Motto: "Poate ca ne-am saturat si noi pana la urma

Sa ni se spuna lacrima ca-i aur,

Sa ni se spuna lana ca e turma

Si boul junghiat ca este taur (.)"

(poezia Text de Nichita Stanescu)

Nu, nu. Nicidecum. Nu ne-am saturat deloc de iluzii. De minciuna, de fals, de neiubire, de urat, de boala si nici chiar de moarte noi inca nu ne-am saturat. Ba am impresia (si sper sa fie doar impresia) ca in viscerele noastre s-a salasluit un soi de cinica voluptate in a fi in istorie noi mereu slujitorii nefastului.

N-om mai sti ori nu mai vrem a sti sa schimbam si sa ne schimbam? Schimbarea pare a fi doar un patetic si derizoriu "deziderat" politic.

Ma intreb inca si inca ma intreb de unde, Doamne, bascalia asta republicana la un neam eminamente crestin? De unde starea asta de "mistio" national? De unde zeflemeaua asta generala?

O fi, ma gandesc, poate ecoul dramatic al afirmatiei aceleia, chipurile, consolabile: "a face haz de necaz". Noi fiind mereu in continutul unui necaz ni s-o fi dezvoltat undeva in fiinta vreun organ generator de pseudohaz. Altminteri cum sa poti fi intr-un "entertainment" (divertisment) continuu?

Bag seama ca ideologii (cat si cati erau) comunisti cunosteau perfect profilul psihologic al romanului decazut. Altminteri nici nu le-ar fi fost cu putinta sa-l mutileze asa cum au reusit.

L-au adulmecat ca-i cam place smecheria, chiulul, minciuna, delatiunea, ca-i slabanogit in credinta si ca nu-si iubeste aproapele, si atunci au altoit pe "anima" lui toate spurcaciunile doctrinarde ale "ciumei rosii", care s-au dezvoltat mai apoi in voie, avand mediul si clima propice rodind pana astazi si chiar astazi din plin.

Nevoia de "entertainment", despre care pomeneam mai devreme, este cultivata, insa, cu mult mai inainte de comunism.

Cine nu-si aminteste acel cantecut al gradinitelor: "romanasului ii place sus la munte, sus la munte la izvor."? Observati cantecutul nu zice "romanasului ii place jos la munca, jos la munca la ogor". Nu, "ci sus la munte. la izvor!" "Codru-i frate cu romanu'!"

Apoi o zicere populara il descrie pe roman ca fiind nascut poet. Adica artist. Si, lucrul acesta il confirma faptul ca in locul industriilor fantomatice ale comunismului s-au dezvolat, iata, altele care il au ca protagonist industrias tocmai pe romanul artist. Industriile muzichiilor! Show-bizz-ul!

Daciada a fost inlocuita cu maneliada, ca "spor(t)" national, iar in rest. multi copii de multe feluri canta (zic unii) si danseaza (isi inchipuie altii) frenetic in toate chipurile si limbile, toate genurile.

Poate ca aceasta este istoria contemporana, iar noi trebuie sa fim, desigur, contemporanii vremurilor noastre pentru ca sa fim in istoria noastra.

Foarte bine, foarte bine sa cantam si sa dantuim cu totii. Dar de ce? Sa suguim apoi cu totii despre toate, dar cu ce folos?

Ori poate tocmai in asta consta taina istoriei noastre trecute si cam neizbutita.

E drept ca romanului nu i-au placut nicicand mai mult ogoarele decat izvoarele, ca n-a iubit el chimia, metalurgia si mineritul, mai mult decat hora, buciumul si oieritul, dar n-a stiut probabil sa-si croiasca istoria dupa bucuriile si dupa darurile lui, ci mereu dupa nevoile si dupa determinantele altora.

Poate ca Dacia, Valahia sau Romania ar fi trebuit sa fie din totdeauna "Tara Sarbatorilor".

Nimic nu-l anima si nu-l mobilizeaza mai motivant parca pe roman decat sarbatoarea. Stie si-i place lui sa faca asta incomparabil cu altii. Pare caracteristica lui fundamentala. Asa se explica poate si faptul ca pana si in cele mai inalte functii demnitare el ramane un fel de nas, de cuscru, de cumatru sau chiar de bufon.

Pare ca stie tot ce cunoaste. Pare ca se indreapta incotro nu stie ca se duce. Si asta pentru ca si-a pierdut calauza. Cea mai mare paguba! Prietenia cu Dumnezeu ar fi facut ca astazi sa fi fost ceea ce nu stiu daca vom mai putea fi vreodata: un Neam!

Noi, insa, am tinut, gaiamatu', sa devenim, la un moment dat in istorie, popor, neintelegand ca ceea ce este in afara voii lui Dumnezeu se numeste nevoie.

Asa se face ca din nevoie in nevoie, astazi am ajuns o biata populatie orbecaitoare.

"Si-a venit un nor cu coarne peste sufletul meu, Doamne, sa ma-npunga, a venit numai chiar din infinit. Si-a venit un os subtire dintr-o alta-nalta fire dat cu fluier supt de sunet si cu fulger fara tunet.

A venit la mine nimeni, saruri si piperii si chimeni, verdele din frunza smulsa, laptele din tata scursa si mi-au pus la pleoape ? un fel de vedere de cercel si in inima nisip si pe chip altfel de chip, voind nevazuta hidra sa mi-o-ntoarca-n sus, clepsidra.

Nemaivrand in mine sange, ochiului i-au dat a plange tot cu luna lacrima cu stelele patima. A venit la mine "Da" care tocmai invia. Si-a venit la mine "Nu" de insumi varsat in Tu. Au venit sa imi propuna ca sa fiu la noapte luna si-ntre coaste sa imi fiu alergare de-argint viu, de aur, de platina, de stejar, de paltina, de cuvant, de necuvant, nestiind ca sunt pamant. (.)" (un pamant numit Romania - Nichita Stanescu).

Doamne, Cel singur bogat in iubire, care din indurarile bunatatii Tale, te pleci spre rugaciunile noastre, ale pacatosilor si ale nevrednicilor Tai robi; Care intocmesti si chivernisesti toate spre folosul nostru; Care cu purtarea Ta de grija, cea inteleapta ocarmuiesti viata noastra si in tot chipul doresti mantuirea noastra, Care din fire esti indelung - Rabdator si mult - Milostiv; Care pedepsesti si iarasi tamaduiesti si dai pedeapsa cu bunatate si cu iubire de oameni, nu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai vartos sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea aleasa, cea de la inceput, pe care am pierdut-o prin slabiciunea mintii si prin sfatul vrajmasului, vrand iarasi a ne ridica si in tot chipul purtand grija sa scapi ce a mai ramas din caderea noastra. Amin

Cornel Constantin Ciomazga  

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: