Comportamentul din afară al unui creştin trebuie să fie în mod desăvârşit determinat de ordinea sa interioară. Domnul interzice două extreme - arătarea evlaviei în mod ostentativ şi împuţinarea sufletească. In predica de pe Munte, Mântuitorul a spus: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor" (Matei 6, 5). Acest comportament se naşte din mândrie şi vanitate. Omul nu doar că se laudă cu părută lui dreptate, dar îi şi condamnă şi îi umileşte pe ceilalţi. Nu trebuie să uităm că fariseismul se manifestă doar în forme evidente.
Adesea, această afecţiune apare sub masca unui voal subţire. Cu toate acestea, pe o anumită treaptă a fariseismului, semnul principal este lipsa oricărui sentiment ori prezenţa unor sentimente nefireşti. O persoană care stă ţintuită într-o astfel de stare, mai devreme sau mai târziu va renunţa la credinţă. Dacă un om vrea să-si ascundă credinţa si îi este ruşine să o mărturisească, încetează să mai fie ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos. Nu mai poate nădăjdui să ajungă în împărăţia cerurilor: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri" (Marcu 8,38).
Laşitatea se poate manifesta nu numai în faţa persecuţiei, ci şi în perioadele pline de pace. Astfel, unora le este ruşine să-şi facă semnul crucii atunci când trec pe lângă biserică sau atunci când merg la biserică. Trebuie să existe întotdeauna o dorinţă de a mărturisi credinţa până acolo încât ar trebui să ne dăm viaţa pentru ea. Aceasta este cea mai scurtă cale către împărăţia cerurilor care îl scuteşte pe om de mulţi ani de nevoinţă. Insă nici un om nu trebuie să caute aceasta, martiriul fiind un dar al lui Dumnezeu.
Adevăratul credincios în viaţă trebuie să aibă dreaptă socoteală în ceea ce face. Sfântul Antonie cel Mare consideră că darul dreptei socoteli este principala virtute creştină.
Deşi nu există formule generale, totuşi, o regulă de comportament creştin trebuie să avem faţă de lumea înconjurătoare. în întreaga sa viaţă, la orice lucru pe care-l săvârşeşte, omul trebuie să aibă în vedere Dreapta Judecată. Dacă fapta sa intră în contradicţie în mod intenţionat cu voia lui Dumnezeu, ea este pierzătoare pentru suflet. Astfel, nu trebuie să facem nimic care l-ar necăji ori l-ar sminti pe aproapele nostru. Un creştin trebuie să aibă aceeaşi atitudine binevoitoare faţă de toată lumea. Un stareţ athonit a spus: „Nu pierdeţi posibilitatea de a plăcea lui Dumnezeu printr-o raportare plină de bunăvoinţă faţă de oameni!" „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit" (Romani 12, 2).
Ieromonah Iov Gumerov
Fragment din cartea "Răspunsuri la nedumeririle creştinului de astăzi", Editura Sophia
Cumpara cartea "Răspunsuri la nedumeririle creştinului de astăzi"
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.