Zidirea inimii prin harul pocaintei

Zidirea inimii prin harul pocaintei Mareste imaginea.

Evanghelia lui Hristos începe cu un îndemn la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Matei 4,17). Aceste cuvinte reînnoadă dialogul dintre Dumnezeu şi om, dialog care se întrerupsese în rai din pricina neascultării protopărinţilor noştri.1 Acum aceste cuvinte vestesc o nouă zidire, un neam nou, al cărui Cap este Hristos, Ziditorul însuşi. Făcând ascultare de porunca Mântuitorului, noi începem prin pocăinţă a ne împotrivi păcatului, aşa încât să se împlinească gândul lui Dumnezeu pentru om şi zidirea lui după chipul şi asemănarea Sa.

In viaţa omului vine o vreme când el simte că tot lucrul mâinilor sale poartă ascunsă în sine sămânţa stricăciunii şi înaintea Feţei Judecătorului celui veşnic e ca pleava. Un asemenea simţământ îl aduce pe om la ceea ce Părintele Sofronie numea „binecuvântata deznădejde", care, la rândul ei, îl aduce la pocăinţă. Această deznădejde este aceeaşi cu „întristarea cea după Dumnezeu [care] aduce pocăinţă spre mântuire" (2 Cor. 7,10), despre care vorbea şi Apostolul.

Din viaţa Sfântului Ambrozie de la Optina aflăm că Sfântul, întrebat fiind cu puţin timp înainte de a muri ce canon de rugăciune a avut, a răspuns: „Nu există canon mai bun decât canonul pocăinţei pe care îl învăţăm de la vameş:

«Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!»" De multe ori, sfinţi mari precum Avva Sisoe I-au cerut lui Dumnezeu înainte de a muri să le prelungească viaţa pentru a mai câştiga vreme de pocăinţă. înţelegem astfel că avem nevoie de pocăinţă nu numai la începutul vieţii noastre duhovniceşti, ci pe tot parcursul ei, până la suflarea de pe urmă.

Omul pune început pocăinţei prin tăierea legăturilor cu lumea din afară pentru a-şi îndrepta toată strădania spre pogorârea în adâncul inimii. Mai apoi, el caută să se statornicească în adâncul inimii pentru a putea fi tămăduit de harul lui Dumnezeu şi a-şi descoperi unitatea lăuntrică precum şi unitatea ontologică cu întreaga lume.

Viaţa creştină începe cu credinţa în Hristos şi cu pocăinţa pe care Biserica le-a aşezat ca şi condiţii necesare pentru Botez. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, naşterea firească a omului din părinţi trupeşti este urmată de o a doua naştere, cea duhovnicească, ce se săvârşeşte în Taina Botezului. Dar mai există şi o a treia naştere, săvârşită prin lacrimile pocăinţei.2

Viaţa creştină nu este statică, ea are o creştere şi o dinamică. Credinciosul trebuie să păstreze duhul pocăinţei şi după Botez, aşa încât să se dovedească vrednic de harul care i-a fost încredinţat. Şi aceasta o face prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu, căci, potrivit Sfântului Marcu Ascetul, „Domnul e ascuns în poruncile Sale"3. Prin urmare, păzind poruncile, credinciosul se face bineplăcut Dumnezeului şi Părintelui său. Se arată a fi fiu al Lui născut a doua oară, Ii împlineşte voia şi petrece în casa Părintelui său.

Potrivit Proorocului Isaia, există două nivele de viaţă şi cugetare: unul dumnezeiesc şi altul omenesc. Şi ele sunt atât de departe unul de altul precum cerurile de pământ (cf. Is. 55, 9). Prin harul pocăinţei, omul se menţine în planul dumnezeiesc, neabătându-se de la viziunea insuflată de poruncile dumnezeieşti şi astfel este ocrotit şi creşte ca şi fiu al lui Dumnezeu.

Pocăinţa este un dar atotcuprinzător pentru că în ea se adună toate virtuţile. Avva Ammona aseamănă pocăinţa monahului cu un cerc de foc care îl înconjoară şi îl fereşte de păcat. Prin pocăinţă omul dobândeşte o dreaptă judecată şi o dreaptă înţelegere, pentru că ea îl slobozeşte de felul omenesc de a cugeta, care este urâciune înaintea lui Dumnezeu, şi îi deschide înainte o perspectivă dumnezeiască. Imboldul spre o pocăinţă adâncă vine fie din conştientizarea păcătoşeniei noastre, fie din simţământul că nu suntem în stare să ne ridicăm la măsura chemării lui Dumnezeu. Să luăm aminte la pilda de pocăinţă pe care ne-o dau Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Amintindu-şi de păcatul lor, ei s-au căit amarnic, iar harul pocăinţei le-a dezvăluit gândul de mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om, precum şi înfricoşata cădere a întregului Adam, şi în felul acesta pocăinţa lor personală s-a preschimbat în chip firesc într-o pocăinţă universală.

Incă dintru început pocăinţa se însoţeşte de multă mângâiere. Fiind împlinirea unei porunci dumnezeieşti, ea aduce cu sine şi o răsplată de la Dumnezeu. Pocăinţa este înfrânarea de la faptele cele moarte ale păcatului şi alipirea de Dumnezeul cel Viu. Este insuflată de credinţa care dă viaţă, şi viaţă din belşug (cf. Ioan 10, 10). Ea vindecă înstrăinarea omului de Dumnezeu şi-l uneşte din nou cu Arhetipul său.

Pocăinţa săvârşită în duh de credinţă şi smerenie îi dă omului nădejdea că nu va muri în păcatele sale (cf. Ioan 8,24). Cel ce se pocăieşte cu adevărat nu este chinuit de o deznădejde morbidă, căci în pocăinţă el află mângâiere. El poate să deznădăjduiască doar de sărăcia sa duhovnicească şi trăieşte harul acestei deznădejdi singur cu Unul Dumnezeu. Dimpotrivă, cel ce se arată ursuz în tovărăşia aproapelui său dovedeşte că nu şi-a trăit deznădejdea singur cu Dumnezeu. Le este povară fraţilor, deşi a primit poruncă să le fie bine- plăcut (cf. Col. 3,15).

Părintele Sofronie a stăruit mult asupra pocăinţei, văzând în ea modul de viaţă prin care omul îşi poate afla adâncul inimii, adică locul întâlnirii sale cu Dumnezeu.

Pocăinţa surpă zidurile dimprejurul inimii şi îngăduie minţii să se coboare în inimă. Deşi la început lacrimile pe care le varsă omul sunt mai degrabă de natură sufletească, ele se cuvin preţuite de vreme ce au o anumită legătură cu Dumnezeu şi antrenează toate puterile duhovniceşti ale omului. Imi aduc aminte că o tânără grecoaică i-a spus odată Părintelui Sofronie: „Părinte, îmi vine foarte uşor să plâng, poate că e ceva psihologic, poate că nu e bine."

La care Părintele i-a răspuns: „Lasă lacrimile să vină şi prefă-le în rugăciune." Cu alte cuvinte, nu contează că lacrimile sunt sufleteşti, căci dacă le împreunăm cu rugăciunea, ele devin duhovniceşti. însă când inima se deschide, ne încearcă un alt fel de plâns, asemeni cutremurului despre care vorbeşte Proorocul Ilie. E nevoie să se producă mai întâi acest cutremur pentru ca să urmeze mai apoi adierea de vânt lin (3 Regi 19,12). Mai întâi se stârneşte vijelia năprasnică ce pregăteşte venirea Mângâietorului. Cutremurul şi vijelia sunt truda pocăinţei care curăţă inima omului de întinăciunea şi stricăciunea morţii, ca să poată primi mângâierea cea nestricâcioasă a Duhului.

Pocăinţa deschide adâncul inimii omului către Dumnezeu aşa încât harul Duhului Sfânt să se poată sălăşlui în el. Primirea acestui har este începutul celei de-a treia naşteri a lui, când el lucrează împreună cu Dumnezeu la reînnoirea sa. Omul dobândeşte atunci starea lui Hristos. Il primeşte în inimă pe Hristos, Care Se face El însuşi slujitorul mântuirii sale. Atunci i se deschid ochii sufletului şi II vede pe Dumnezeu şi pe aproapele său într-o cu totul altă lumină.

Prin pocăinţă omul împlineşte prima poruncă a iubirii pentru că toată dorirea şi-o îndreaptă acum spre Domnul. Pocăinţa îi unifică toate puterile aşa încât este în stare să se întoarcă spre Dumnezeu cu toată fiinţa sa, ajungând să se ridice la măsura înaltă a poruncii dumnezeieşti, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul, cu toată mintea şi cu toată inima. Omul începe să-şi vadă semenii şi întreaga lume aşa cum îi vede Dumnezeu şi de acum încolo singura lui dorinţă este ca toţi să fie mântuiţi de El, precum se ruga Sfântul Siluan. El tânjeşte şi se roagă ca întreaga omenire să aibă parte de aceeaşi milostivire şi har de la Domnul ca şi el. Astfel omul devine universal şi ajunge „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes. 4, 13).

De asemenea, prin pocăinţă omul devine adevărat, căci acum îşi recunoaşte pe deplin păcătoşenia firii sale căzute. După cum spune Apostolul şi Evanghelistul loan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (1 loan 1, 8). Insă păcatul, din pricina urmărilor sale de dimensiuni cosmice, este moştenirea şi trista „contribuţie" a fiecărui om (cf. Rom. 3, 23). De îndată ce credinciosul devine conştient de păcatul său, el nu mai caută să-I tăinuiască, ci îşi spovedeşte căderea înaintea Feţei lui Dumnezeu. îşi scoate păcatul la lumină şi păcatul se şterge. Toată puterea Tainei Spovedaniei stă în aceea că tot cel ce se pocăieşte şi îşi spovedeşte căderea înaintea lui Dumnezeu recunoaşte un adevăr universal, şi dacă e vreodată omul fără greşeală înaintea Domnului, este numai atunci când îşi mărturiseşte păcătoşenia. Atunci mai mult decât oricând omul este adevărat şi prin aceasta atrage la sine Duhul Adevărului, Care îi tămăduieşte întreaga fiinţă prin harul pocăinţei. Toate acestea îl aduc pe om la conştientizarea sărăciei sale duhovniceşti şi, ca răspuns la pocăinţa sa, Duhul Sfânt îi dăruieşte vindecare şi îndreptăţire (cf. Rom. 4, 25)4.

Mai mult chiar, prin pocăinţă şi spovedanie creştinul îşi arată credinţa în puterea mântuitoare a lui Dumnezeu şi dovedeşte că nu-şi pune nădejdea nici în om, nici în înger, ci doar în Hristos Care ne-a răscumpărat cu Sângele jertfei Sale.

In cele din urmă, pocăinţa şi spovedania sunt crucea pe care o ia asupră-şi credinciosul spre mântuirea şi îndreptăţirea sa. Această cruce este ruşinea suferită atunci când îşi dezvăluie păcatele înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa unui slujitor al Bisericii. Prin aceasta el purcede pe calea Domnului, iar Domnul îi primeşte ruşinea, fie ea mai mică sau mai mare, ca pe o jertfă de mulţumită şi, la rândul Lui, îi dăruieşte har tămăduitor. Tot cel ce purcede pe calea Domnului prin primirea ruşinii de bunăvoie îl va avea pe Domnul tovarăş de drum, de vreme ce Hristos a zis că El însuşi este Calea, atât a Vieţii cât şi a Adevărului. Prin urmare, credinciosul care tânjeşte smerit după Domnul se face părtaş atât la harul cât şi la viaţa marelui Împreună-Călător. Pe scurt, primind de bunăvoie ruşinea în spovedanie el nu numai că scapă de ruşinea cea fără de voie la Judecata de apoi, ci şi Dumnezeu îl recunoaşte în veşnicie ca fiind al Lui.

Insă desăvârşirea harului omul o dobândeşte numai atunci când aduce Domnului pocăinţă pentru întreaga lume. De îndată ce pocăinţa personală a omului dă roadă, Dumnezeu îi arată acestuia căderea întregului Adam şi atunci omul face din rugăciunea şi pocăinţa sa strigătul întregului pământ. Aceasta se adevereşte în multe din vieţile drepţilor Vechiului şi Noului Testament. Ne sunt pildă, bunăoară, cei trei sfinţi tineri care, aruncaţi fiind în cuptorul cu foc, petreceau nevătămaţi, pocăindu-se de apostazia lui Israel în Babilon, luând toată vina asupra lor şi primind văpaia de iad a cuptorului ca pe o plată binemeritată de la Domnul pentru păcatul neamului lor (Cântarea celor trei tineri, 5-7)5. La fel şi Moise s-a rugat pentru popor şi I-a cerut lui Dumnezeu să-l şteargă şi pe el din Cartea Sa de nu-i va mântui pe toţi din neamul său (cf. leş. 32, 32); Sfântul Apostol Pavel a dorit să fie el însuşi anatema pentru cei de un neam cu el (cf. Rom. 9, 3). Iar în vremurile noastre, Sfântul Siluan a înălţat la Domnul o rugăciune de pocăinţă pentru întreaga lume.6

1 Cf. Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 120.
2 Vezi Arhimandritul Sofronie, Naşterea întru împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, pp. 206-207.
3 Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în două sute de capete, în Filocalia, voi. 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 288.
4 Ed. Jubiliară, 2001.
5 Ed. Bucureşti, 1914.
6 Vezi Tânguirea lui Adam, la Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 477-483.

Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU

OMUL CEL TAINIC AL INIMII, EDITURA BASILICA

Cumpara cartea "OMUL CEL TAINIC AL INIMII"

 

Pe aceeaşi temă

28 Martie 2018

Vizualizari: 522

Voteaza:

Zidirea inimii prin harul pocaintei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

inima pocainta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE