Icoanele
Gustul pentru icoane era atat de puternic in Imperiul bizantin incat executarea lor a fost desigur continuata intr-o clandestinitate relativa. Textele ne-au pastrat amintirea unor pictori care au fost mutilati deoarece calcasera interdictiile imperiale: astfel, in prima jumatate a secolului al IX-lea, calugarului Lazar, zugrav de icoane, i s-au ars mainile cu fierul rosu.
Printre icoanele care au ajuns pana la noi nici una nu a putut fi atribuita unor ateliere care ar fi lucrat in acea epoca inlauntrul granitelor Imperiului. Altfel stau lucrurile in Egipt, Siria si Palestina, trecute sub dominatia arabilor si unde pictorii, scapand de sub autoritatea basileilor, lucrau in libertate. La manastirea Sinai se pastreaza cateva icoane care par sa fi fost executate atunci in aceste provincii.
Dar ele si-au imprumutat reciproc atatea elemente incat cel mai adesea este cu neputinta sa se atribuie cu certitudine uneia sau alteia dintre provincii aceste opere cu aspect destul de popular, pictate in afara inrauririi directe a artei din capitala. Ele sunt imbibate de o austeritate monahala si de un soi de asprime expresionista, accentuata inca si mai mult de duritatea unui colorit destul de sarac, in care predomina net rosul, galbenul si verdele. Cunoastem, de exemplu, o Rastignire, a carei iconografie, amanuntita, ramane mai apropiata de Evanghelia lui Rabula decat de fresca, aproape contemporana, din
Santa Maria Antiqua de la Roma; dar, de data aceasta, Hristos are ochii inchisi, fiind deci reprezentat mort. Iconodulii, inspirati de teoriile lui Nichifor si Teodor Studitul, intelegeau prin aceasta sa puna accentul pe natura umana a lui Hristos, de a carei nerecunoastere ii acuzau pe adversarii lor iconoclasti.
C. Delvoye
.
Aboneaza-te la newsletter
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.