezeiască, nu putea fi săturată de nicio execuţie. Martirii au acceptat chinurile feroce ca pe nişte daruri, ca pe o băutură răcoroasă care le potolea setea de umilinţă.

Durerea mea pentru slăbiciunile mele nu era una neglijabilă, deloc obişnuită în zilele noastre. Ceea ce nu m-a putut rupe dintr-o dată, nu a făcut decât să-mi sporească şi să-mi prelungească suferinţa. In loc să mă răpună în câteva zile sau câteva ore, m-au copleşit pentru mulţi ani. In aceste necazuri văd bunătatea lui Dumnezeu fată de mine.

Mărturisesc un dar de sus, pentru care trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu mai mult decât pentru orice fericire pământească, imaginară, pe care o văd la alţii.

Iar această fericire falsă, oricât de josnică e (este trupească!), ar putea fi totuşi de invidiat, dacă ar fi durabilă şi eternă. Dar este pătimaşă, este momentană şi cei care sunt răsfăţaţi de ea sunt chinuiţi de trădarea ei, de pierderea ei. Trebuie să fie cu siguranţă distrusă, trebuie să fie răpită de moartea inexorabilă şi inevitabilă. Nimic nu se compară cu nenorocirea cu care elevii fericirii imaginare, pământeşti, se întâlnesc pe neaşteptate la porţile veşniciei.

Sfântul Isaac Sirul spunea pe bună dreptate: „Lumea este o desfrânată, atrage prin frumuseţea ei pe cei care sunt dispuşi să o iubească. Prins de dragostea lumii şi încurcat în ea, nu poate scăpa din mâinile ei, până nu-şi pierde viaţa. Lumea, atunci când îl doboară complet pe om, îl expulzează din casa sa (adică din trup) în ziua morţii sale. Atunci omul va şti că lumea este un linguşitor şi un înşelător".

Un călugăr, pe care l-am cunoscut pentru scurt timp (sfântul vorbeşte despre el însuşi [n.r.]), era supus continuu diferitelor necazuri, prin care, după cum spunea el, a binevoit Dumnezeu să îl înlocuiască pe un Stareţ duhovnicesc. In ciuda necazurilor constante, l-am văzut pe călugăr aproape întotdeauna calm şi adesea bucuros. Era ocupat cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea minţii.

L-am rugat să-mi spună, pentru binele sufletului meu, care a fost mângâierea lui? El a răspuns: „îmi datorez mângâierea mea harului lui Dumnezeu şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, fată de care am avut o dragoste încă din copilărie. Am fost hrănit şi susţinut de gândurile extrase din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Fără un sprijin atât de puternic, nu aş fi putut rezista în faţa necazurilor pe care pronia Atotbunului a îngăduit să le sufăr, prin care m-a despărţit de iubirea lumii şi m-a chemat să îl iubesc pe El".

Când vine necazul, uneori repet cuvintele tâlharului, care de pe cruce a mărturisit dreptatea judecăţii lui Dumnezeu în judecata oamenilor şi prin această mărturisire a ajuns la cunoaşterea Mântuitorului. Zic: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (vezi: Luca 23, 41-42). Cu aceste cuvinte, pacea şi liniştea se revarsă în inimă.

Alteori, am pus în contrast gândurile de tristeţe şi nelinişte cu cuvintele Mântuitorului: Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38). Atunci neliniştea şi tristeţea au fost înlocuite de pace şi bucurie. Alte ziceri similare din Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, precum şi cuvintele repetate „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!" sau „Facă-se voia lui Dumnezeu!", cu toate efectele benefice în purtarea unui necaz foarte greu, produc acelaşi efect.

Ciudat lucru! Uneori, din cauza unor necazuri puternice, întreaga putere a sufletului se pierde, ca şi cum sufletul îşi face urechea surdă, îşi pierde capacitatea de a simţi ceva şi în acest moment sufletul începe să rostească cu voce tare, cu putere şi automat, cu o singură limbă: „Slavă lui Dumnezeu!". Auzind o laudă închinată lui Dumnezeu, sufletul începe încet-încet să prindă viaţă şi se simte încurajat, liniştit şi mângâiat.

Celor cărora li se permite să sufere necazuri le-ar fi imposibil să trăiască fără ajutorul şi harul ascuns al lui Dumnezeu. Şi iarăşi, fără necaz, omul nu este capabil de acea mângâiere sfântă, esenţială, care îi este dată potrivit necazului său, aşa cum a spus Psalmistul: Doamne, când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Psalmul 93, 19). Din câte am înţeles din propria mea experienţă şi din relatările unor călugări pricepuţi, un om care doreşte să-L bucure pe Dumnezeu nu poate urmări fapta pe care omul ar vrea să o urmărească după propria sa alegere. El trebuie să primească fapta pe care Dumnezeu, Singurul Care vede infailibil capacităţile omului, i-o va acorda. Omul însuşi se priveşte aproape întotdeauna greşit. 

Incă o dată: în desfăşurarea serviciului pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat, ne întâlnim nu cu circumstanţe pe care le credeam într-o ordine logică, ci cu circumstanţe cu totul neaşteptate, neprevăzute, nepotrivite şi care tulbură ordinea. Din toate acestea reiese că Domnul nu caută de la noi acele virtuti şi fapte bune care ne plac şi pe care le facem după bunul nostru plac, ci cele care sunt legate de răstignire, de tăierea voinţei şi raţiunii noastre, chiar dacă voinţa şi raţiunea noastră ar fi cele mai sfinte şi mai venerabile.

Apostolul Pavel a vrut să conducă întreaga lume la credinţa în Hristos. Harul abundent care sălăşluia în apostol a făcut ca această intenţie să fie posibilă, iar intenţia în sine să fie plină de dragoste faţă de aproapele său şi faţă de Dumnezeu şi, prin urmare, foarte binecuvântată. Dar Dumnezeu a vrut ca în câmpul de predicare, care i-a fost dat apostolului de Dumnezeu însuşi, apostolul să întâlnească nenumărate obstacole şi cele mai grele necazuri. Acest lucru ar trebui să ne mângâie şi pe noi, pentru că prin
multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Am să vă spun despre mine că trăiesc bine sub harul lui Dumnezeu. Există circumstanţe plăcute şi există circumstanţe neplăcute şi foarte neplăcute.

Deoarece ambele sunt trimise de pronia lui Dumnezeu, şi în aceste circumstanţe şi în alte circumstanţe se dezvăluie omului mila nemăsurată a lui Dumnezeu şi sunt îndemnat să fiu împăcat în orice circumstanţă şi să mulţumesc lui Dumnezeu.

Am observat cu ochii mei că, în circumstanţe favorabile, există mai multă consolare pentru trup şi se deschide o anumită cale, aproape imperceptibilă, pentru vanitate şi îngâmfare, iar în circumstanţe neplăcute există mai multă consolare duhovnicească, iar omul, negăsindu-se pe sine, începe să se întoarcă la Dumnezeu şi să-L cunoască în mod activ pe Dumnezeu, deoarece este milostiv şi atotputernic şi se grăbeşte să-i ajute pe cei care îl cheamă.

Fericitul Ioan din Carpaţi spunea frumos în cuvântul său din Postul Mare despre necazurile care sunt trimise călugărilor, că ele sunt cel mai mare har al lui Dumnezeu. Nu ştiu ce furtuni mă aşteaptă, dar mă uit în urmă şi simt o bucurie involuntară în inimă. Văzând numeroasele valuri prin care a navigat sufletul meu, văzând locurile periculoase prin care a fost transportată barca mea, mă bucur.

Vânturi puternice au bătut pe ea, multe stânci subacvatice au aşteptat şi au blamat salvarea ei - şi încă nu am murit. După raţionamentul uman, ar fi trebuit să mor de mult. Sunt sigur că pe căi ciudate şi dificile m-a condus pronia de neînţeles a lui Dumnezeu; sunt sigur că El veghează asupra mea şi parcă mă ţine de mână cu dreapta Sa atotputernică. Mă predau Lui!

Lasă-l să mă ducă unde vrea; lasă-l să mă ducă aşa cum vrea, la un loc de odihnă liniştit, „unde nu există boală, nici întristare, nici suspin".

Sfântul Ignatie Briancianinov

Fragment din cartea "Căile lui Dumnezeu şi căile lumii", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Căile lui Dumnezeu şi căile lumii"

 

• Smerenia
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului