Vapaia ravnei dupa Dumnezeu

Vapaia ravnei dupa Dumnezeu Mareste imaginea.

O trăsătură neapărat trebuincioasă a vieţii creştine. Aduceţi-vă aminte de ultima mea predică. Am văzut atunci că cel credincios trebuie să iasă din scăldătoarea botezului plin de râvnă doar pentru a plăcea lui Dumnezeu, fiind gata să jertfească totul în acest scop. Această văpaie a râvnei după Dumnezeu, cu dragoste şi cu lepădare de sine, alcătuieşte o trăsătură atât de indispensabilă a vieţii creştine, încât omul în care ea se află, acela trăieşte, iar omul în care nu se află, acela fie că a murit, fie că a amorţit şi doarme.

Aceasta este sămânţa vieţii şi, totodată, putere de viaţă. Ea este rodul îmbinării harului cu libertatea. Omul se lasă pe de-a-ntregul călăuzit de Dumnezeu; harul, venind, îl ia în grija sa, îl umple, unindu-se cu el, şi din această comoară ascunsă iese omul înnoirii, râvnitor de fapte bune (Tit 2,14), ales să fie sfânt şi neprihănit înaintea lui Dumnezeu întru dragoste (Efes. 1, 4).

Când se botează adulţi, ei sunt într-adevăr aşa îndată după botez, pentru că ei prezintă imediat, din partea lor, acele dispoziţii ale inimii care sunt neapărat trebuincioase pentru unirea cu harul. Iar în privinţa celor ce se botează prunci, dumnezeiasca iconomie a mântuirii noastre a binevoit să statornicească o asemenea rânduială, încât tot ce, în privinţa punerii începutului vieţii creştine în noi, ţine de harul lui Dumnezeu să se dea îndată, şi înnoirea se săvârşeşte prin har, iar ceea ce ţine de libertatea noastră se amână până la vârsta primei spovedanii, când omul se încredinţează harului în mod conştient şi de bunăvoie - şi atunci înnoirea, care înainte s-a săvârşit cumva independent de el, numai prin har, este împropriată persoanei lui şi începe să fie săvârşită de har şi libertate împreună. Atunci se şi arată râvnitor, tare prin harul lui  Dumnezeu, numai şi numai pentru a plăcea creştineşte lui Dumnezeu, cu deplină lepădare de sine.

Toţi ştiu că până în acest moment, atât de hotărâtor în viaţă, aproape totul depinde de părinţi şi naşi, iar după aceea atât de ei, cât şi de libertatea noastră, iar în continuare şi de feluritele relaţii de viaţă în care îl plasează pe fiecare concursul împrejurărilor, al cărui noimă mintea omenească nu îl poate pătrunde în întregime. De la toate aceste înrâuriri asupra conştiinţei şi libertăţii noastre şi de la felul în care ne folosim de ele se face că la unii e doar lumină, la alţii doar întuneric, iar la alţii nici lumină, nici întuneric...

Vreau să spun prin asta că unii, după o copilărie şi o adolescenţă minunată, ajungând la vârsta responsabilităţii, îndrăgesc creştinismul cu dragoste tare şi îl râvnesc neabătut, suind din putere în putere şi năzuind să ajungă la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efes. 4,13); alţii se abat de la Domnul în calea patimilor, în robia la duhul lumii şi la stăpânitorul acesteia, şi trăiesc în uitare de Dumnezeu şi în rânduieli potrivnice Lui; alţii nu ştiu ai cui sunt - nici ai lui Hristos, nici ai lumii -, în exterior iau parte la toate rânduielile vieţii creştineşti, însă cu gândurile şi inima petrec pe alt tărâm şi îşi află mângâierea, desfătarea şi fericirea în alte lucruri; aceştia sunt creştini care n-au duhul lui Hristos! Nu pentru Domnul e grija lor, ci numai pentru aceea ca să trăiasă în tihnă şi mângâiere aici, pe pământ, în mijlocul tuturor rânduielilor în care îi aşază împrejurările întâmplătoare ale vieţii vremelnice, fără ca totuşi să se vădească străini de tagma creştinească şi fără să se declare luptători pe faţă împotriva lui Dumnezeu şi a lui Hristos.

Aşadar, dacă, întorcându-ne, vom vrea să definim de bună credinţă felul în care suntem faţă de Domnul Iisus Hristos, Căruia ne-am îndatorat la Sfântul Botez să-I slujim Lui şi numai Lui, unii se vor arăta iubitori plini de râvnă ai Domnului şi ai vieţii creştineşti, iar alţii robiţi lumii şi patimilor, adică luptători împotriva lui Hristos, iar alţii - creştini pe dinafară, dar cu inimă iubitoare de această lume.

Către care dintre aceştia să îmi îndrept acum cuvântul?

Cei dintâi n-au nevoie de cuvinte. Pot doar, privind în urma lor, să dau slavă Domnului şi să îi fericesc... Fericiţi sunteţi voi, cei care aţi luat aminte la chemarea Domnului! întru lumina feţei Lui umblaţi şi întru numele Lui vă bucuraţi în tot ceasul (Ps. 88, 15-16), strigând: topitu-s-a inima mea în Tine, Dumnezeule, Dumnezeul inimii mele şi Dumnezeul meu! (Ps. 72, 25)

Către cei din a doua tagmă ce să mai vorbim, de vreme ce ei nici nu dau pe aici vreodată? S-au abătut de tot în calea pierzării. Pentru ei putem doar să ne pară rău şi să ne rugăm.

Aşadar către voi se îndreaptă cuvântul meu, creştini pe dinafară, lipsiţi de duhul lui Hristos, lipsiţi de inimă dăruită Domnului pe de-a-ntregul, lipsiţi de râvnă pentru a plăcea doar Lui!

Sau nu numai către voi, ci către noi toţi, pentru că sunt primul dintre voi.

Şi atunci, ce ne putem spune? Ah, fraţilor! Să ne silim să ajungem la simţământul temerii pentru noi înşine şi pentru soarta noastră din veşnicie... Gândiţi-vă ce spun despre noi toţi adevăraţii iubitori de Dumnezeu - şi cei ce sunt încă aici, pe pământ, şi cei ce sunt deja în cer. Ce alta pot să spună, afară de cuvintele următoare: „Iată oameni care par a fi dintre noi, însă nu sunt ai noştri!" Simple cuvinte, dar cât de înfricoşătoare! Pentru că dacă nu suntem ai lor, nici ei nu sunt ai noştri, şi nimic din ale lor nu este al nostru. Aşadar nu este al nostru Hristos, nu sunt ale noastre făgăduinţele Lui, nu sunt ale noastre raiul şi veşnica fericire. Iar dacă acestea nu-s ale noastre... ştim bine ce se cuvine atunci să fie al nostru! Vedeţi ce mai necaz?

Intre timp, uitaţi-vă în jur - la noi aproape totul e creştinesc: rânduieli creştineşti, concepţii creştineşti, vorbe creştineşti, multe reguli şi fapte creştineşti! Şi atunci, ce ipseşte? Lipseşte inima creştinească. Ea nu năzuieşte încotro trebuie... nu în Dumnezeu vede binele său, ci în ea însăşi şi în lume, şi nu în cer este raiul ei, ci pe pământ. Lipseşte râvna tare ca moartea pentru a plăcea lui Dumnezeu şi pentru mântuire. Parcă am adormit şi am amorţit... şi ne mişcăm de parcă ne poartă valurile vieţii. Haideţi să trezim în noi înşine tocmai această râvnă, pentru că cine va face asta, dacă nu o vom face noi?! Singuri ne-am legat de lume, singuri ne vom şi rupe de ea.

Să intrăm, deci, la inima noastră rece, nepăsătoare şi leneşă, şi să începem s-o convingem prieteneşte să se cuminţească odată, să rupă legăturile patimilor şi lumii, cu care s-a legat de bunăvoie, şi să tindă spre Domnul. Să vorbim sufletului în felul acesta: „Eşti zidit după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, Cel nemărginit, a binevoit să te întocmească în aşa fel ca să strălucească în tine cu desăvârşirile Sale aşa cum străluceşte soarele într-o picăturică de apă şi să Se facă văzut în tine atât ţie, cât şi tuturor celor de pe pământ şi din cer care te văd.

Iar tu te-ai întors de la Dumnezeu spre lume, ai primit chipul ei urâcios, şi prin aceasta ai început să porţi asemănarea cea de fiară a stăpânitorului acestui veac. Să-ţi aduci aminte de nobleţea ta de la început, mare şi neasemuită cu nimic, să-ţi pară rău de sluţenia cea de acum şi să te întorci la Domnul, ca să te înnoiască după chipul Celui ce te-a zidit.

Dumnezeu te caută şi, căutându-te, te înconjură cu toate milele şi îngrijirile Sale: viaţa ta este a Lui şi toate cele de trebuinţă din viaţă - tot ale Lui: şi lumina, şi aerul, şi mâncarea, şi hainele, şi locuinţa, şi tot ce este în tine şi la tine sunt de fapt ale Lui. Şi mai ce? Pentru tine El S-a pogorât din cer, a pătimit, a murit pe Cruce, a înviat, S-a
suit la cer, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi a întemeiat pe pământ Biserica, în care a îmbinat tot ce este de trebuinţă pentru mântuirea ta şi, lucrul de căpetenie, pe calea naşterii, prin rânduiala vieţii tale exterioare, te-a adus deja în această comoară a bunătăţilor duhovniceşti! Vezi câtă bunătate?

Şi în schimbul tuturor acestora El cere de la tine numai inima ta. Până şi picăturica de apă, dacă este încălzită de soare, se înalţă. Şi atunci de ce întârzii să te întorci spre Domnul, încălzit fiind din toate părţile de căldura iubirii Lui?!

Oare nu vezi că toţi cei din jur - şi săracii, şi oamenii de rând, şi cei lipsiţi de învăţătură - merg către Domnul? Şi atunci, tu de ce stai, lăsându-i pe toţi să intre înaintea ta în împărăţie, de parcă eşti mai prejos ca ei?! Ai fost lipsit de ceva din cele care sunt date tuturor?! Şi atunci, ce mai stai?! Mişcă-te, grăbeşte-te, până ce nu s-a închis uşa
care încă este deschisă pentru a-i primi pe cei ce se întorc acum.

Ce mai stai? întoarce-te către Domnul şi începe să-I slujeşti cu osârdie... Vremea trece... puterile noastre îmbătrânesc, îşi pierd supleţea şi se apropie de punctul în care vor rămâne nemişcate în orientarea lor cea strâmbă. Iar mâine, poimâine vine moartea. Ia seama să nu rămâi cu totul împietrit în această răceală faţă de Domnul.

Adu-ţi aminte de sfârşitul cel înfricoşător, când şi Dumnezeu Se va întoarce de tot de la cei ce nu se întorc spre El şi îi va lepăda pe cei ce îl leapădă, şi această frică să te facă să năzuieşti spre Domnul.

Caută-L pe Domnul! Dumnezeu sau lumea... cale de mijloc nu există. Sau dormi cu atâta nepăsare, că nu mai vezi tiimic?! Dincolo este totul, aici nu este nimic; dincolo este adevărul, aici - numai nălucire; dincolo e odihnă, aici - griji nefolositoare; dincolo este îndestulare, aici - strâmtorare necontenită; dincolo este bucurie şi veselie, aici - numai necazuri şi întristări ale inimii.

Tu ştii toate acestea, ai experienţa lor, şi totuşi rămâi în aceeaşi deşertăciune a minţii şi a inimii...

Vrei să faci raiul pe pământ... suntem deja în a opta mie de ani de când cei care iubesc lumea se istovesc căutând mijloacele de a face raiul pe pământ... Şi nu numai că n-au nici un spor, ci, dimpotrivă, totul spre mai rău merge... nu vei izbuti asta nici tu, ci numai te vei vlăgui chinuit, alergând după nălucitele bunătăţi ale lumii ca nişte copii care aleargă după curcubeu".

Cu astfel de cuvinte să ne convingem sufletul să-L îndrăgească cu totul pe Domnul şi să se întoarcă spre El, râvnind în cele din urmă, cu hotărâre, propria mântuire. Oare nu se va întâmpla şi cu noi ceea ce se întâmplă cu aerostatele? Fiind pline de gaz, cea mai subtilă stare de agregare a materiei, cu ce repeziciune tind acestea spre înălţime! Să ne umplem şi noi sufletul cu adevăruri şi cu convingeri cereşti. Acestea vor pătrunde şi în inimă, vor atrage dorinţele, iar atunci vor face toată fiinţa noastră să tindă către cer şi către tot ce este ceresc.

De altfel, care suflet nu ştie toate acestea? Ştim cu totii că inima noastră trebuie să fie numai a Domnului şi că toate, mici şi mari, trebuie să fie doar spre plăcerea Lui. Dar când e vorba să ne apucăm de treabă, să ne rupem de toate împătimirile, începem să folosim tot felul de pretexte ca să rămânem în ele... „Păi ce, asta e de noi? Via-
ţa asta înaltă este doar pentru nişte aleşi... Iar noi aşa, cât de cât... Cine este ales, acela şi primeşte chemare aparte... Uite, Apostolul Pavel şi cei ca el sunt în mod evident chemaţi/' La care iată ce voi răspunde: dar aceşti aleşi oare n-au răspuns de bunăvoie la chemarea Domnului? Oare harul i-a tras legaţi? Au auzit cuvântul, i s-au supus şi au tins spre Domnul... De altfel, să zicem că sunt unii aleşi în mod aparte şi că la aceştia totul este aparte... Există însă şi o cale obştească, pentru toţi. Pe această cale obştească să şi mergem...

Dar îndeobşte toţi suntem aleşi. îndată ce cuvântul adevărului s-a atins de auzul nostru, înseamnă că suntem aleşi... Ne cheamă Domnul, şi n-avem scuze dacă nu vom merge în urma Lui. Uitaţi-vă cum s-au întors alţii... Unul a auzit: nu vă adunaţi comori pe pământ (Mt. 6, 19), şi a lăsat totul... Altul a citit: în zadar se tulbură omul! Strân-ge comori şi nu ştie cui le adună pe ele (Ps. 38, 9-10), a părăsit deşertăciunea şi a purces pe calea temeinică a săvârşirii celor plăcute lui Dumnezeu.

Altul a privit un crucifix pe care scria: „Iată ce am făcut Eu pentru tine: ce faci tu pentru Mine?", şi s-a dăruit din toată inima Domnului... Oare acestea toate sunt chemări excepţionale? In fiecare zi ascultăm şi citim mii de asemenea adevăruri... Oare după aceea mai putem socoti că nu suntem chemaţi? Nu, fraţilor, problema nu este în chemare, ci în noi!

Cum s-au întors aceştia, care s-au întors? Şi-au dat seama că nu este viaţă decât în Domnul şi şi-au schimbat viaţa necuvioasă. Aşa trebuie să fie cu toţi. Schimbarea lăuntrică, punctul de cotitură lăuntric ţine de buna credinţă în ceea ce priveşte conştientizarea adevărului. Iar această bună credinţă ţine totdeauna de noi... să o punem în aplicare şi să ne biruim pe noi înşine... In altarul cel lăuntric al inimii să nu intre nici un străin...

Acolo omul hotărăşte totul, împreună cu conştiinţa sa... Deci, să ne punem pe noi înşine înaintea feţei lui Dumnezeu şi, recapitulând limpede tot ce vrea Dumnezeu şi conştientizând caracterul indispensabil şi de neamânat pe care îl are această voinţă dumnezeiască în privinţa mântuirii noastre, să statornicim în inima noastră această lege: „De acum înainte voi începe să aparţin Domnului cu toată inima şi să-I slujesc doar Lui cu toate puterile mele". Şi se va săvârşi alegerea noastră, fiindcă alegerea este tocmai îmbinarea hotărârii noastre cu chemarea lui Dumnezeu.

Domnul este aproape... (Filip. 4,5) La toţi vine şi bate la uşa inimii, doar-doar Ii va deschide careva! Dacă inima este vas ferecat, cine e vinovat?! Vina pentru toate o poartă reaua noastră credinţă faţă de adevărul pe care l-am cunoscut. Dacă nu ar fi fost această rea credinţă, am năzui întotdeauna către Domnul. Ce, ni se cere mult?!

Doar nu suntem cu totul înstrăinaţi de Domnul - numai că săvârşirea celor plăcute Lui nu stă pe primul loc în sufletul nostru... nu este ocupaţia noastră principală, ci una, parcă, auxiliară. Problema noastră este să ne facem propriul plac, să facem pe placul oamenilor şi al obiceiurilor lumii. Puneţi acum pe primul loc săvârşirea celor plăcute lui Dumnezeu şi reorganizaţi toate celelalte potrivit cerinţelor acestui unic scop - şi dispoziţia voastră lăuntrică se va schimba... Toate vor rămâne la fel, numai inima se va face nouă. Şi asta-i tot! Ce mare lucru aveţi de făcut?!

Multe aş vrea să vă mai spun pe această temă, însă văd că v-am obosit. Rămâne ca voi, vorbind cu sufletul vostru, să completaţi restul singuri. Pentru că cine, afară de noi înşine, îl va ajuta pe Domnul să pună stăpânire pe inima noastră? O, dacă ne-am supune Lui, şi I-am dărui inimile noastre, şi L-am contempla în noi înşine faţă către faţă, şi am gravita cu toţii întru lumina Lui, în jurul Lui, cum gravitează în jurul soarelui toate planetele, ce sunt întoarse către el şi luminate de către el, alcătuind un cor de o armonie atât de aparte! Amin!

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Fragment din cartea "ŞTIINŢA RUGĂCIUNII", Editura Sophia

Cumpara cartea "ŞTIINŢA RUGĂCIUNII"

Pe aceeaşi temă

14 Aprilie 2022

Vizualizari: 923

Voteaza:

Vapaia ravnei dupa Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE