Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod; Sfantul Cuvios Marcel

Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod; Sfantul Cuvios Marcel Mareste imaginea.

Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod

Irod, vazand ca s-a batjocorit de magi, s-a maniat foarte. Dar asupra cui s-a maniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Imparatului iudeilor cel de curand nascut. S-a maniat asupra magilor, ca nu s-au intors la dansul spre a-i vesti despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a maniat, temandu-se ca sa nu-i ia imparatia. Caci Irod socotea ca Hristos voieste sa imparateasca cu imparatie pamanteasca, nestiind ca imparatia Lui nu este din lumea aceasta. Ce a facut ticalosul Irod? Neputand nici magilor sa le rasplateasca pentru ca se dusesera, nici pe Hristos sa-L ucida, pentru ca nu-L afla, a varsat mania sa asupra nevinovatilor prunci. Ca o fiara cumplita, cand se raneste de cineva si nu ia seama asupra aceluia care a ranit-o, ci ori ce-i iese inaintea ochilor, aceea raneste si rupe ca pe insusi acela ce ar fi ranit-o. Asa si Irod, fiind ranit cu mania si neafland pe aceia prin care s-a ranit, rapea si omora pe pruncii care cu nimic nu-l mahnisera. Trimitand ostasi inarmati ca spre razboi, a ucis pe toti pruncii ce erau in Betleem si in toate hotarele lui, de la doi ani si mai jos, dupa vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau in multe chipuri. Pe unii ii taiau cu sabia, pe altii ii ucideau de piatra si de zid, pe altii ii tranteau la pamant si ii calcau in picioare, pe altii ii sugrumau cu mainile, iar pe altii ii rupeau si-i despicau; pe unii ii insulitau si pe altii ii taiau in doua. Mamele plangeau cu amar, pana la cer strigau, smulgandu-si parul, rupandu-si hainele si trupurile, incat s-au implinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas in Rama s-a auzit, plangere, tanguire si tipet mult. Rahila plangandu-si pe fiii sai si nu putea sa se mangiie, caci nu mai erau. Rama era o cetate mica, care se numea asa fiindca statea la un loc inalt ce era in hotarele lui Veniamin. Rahila se socotea de unii Betleemul, pentru ca Rahila, femeia patriarhului Iacov si mama lui Veniamin, acolo era ingropata. Deci dupa mormantul Rahilei, Betleemul isi cistigase numele de Rahila, si cand se omorau prunci in Rahila, adica in Betleem, atunci se auzea in cetatea Rama, pentru ca nu era departe de Betleem si se auzea glasul plangerii si al tanguirii, plangand maicile pentru omorirea pruncilor lor, a caror plangere o scriu doi sfinti: Ioan Gura de Aur si Damaschin.

Sfintii 14.000 de prunci ucisi de Irod

Dintre acestia, cel dintai povesteste astfel: "Acestea vazand maicile, intrebau pe ucigasi: "Pentru ce omorati pe pruncii nostri? Ce rautate au facut imparatului sau voua?" Si nu era cine sa le raspunda lor pentru ce se face aceasta ucidere napraznica si nu era cine sa le mangiie acea plangere. Iar ele strigau catre ostasi: "Miluiti-ne pe noi, oamenilor, miluiti-ne pe noi! Au doara nu ati avut si voi mame? Oare nu stiti dragostea mamei catre fiu? Au nu aveti femei? Nu va rusinati vazand piepturile lor goale? Oare n-ati fost si voi iubiti de mamele voastre? Oare nu va temeti ca nu cumva sa se intample si fiilor vostri una ca aceasta? Miluiti-ne pe noi oamenilor, nu ne lipsiti de fiii nostri, ci mai intai omorati-ne pe noi, pentru ca nu putem rabda moartea fiilor nostri; pe noi sa ne insulitati daca fiii nostri v-au facut vreun rau, ca astfel si noi impreuna cu dansii sa primim moartea".

Acestea si celelalte graind din durerea inimii si, de manie ca niste bete fiind, fara de sfiala isi rupeau hainele de pe ele, cu care se cuvenea sa-si acopere pieptul si de multa jale isi descopereau piepturile lor si cu pietre se bateau peste trupurile lor, fetele si le zgiriiau, parul isi rupeau, cerul il chemau intru marturie, strigand catre Dumnezeu: "Ce salbaticie este aceasta de la imparatul, o! Stapanul nostru, Doamne, care se impotriveste fapturii Tale. Tu ai zidit, iar el omoara! Tu ne-ai daruit noua fii, iar el ne lipseste pe noi de dansii. Pentru ce am nascut parte barbateasca, daca cu amara moarte se omoara pruncii nostri?"

Iar Sfantul Ioan Damaschin, asa vorbeste: "Stau langa pruncii cei ucisi mamele cele ce rabdasera dureri intru nastere, avandu-si cositele capului despletite. Mainile in vazduh ridicandu-si, parul smulgandu-si, capetele cu tarana presarandu-si, cerul punandu-l inainte marturie, cu lacrimi udandu-se si catre Irod, care nu era de fata, ziceau: "Ce este aceasta porunca noua venita asupra noastra, o! imparate? Oare nu esti si tu tata al fiilor tai? Oare nu stii dragostea parintilor catre fii? Dar steaua te-a scarbit pe tine? Apoi pentru ce nu arunci sageti la ceruri, ci usuci piepturile cele izvoratoare de lapte? Oare magii ti-au facut rau tie? Apoi pentru ce nu te scoli cu razboi asupra Persiei si pe Betleem il lasi fara de fii? Daca S-a nascut Imparat nou si din carti ai primit marturie despre Dansul, apoi prinde pe ingerul Gavriil si il pune in temnita". Pana aici graieste Sfantul Ioan despre tanguirea maicilor Betleemului.

Dupa uciderea sfintilor prunci, al caror numar era paisprezece mii, degraba a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, chiar pe ucigasul acela, pe imparatul Irod, pentru ca a primit amar sfarsit vietii sale. Sfantul Teofilact povesteste astfel: "Cuprins fiind de lingoare de diaree, de umflatura picioarelor, de astuparea narilor, de tremurare a tot trupul si de alte boli ascunse, rau si-a lepadat ticalosul sau suflet". Se mai povesteste si aceasta, ca nu i-a fost lui de ajuns uciderea de prunci din Betleem, ci si dintre cetatenii Ierusalimului, la sfarsitul sau, pe multi din oamenii cei mai de frunte si mai cinstiti i-a dat mortii: pe Ircan, arhiereul iudeilor l-a omorat, precum si pe toti mai marii preotilor si carturarilor poporului, pe care ii intrebase mai inainte unde are sa se nasca Hristos. Ei ii spusesera ca in Betleemul Iudeii. Pe aceia, mai pe urma, i-a taiat cu sabia.

Aceasta s-a facut prin judecata cea dreapta a lui Dumnezeu, pentru ca aceia toti se sfatuira impreuna cu Irod sa omoare pe pruncul Iisus. Deci, impreuna cu Irod si ei rau s-au sfarsit, precum a zis ingerul catre Iosif in Egipt: Au murit cei ce cautau sufletul Pruncului. Iata ca nu numai singur Irod cauta sa omoare Pruncul, ci si toti cei ce se sfatuisera cu dansul, mai marii preotilor si carturarilor. Deci, nu numai singur Irod a murit, ci si toti cei ce cautau sufletul Pruncului, acela de la Dumnezeu fiind omorat, iar ei de Irod ucigandu-se, caruia fiindu-i prieteni, de la el au primit ucidere.

Faptul ca toti aceia cautau sa ucida pe Hristos si se uneau cu Irod la aceasta, aratat este aici: "Ca pe dreptul acela, batranul Simeon, primitorul de Dumnezeu, dupa marturia Sfantului Epifanie, - pentru marturisirea lui cea pentru Hristos, care a facut-o in biserica inaintea poporului - dupa ce s-a sfarsit, nu l-a invrednicit a fi pus in groapa, precum se cadea unui barbat sfant si preaintelept dascal, prooroc mai inainte-vazator si batran mai cinstit decat toti. Ba inca si Sfantului prooroc Zaharia i-a randuit moarte pentru aceasta, caci pe Preacurata Fecioara, care intrase in biserica intru curatie cu Pruncul, a dus-o in locul fecioarelor unde nu se cuvenea aceasta pentru femeile care aveau barbat. De aceasta pomeneste Grigore de Nisa, Chiril al Alexandrinul si Andrei al Critului. Daca au vazut aceea, carturarii si fariseii au inceput a carti, iar Zaharia a stat lor impotriva, adeverindu-le ca acea Maica si dupa nastere este Fecioara curata. Dar ei, necrezand, le spunea sfantul ca toata firea omeneasca impreuna cu toata zidirea este slujitoare Ziditorului sau. In mainile Lui cele atotputernice sta precum va voi sa randuiasca faptura Sa si sa faca ca Fecioara sa nasca, iar dupa nastere sa ramana tot Fecioara. Pentru aceea si pe aceasta maica n-a despartit-o de locul fecioarelor, de vreme ce este tot fecioara. Atunci carturarii carteau in inimile lor contra lui Zaharia, ca asupra unui calcator de lege si cu zavistie se maniau pentru aceste doua pricini: pentru ca a pus pe Maica cu Pruncul in locul fecioarelor si pentru ca da niste marturii ca acelea despre Prunc. Apoi n-a ascuns aceasta inaintea lui Irod, ci i-a spus lui mai pe urma. In acea vreme, Iosif cu Maria fugisera in Egipt si indata, fiind cautat Pruncul, nu s-a aflat si de atunci s-a maniat asupra proorocului Zaharia si asupra lui Simeon. Deci lui Simeon, degraba murind, nu i-a facut ingropare cinstita; iar lui Zaharia i-a mijlocit mai pe urma moarte de la Irod. Apoi, in vremea uciderii pruncilor Betleemului, insusi arhiereul Zaharia - pentru ca nu a dat pe fiul sau Ioan spre ucidere - a fost ucis intre biserica si altar, carturarii si fariseii randuindu-i aceasta, pentru marturie ce daduse despre Preacurata Fecioara si despre ducerea ei in locul fecioarelor.

Dupa aceea si ei au dobindit vrednica ucidere de la Irod, imparatul lor. Insa, deosebit, a mai taiat Irod saptezeci de barbati preaintelepti, care formau soborul numit Sinedriu. Numai pe unul dintr-insii l-a lasat viu si pe acela a poruncit sa-l orbeasca. Erau in acea vreme in Ierusalim doi dascali preaintelepti, preaslaviti si iubiti tuturor: Iuda, ce se zicea al Avrifei si Matei Garguloti. Pe acestia, impreuna cu alti doi prieteni ai lor, i-a ars de vii. Mai inainte de aceasta, chiar asupra casei lor, s-a rasculat cumplit, caci a omorat pe fratele sau Feror, pe sora sa Salomi, pe barbatul ei, care era din semintia lui David si pe femeia sa Mariamna, care asemenea era din semintia lui David, pe Antipatru, fiul sau cel nascut dintr-insa, pe doi fii: Aristobol si Alexandru si pe alti multi nevinovati i-a dat mortii. La sfarsit, cand sa-si lepede ticalosul sau suflet a poruncit ostasilor sai celor mai credinciosi si despre alti barbati cinstiti ai iudeilor - din care nu putini, erau in lanturi - ca sa-i omoare pe toti, atunci cand el isi va da sufletul, pentru ca sa nu se bucure iudeii de moartea sa, ci mai vartos sa planga vazand atitia morti ai lor; ceea ce s-a si facut. Asa, cel rau, rau a pierit cu sunet si pe multi i-a pierdut impreuna cu dansul. Acela, impreuna cu cei ce au avut acelasi gand cu el, s-a salasuit in iad. Cu adevarat, a unor prunci ca acestia este imparatia cerului, intru Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.

Sfantul Cuvios Marcel

Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din parinti bogati si de bun neam. Ramanand orfan de parinti din frageda copilarie, nu s-a abatut la dezmierdari necuviincioase, nici nu a cheltuit parinteasca bogatie in pofte trupesti, precum au obicei tinerii, ci intai s-a dus in Antiohia cea mare pentru invatatura filosofiei. Dobindind dascal iscusit si invatat degraba a deprins bine toata filosofia. Apoi, a poftit si iubirea de intelepciune cea duhovniceasca si de aceea voia sa mearga la Efes, auzind ca se afla acolo multime de barbati desavarsiti in faptele cele bune. Iesind din Antiohia, a impartit saracilor mai intai toata mostenirea sa ce o avea de la parinti in Apamia. Apoi, trecand cu vederea toate cele lumesti, a ajuns la Efes. Acolo, petrecand langa un iubitor de Dumnezeu, se povatuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla intru atata desavarsire, incat prin usile incuiate intra in bisericile Domnului, la rugaciunea cea de noapte.

Deci, de la acela si de la ceilalti barbati sfinti, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitandu-se spre viata lor cea plina de fapte bune, aduna mult folos; ca si din multe feluri de flori, impletindu-si cununa, in fel de fel de fapte bune se invata, avand acolo felurite chipuri ale vietii celei cu placere de Dumnezeu. Vietuind impreuna in saracia cea de bunavoie, isi agonisise cele de trebuinta trupului sau din osteneala mainilor sale, caci stia sa scrie frumos. Toata noaptea o petrecea la rugaciune, iar ziua la scrierea cartilor, pentru care luand pretul, numai cat ii trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le impartea saracilor. Astfel au fost inceputurile vietii lui, celei cu fapte bune.

Auzind despre ava Alexandru in Vizantia, ca este preaintelept cu cuvantul si mare cu lucrul, indestulat spre mantuirea multor suflete, Marcel, lasand Efesul, s-a sarguit a merge catre acela. Intr-acea vreme fericitul Alexandru, impreuna cu fratii sai, petreceau langa biserica Sfantului Mina. Apoi langa marginea Marii Negre a zidit o manastire preacinstita, in care cu adevarat a asezat o randuiala noua, insa mai frumoasa decat altele, ca astfel neincetat, ziua si noaptea, sa se slaveasca Dumnezeu prin cantarea psalmilor; si cantau fratii in biserica schimbindu-se pe ceasuri.

Venind Marcel in Vizantia, s-a cunoscut cu unul din fratii acelui locas, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru si l-a imbracat in randuiala monahiceasca, vazand mai inainte intr-insul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dansul ceva dumnezeiesc, zicand despre amandoi, adica despre Iacov si despre Marcel, astfel: "Andrei a urmat mai intai lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, caci ii vedea pe amandoi cu un duh arzand de dragostea catre Dumnezeu; desi Iacov era ca Andrei, purtand jugul lui Hristos, insa Marcel fiind ca Ioan, in multe daruri l-a covarsit pe Iacov. Caci era cu adevarat la un chip cu Sfantul Ioan, feciorelnicul si cuvantatorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fara de prihana si cu intelepciunea cea de Dumnezeu insuflata.

Nevoindu-se in locasul acela vreme indelungata si cistigand darul mai inaintei-vederi, a vazut mai dinainte moartea dascalului sau, care era sa fie degraba, adica a lui ava Alexandru, spunand ca dupa moartea aceluia se va da lui cinstea incepatoriei. Dar el fiind tanar, nevoind sa stapaneasca pe cei mai batrani si sa-i aiba spre ocarmuire - pentru ca iubea mai vartos sa fie ocarmuit de altii -, a iesit pe ascuns din manastire si inconjura laturile cele dimprejur, cercetand pe sfintii parinti, care in multe chipuri se nevoiau si primea de la fiecare deosebit folos. In acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus catre Domnul si a fost cautat Marcel de toti fratii, cu un gand sa-l puna pe Marcel in locul lui Alexandru, si, negasindu-l, se intristara.

Apoi pe un oarecare Ioan, barbat batran cu buna intelegere, caruia si acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea caruntetei sale si pentru buna intelegere cea desavarsita, l-a pus egumen al locasului. Despre acesta instiintandu-se Sfantul Marcel, indata s-a intors in locasul sau si s-au bucurat fratii de intoarcerea sa. Iar lui ava Ioan ii era iubit, caci foarte mult ii era de trebuinta si de ajutor in locasul sau, ca mana lui cea dreapta. Dupa catava vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat manastirea la un loc mai fara de zgomot, care era in Bitinia, aproape de tarmuri, ce se numea Irineos, care va sa zica pasnic, caci cu adevarat acel loc era pasnic si linistit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburarile si gilcevile poporului. Deci, s-a mutat cu manastirea si acea lege frumoasa pe care o asezase Cuviosul Alexandru. Adica, marind pe Dumnezeu ziua si noaptea, prin cantari de psalmi in biserica, schimbindu-se fratii pe rand la aceasta, pentru care pricina acea manastire si pana acum se cheama a Neadormitilor.

Acolo s-a incredintat lui Marcel toata ocarmuirea si grija manastireasca, ca unui credincios in toate si iscusit intru toata slujba, caruia chiar si incepatoria degraba era sa i se incredinteze. Despre acest lucru singur mai inainte vedea cu ochii cei mai inainte-vazatori, insa si altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Caci egumenul unei manastiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptator contra Sfantului Duh, ci altul - pentru ca acela era din numarul celor lepadati, iar acesta unul din cuviosi, barbat mai inainte-vazator, acesta a proorocit fericitului Marcel, ca are sa fie nu numai pastor al oilor celor cuvantatoare, ci si numele lui va fi slavit peste tot pamantul, pentru multimea si sfintenia faptelor lui cele bune. Multi dintre elini, din romani si din barbari, prin invatatura lui, lasand ratacirea parinteasca, s-au intors catre Dumnezeu si L-au preamarit.

Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a intors in manastire. Dar mai inainte de a ajunge el acolo, aveau fratii intre dansii o impotrivire si o prigonire ca aceasta pentru dansul. Adica, unii il laudau catre egumen, zicand ca pentru smerenie a fugit cand era sa moara ava Alexandru, ca sa nu-l faca pe dansul egumen; iar altii, care erau mai trandavi, ziceau - nestiind fapta buna a lui Marcel - caci cunoscand ca era sa aleaga egumen pe Ioan, a fugit ca sa nu-i fie rusine pe urma. Acestea le ziceau fratii ca niste oameni, iar Hristos Insusi Adevarul a pus in mintea egumenului si a zis acestea ca sa arate fapta buna a lui Marcel: "Nu este trebuinta ca sa va prigoniti in zadar, caci eu cunosc pe barbatul acesta mult imbunatatit, precum va veti incredinta dimineata".

In acea vreme manastirea era foarte saraca si monahii erau prea iubitori de straini. De aceea au facut o moara si au cumparat un asin batran, ca, slujind la moara, sa faca paine pentru straini. Egumenul, chemand pe Marcel, i-a zis: "Stiindu-te sarguitor, iti dau grija asinului si aceasta sa nu crezi ca e o slujba usoara, caci este de nevoie si trebuincioasa, si orice slujba vei face asinului, va fi de folos noua tuturor. Daca dobitocul se va trece cu vederea si noi si strainii ne vom lipsi de paine". Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a facut ca Marcel sa se arate ocarator; dar minunatul Ioan, stiind ceea ce are sa fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai ca a primit slujba, ci cu dragoste si cu osardie a dat si in scris ca sa fie indatorat la slujba asinului cat va trai de-a pururea pomenitul.

Asa slujea asinului totdeauna cu atata sarguinta si ingrijire, incat se minunau toti si se spaimantau de smerenia lui cea inalta. Apoi a fost rugat de frati sa inceteze de a mai paste pe cei necuvantatori, vrednic fiind a se face pastor celor cuvantatori. Nu dupa multa vreme ava Ioan ducandu-se catre Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Manastirii Neadormitilor si era foarte milostiv catre cei saraci, hranind in toate zilele multime de flamanzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, caci precum a inmultit odinioara cele cinci paini si doi pesti, dand hrana la cinci mii de oameni, asa si in locasul lui Marcel bucatele cele putine le inmultea prin minune nevazuta, incat ajungea nu numai fratilor hrana, ci si multimii saracilor si strainilor, spre ospatul cel de toate zilele, precum mai pe urma vom arata.

Inmultindu-se turma cea cuvantatoare si in toate zilele adaugandu-se numarul fratilor, era de trebuinta pastorului sa mai largeasca ograda, sa faca locas de rugaciune mai mare, ca sa fie mai multa hrana, precum si altele care se cuvin vietii omenesti, pentru atitia barbati duhovnicesti, care se adunasera la dansul - care era ca o oglinda a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrana saracilor, iar Dumnezeu, spre Care isi pusese nadejdea, nelasand pe cei ce-I slujesc Lui, a randuit cele de trebuinta lor in acest chip.

Un tanar oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viata dupa Dumnezeu, a pus gand sa se faca monah, ca sa dobindeasca desfatarea cea vesnica. Defaimand slava cea desarta si toata odihna trupeasca, a luat pe slugile si bogatia sa si a venit la Cuviosul Marcel, cerand sa se faca monah, apoi a daruit manastirii toate bogatiile sale. Cuviosul, cunoscand ca un prooroc ca nu numai boierul, ci si slugile lui vor sa sporeasca in fapte bune, l-a imbracat in chip monahicesc, impreuna cu slugile lui. Cu acea avere mai intai a zidit o biserica noua din piatra, foarte frumoasa si foarte mare, apoi a innoit toata ograda manastirii si multime de chilii vechi. Inca si o bolnita rasfatata s-a zidit, asemenea si case de straini; si s-au savarsit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrana si imbracaminte si altele de trebuinta manastirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtatorul de grija a toate, celor ce cautau mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui acestea toate le-a adaugat.

Pretutindeni strabatea vestea despre Cuviosul Marcel si despre oranduiala manastirii Neadormite, incat multi ravneau oranduiala aceea, luand povatuitori de la dansul. Precum ieseau raurile din Edem asa pornea din locasul lui Marcel, prin toate manastirile si toate cetatile, oranduiala si obiceiurile cele monahicesti, precum si cantarea Bisericii cea neincetata. Puteai vedea in fiecare manastire egumen din locasul lui Marcel si toata oranduiala din manastirea Neadormitilor; incat tuturor manastirilor care se aflau in partile acelea, Sfantul Marcel le era incepator de randuiala, arhimandrit, datator de lege si indreptator. Multi, dupa proorocirea lui Macedonie mai inainte-vazatorul, se aduceau catre Dumnezeu din ratacirea elineasca, prin ducerea de mana a lui Marcel. Apoi, cetele ingerilor celor pamantesti cei ce ziua si noaptea canta lui Dumnezeu se inmulteau. Insa acum este vremea a spune si despre unele din minunile lui Marcel.

Trei episcopi fiind robiti de barbari, apoi izbavindu-se din robie, se intorceau intru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe langa locasul lui Marcel, s-au abatut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste si odihnindu-i, cand au vrut sa plece a vrut sa le dea ceva de cheltuiala pe cale, pentru ca erau foarte saraci. Chemand pe economul cu numele de Iulian, l-a intrebat citi bani are in camara? Iar el a zis: "Zece arginti". Deci a poruncit cuviosul sa-i dea toti acelor episcopi saraci. Dar el le-a dat numai cate unul, iar pe ceilalti i-a oprit pentru trebuintele manastirii. Sfantul, vazand mai inainte cu duhul, a chemat pe econom si i-a poruncit sa dea si ceilalti arginti episcopilor. Mergand economul le-a mai dat inca cate doi si a facut noua, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru saracii care veneau in toate zilele.

Dupa aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul si i-a dat lui, spre cheltuiala manastirii, nouazeci de talanti de aur. Chemand Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mania asupra lui, mustrandu-i sgircenia si a zis: "Iata, vrea Dumnezeu, prin mana acestui om drept-credincios, sa ne trimita o suta de talanti de aur. Dar, de vreme ce tu neascultand porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obste al tuturor, Care vrea sa ne rasplateasca noua insutit, ne-a lipsit de cei zece talanti". Iar economul, rusinandu-se, a cazut la picioarele lui si isi ceru iertare. Acest Iulian mai tarziu a fost mitropolit al Efesului si a avut viata placuta lui Dumnezeu.

Cuviosul avea si darul tamaduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rana cumplita in gura, numai cu o singura atingere l-a vindecat. Pe Stefan monahul, care avea mare incuiere a stomacului, incat nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipaindu-i pantecele si spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, imbolnavindu-se si fiind aproape de moarte, indoita tamaduire i-a dat, adica trupeasca si sufleteasca, invatandu-l mai intai, precum se cadea, sa nu fie neascultator la cele poruncite, nici sa nadajduiasca spre adunarea cea vremelnica, ci sa aiba nadejde in Dumnezeu, Care pentru toti deopotriva se ingrijeste; si asa indreptand sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii si trupul. Dar ne sta inainte ca sa povestim inca un lucru si mai minunat.

Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, avand pe trupul sau dureri de rani nevindecate, dupa ce a slabit, deznadajduindu-se a se mai vindeca cu tot mestesugul doctoricesc, a alergat la nadejdea cea de pe urma, adica la acest grabnic si fara plata doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a intrebat Cuviosul despre credinta si, dupa ce a cunoscut credinta lui cea ratacita, a zis: "Cu neputinta este a dobindi tamaduire, de nu se va lepada mai intai de paganatatea sa si sa primeasca credinta cea crestineasca". Atunci samarineanul a fagaduit ca de va dobindi tamaduire, indata se va face crestin. Fiind rugat batranul, a vindecat pe bolnav cu rugaciunea si indata cel tamaduit s-a adaugat catre crestineasca marturisire. Dar netrecand patru zile, iudeul acela s-a intors iarasi la paganatatea sa, precum se zice: "Ciinele s-a intors iarasi la urma sa". Dar i s-a intors si boala cea dintai, ca precum tamaduirea a urmat credintei, asa si departarii lui de credinta, a urmat boala cea dintai. Apoi a fost nevoie, chiar si nevrand, sa vina iarasi la Sfantul Marcel si sa se lepede de paganatate, spre a primi dreapta credinta. Si plecand spre mila pe parintele cel fara de rautate, a dobindit iarasi tamaduire.

Dupa cateva zile s-a dus ca porcul in tina noroiului sau si l-a ajuns mai cumplita rana. Deci, ce face ticalosul? Alearga iarasi fara de rusine la cuvios si aceasta s-a facut de multe ori. Mai pe urma cuviosul a zis: "Vezi, omule, ca nu pe mine, ci pe Hristos amagesti. Caci nu eu, ci Hristos te tamaduieste si nu poti, inaintea ochilor Lui cei atoatevazatori, a tainui necuratia inimii tale, cu buzele cinstindu-L si cu inima stand departe; cu cuvantul marturisindu-L, iar cu lucrul intorcandu-te la credinta ta cea veche. Deci lepada toata inselaciunea si viclesugul, intoarce-te din toata inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci si cu sufletul si indata te vei tamadui. Iar ticalosul si nebunul evreu a raspuns sfantului: "Orice mi s-ar intampla voi rabda si credinta mea parinteasca niciodata nu o voi lasa!"

Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dansul tacand. Deci, iudeul, ducandu-se putin de la locasul sfantului, indata s-a imbolnavit greu in cale si a doua zi a murit cu trupul si cu sufletul. Instiintandu-se despre aceasta fericitul parinte, a plans cu amar si a zis: Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau.

Dar sa facem povestire, iarasi, despre tamaduirea altor credinciosi.

Un barbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urma s-a facut minunat in viata monahiceasca si multora spre pilda, mai inainte de calugarirea sa, fiind tare cu trupul si la lupta foarte lesnicios, deodata, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu rani de la picioare pana la cap si se vatamase la dansul nu numai pielea, dar si carnea si vinele, incat numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boala avea omul acela nu era cu putinta a spune si cu neputinta a se tamadui, cu nici un fel de doctorii omenesti, fara numai cu cele dumnezeiesti, al caror datator era Sfantul Marcel.

Deci, cand a cautat cel bolnav tamaduirea cu lacrimi, indata, fericitul, ridicandu-si mainile cele cuvioase catre Dumnezeu, a facut, dupa obicei, rugaciune cu sarguinta pentru cel bolnav. Apoi, atingandu-se cu mana de rani, a zis: "O! barbat bun, nu se cuvine tie a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se lupta cu vrajmasii cei nevazuti a avea purtare de grija pentru trup. Nadajduieste ca, daca vei pune scaparea ta spre Cel Preainalt, va fugi aceasta rana de la locasul trupului tau". Zicand acestea sfantul, indata l-a lasat durerea si s-a facut precum se scrie in proorocia lui Iezechil: crestea carnea trupului sau in vederea tuturor, oasele se acopereau, ranile se umpleau cu carne, vinele se indreptau, incheieturile se intareau si pielea se intindea. Si s-a facut Chir sanatos, mai presus de nadejde. Niste vindecari ca acestea cu minuni, impartea placutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mainile sale, dar si acelora care erau departe.

O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul sa nasca, nu putea si nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moasele care-i slujeau la nastere. Deznadajduindu-se cu totii, femeia era gata sa moara, ca nu vorbea si nici nu simtea nimic. Atunci barbatul sau, Evghenie, alergand la Cuviosul si udand cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugaciuni. Apoi, rugandu-se Cuviosul si binecuvantand o paine, a dat-o diaconului, ca degraba sa o puna pe pieptul bolnavei. Aceasta facandu-se, indata femeia a nascut pruncul si a scapat de dureri. Venindu-si in simtire, intreba: "Unde este parintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a intors de la portile mortii?" Intrebind-o cand si ce fel avea fata acela de care vorbeste, a spus chipul si asemanarea cuviosului cel ce i s-a aratat si toti au cunoscut ca este Cuviosul Marcel, care s-a aratat ei si a izbavit-o de moarte. Atat era de imbunatatit acest fericit parinte si viata lui asemenea cu a ingerilor, incat si sfintii ingeri vietuiau impreuna cu dansul, pentru curatenia si sfintenia lui.

Serghie, egumenul manastirii care era langa raul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit sa-l vada si fara seaman a vazut singur mai multe decat cele ce i se spusese despre dansul. Odata, stand la rugaciune, Serghie a vazut ca in vremea cand facea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi ingeri luminati sprijinind pe sfantul de amandoua partile, il ridicau de la pamant si fata lui in rugaciune stralucea ca fulgerul. Serghie, vazand aceasta, tremura de frica si de spaima, incat abia i-a ramas duhul intr-insul. Dar si altor parinti mari le descoperea Dumnezeu cele despre placutul sau Marcel. Elisei, egumenul manastirii care era in Edesa, dorind sa vada pe sfant si sa se instiinteze despre viata lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu si i-a aratat Domnul in vedenie pe Marcel, in acelasi chip precum era cu fata si cu chipul. Apoi si inaltimea bunatatilor lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urma Elisei lui Petru, ucenicul sfantului, care se intamplase a fi la dansul.

Un diacon oarecare al Sfantului Marcel, cu numele de Petru, intr-o zi statea aproape de el si a venit un episcop sarac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului sau: "Imprumuta-ma cu doi galbeni ca sa dau saracului acestuia". Petru insa se indoia sa-i dea banii. Deci i-a zis sfantul: "Ce folos iti este tie sa-i pastrezi? Caci dupa doua zile vei muri si vei lasa lucrurile tale pustii". Si era joi ziua aceea, iar Duminica, mai inainte de a se face ziua, Petru a murit si au ramas lucrurile sale manastirii.

Era o cetate langa Marea Neagra care se numea Pombiupoli. Intr-insa era un egumen al unei manastiri cu numele Gavdiol, om atat de imbunatatit, incat si pe draci ii gonea. La acesta a venit un oarecare frate din manastirea lui Marcel, cu numele Talasie si, sezand ei, au rugat citiva frati pe egumenul acela, sa primeasca niste monahi care fugisera din acea manastire si iarasi se intorsesera. Egumenul nu voia, zicand ca nu este cu cuviinta sa fuga din ascultare si iarasi sa se intoarca. Deci, ca sa faca sa-i primeasca, Talasie i-a zis: "Si din manastirea lui Marcel multi s-au dus si iarasi i-a primit sfantul dupa ce s-au intors". Iar Gavdiol i-a zis: "Sa nu ma potrivesti nicidecum cu Marcel, ca Stapanul meu Hristos mi-a descoperit ca precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blandetii, asa si Marcel este preabland". Cu adevarat, cuviosul avea pe langa darul blandetii si darul proorociei, caci ceea ce proorocea, se si implinea si pe cele de departe le vedea, ca si cum ar fi fost de fata.

Odata, ucenicii lui plutind pe Marea Neagra pentru oarecare trebuinte manastiresti si fiind invaluire si vifor mare, incat erau gata sa moara, li s-a aratat cuviosul si i-a ajutat, povatuindu-i fara primejdie catre liman. Ajungand ei in cetatea Anchiria, unul dintr-insii, cu numele Pavel, s-a imbolnavit foarte si ceilalti voiau sa-l lase acolo; iar el oftand din inima cu plangere, a strigat: "Unde sunt rugaciunile tale, o! parinte Marcel, ca tu m-ai incredintat lui Dumnezeu si iata, acum pier si ce este mai amar, mor afara de turma ta si departe de fratii mei". Zicand acestea bolnavul cu lacrimi in ochi, iar cuviosul fiind in manastire si auzind plangerea si mahnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul sau, ca "unul din fratii nostri trimisi la slujba este in mahnire si in boala". Sculandu-se, s-a rugat pentru dansul si indata s-a facut Pavel sanatos. Apoi a insemnat Chesarie vremea si dupa ce s-au intors fratii, s-a aflat ca in acel ceas s-a insanatosit Pavel in Anchira, cand a vazut mai inainte parintele boala lui si s-a facut rugaciune pentru dansul.

Dumnezeu pedepsea odata pamantul cu o foamete mare si a venit la cuviosul chelarul hambarului manastirii, cu numele Malh, spunandu-i ca se sfarseste graul si abia poate sa fie paine pentru zece zile. Sfantul a zis: "Tu sa te duci, fiule, sa-ti faci ascultarea ta si sa nu te ingrijesti de nimic". Malh, socotind ca ava nadajduia sa-i vie paine de undeva, dadea dupa obicei ceea ce era in hambar nu numai la trebuinta fratilor, ci si a saracilor. Trecand sapte zile si ramanand foarte putin grau in hambar, Malh a venit iarasi la sfant, spunandu-i despre ispravirea graului. Ava, ca si mai intai, l-a trimis la lucrul sau, poruncindu-i sa nu se ingrijeasca de aceasta.

Dupa doua zile, nemairamanand nimic in hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculandu-se, s-a dus la hambar si a poruncit lui Malh sa-i deschida. Acesta adeverea cu juramant ca n-a ramas nici un bob si nu are pentru ce sa deschida, dar l-a deschis si iata a vazut hambarul plin cu tot felul de paine si s-a spaimantat, iar cuviosul defaima necredinta lui. Din vremea aceea, n-a mai scazut hambarul, pana ce a trecut foametea, caci cat cheltuia chelarul intr-o zi, pe atat se adauga in cealalta. Asa a hranit cuviosul in vreme de foamete nu numai pe frati, dar si multime de saraci, de straini si de nevoiasi. Toate acestea sunt lucruri minunate ale Domnului, savarsite prin placutul Sau, Marcel. Si aceasta minune s-a auzit in toata cetatea imparateasca si toti boierii au aflat despre dansa. Dar urmeaza si altele si mai minunate.

Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din alta manastire, imbolnavindu-se de moarte a trimis la sfant, rugandu-l sa vina la dansul. Ajungand trimisul la manastirea lui Marcel, l-a gasit indeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericesti si nu era cu putinta sfantului a alerga la acel bolnav indata, pana ce nu va sfarsi vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericesti.

In acea vreme bolnavul a murit. Dupa aceasta cuviosul s-a dus si a gasit savarsite toate cele de ingropare. Dar parintele, fiind tare in credinta si ridicand ochii cei trupesti si sufletesti catre cer si rugandu-se cu credinta si multa sarguinta catre Dumnezeu, dupa cum ii era obiceiul, in camara cea de taina a inimii sale, a pus mana pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, radeau zicand in cugetele lor: "Acest batran nu crede ca cel ce zace este mort si incearca cu mainile". Dar sfantul, atingandu-se de cel mort, acesta indata a inviat si, ridicandu-se, a inceput sa vorbeasca. Atunci toti s-au spaimantat si s-au cutremurat de acea infricosata minune a sfantului. Iar cuviosul poruncea tuturor sa nu spuna nimanui acea minune; dar nu se puteau tainui maririle lui Dumnezeu si atatea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.

Dar ce vom zice despre puterea si stapanirea acestui mare parinte pe care o avea asupra diavolilor? Caci acestia, ca niste praf ce se spulbera de un vant mare, asa se izgoneau din oameni prin rugaciunea lui. Odata, s-au adus la dansul patru indraciti, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau catre sfant: "Porunceste-ne sa iesim de vreme ce ai stapanire peste noi". Sfantul tacea si nici cu ochii nu cauta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu in sine, zicand: "Miluieste, Doamne, zidirea Ta". Caci vedea viclesugul vrajmasului care cu acele cuvinte voia sa-l arunce in inaltarea mintii. Astfel, tacand sfantul, au iesit dracii biruiti de smerenia lui. Dar cine va spune in amanuntime faptele minunate ale cuviosului parintelui nostru? Cine va numara darul lui Dumnezeu care era intr-insul? Cine va spune credinta lui cea mare si neindoita, cu care putea sa faca acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.

Dintre cele fara de numar spre folosul nostru si pentru preamarirea lui Dumnezeu, cel minunat intre sfintii Sai, sunt si acestea: Odata se aprinse in Bizant un foc mare, trimis de mania lui Dumnezeu, incat ardea cetatea in flacari, fiind pedepsita pentru pacate si nu era cu putinta nicidecum a se stinge vapaia, care ardea toate si le ingropa in cenusa. Nu era nici o nadejde ca sa poata scapa vreo casa de ardere, pentru ca focul cuprinsese toata cetatea imprejur. Instiintandu-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugaciune, ridicandu-si mainile sus si varsand lacrimi, indata s-a potolit focul si n-a mai inaintat si s-a salvat jumatate din cetate, pentru ca toata puterea focului s-a stins ca de niste ploi mari prin lacrimile cuviosului.

Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credinta arian, s-a maniat asupra unui om de sub stapanirea sa, cu numele de Ioan, si a vrut sa-l omoare. Iar el, neavand unde sa se ascunda, a fugit in locasul Sfantului Marcel.

Ardavurie a trimis slugi dupa el ca sa-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarasi a trimis boierul cu rugaminti si ingroziri sa-l ia de acolo si l-a amenintat pe sfant, ca sa-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis inapoi si pe aceia. Maniindu-se boierul a trimis ostasi multi ca sa scoata cu sila din manastire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar impotrivi sa-i omoare cu sabia. Cand au inconjurat ostasii manastirea cu sabiile si voiau sa strice ograda, venind fratii la sfant, il rugara cu lacrimi sa-l dea pe Ioan ostasilor ca nu cumva pentru dansul - ziceau ei - sa pierim si noi cei fara de vina. Cuviosul neascultand pe frati, ca era milostiv, nu a vrut sa dea pe cel nevinovat in mainile ucigasilor. Apoi, luand arma duhovniceasca, adica puterea Sfintei Cruci, cu care ingradindu-se a iesit impotriva ostasilor si indata a cazut mare frica peste ei, cand au vazut Crucea cu raze stalucind ca un soare, iar imprejurul lui, mare vapaie de foc, fulgerand si tunand, incat aruncand armele s-au inspaimantat si au fugit. Auzind acestea, boierul s-a inspaimantat si, imblanzindu-si mania, l-a iertat pe Ioan.

De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie si de Aspar, tatal sau, este cu cuviinta a spune sfarsitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai intai dupa imparat, sub a carui mana era toata oastea si avea doi fii, pe Ardavurie si pe altul mai tanar, cu numele Patrichie; si era potrivnic imparatului in multe lucruri. Apoi cu toata casa sa ii era pe ascuns vrajmas imparatului si era foarte rau pentru toata Biserica lui Hristos, pentru ca, ajutand arienilor, facea mult rau drept-credinciosilor. Iar binecredinciosul si de Hristos iubitorul imparat Leon, care se numea cel Mare, fiind bland si temator de Dumnezeu, a rabdat pana la o vreme, pe de o parte din nerautate, iar pe de alta pentru ca toata puterea ostii grecesti era in mana lui Aspar si aproape toti erau arieni. Casa acelui rau credincios, fiind gata a se risipi cu cadere de moarte si a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: "Un leu se lupta cu un balaur fiind fara masura de mari, balaurul batea pe leu cu coada si-l biruia, iar leul umbla imprejurul balaurului in desert, neputand sa-i faca nici un rau. Apoi, ostenindu-se amandoi, s-au odihnit. Dupa putina odihna leul capatand putere, deodata, ca dintr-un somn desteptandu-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare manie si, trantindu-l la pamant, l-a biruit".

Vazand aceasta in vis parintele Marcel, a proorocit ca Aspar cu toata casa lui va fi pierdut de imparat, caci leul pe care-l vazuse inchipuia pe imparatul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevarat ca un balaur musca si vatama credinta cea dreapta.

Vedenia si proorocia sfantului au luat degraba sfarsit, caci: binecredinciosul imparat Leon, vrand cu bunatatea si milostivirea sa sa impace casa lui Aspar si din vrajmas sa-l faca prieten, ba inca sarguindu-se a-l aduce la sfanta credinta, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tanar, Patrichie, si voia sa-l faca dupa sine imparat, pentru ca el nu avea fecior. Deci gandea ca pe ginerele sau sa-l inalte la imparatie, dar s-a facut mare gilceava in poporul cel credincios, pentru ca se temeau toti, ca pana la sfarsit sa fie chinuita Biserica lui Hristos prin vrajmasia si rautatea arieneasca, caci ginerele imparatului era arian.

Adunandu-se toti credinciosii cu episcopii si cu preotii, luand cu ei si pe batranul Marcel, au mers la imparat si au zis: "Sa nu faca aceasta, adica sa nu ridice la mostenirea imparateasca pe cel rau-credincios, ci mai intai ginerele imparatului sa se lepede de credinta cea arieneasca, iar de nu va voi, apoi sa nu primeasca cinstea imparateasca". Imparatul Leon potolind poporul, fagaduia ca va aduce pe ginerele sau catre dreapta-credinta. Ginerele sau, desi cu viclesug venise la credinta, totusi gilceava in popor nu inceta.

In acea vreme s-a descoperit rautatea si viclesugul lui Aspar, ca nu numai coroana imparateasca cauta, ci capul imparatului, voind sa-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul impotriva casei lui Aspar, nerabdand un viclesug ca acela si voia sa-l piarda cu totul. Iar el, temandu-se, a fugit cu fiii sai in Calcedon si s-au inchis in biserica Sfintei Mucenite Eufimia, avand cu sine multime de ostasi, care au stat imprejurul bisericii, pazind viata lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte imparatesti de pace si chemat in cetatea imparateasca. Apoi, dupa putina vreme, dupa sfatul imparatesc, Aspar impreuna cu fiul sau Ardavudie au fost omorati de Zenon. Patrichie, ginerele imparatului, a fost trimis in surghiun, iar Ariadna, fiica imparatului, a fost luata de Zenon, care mai pe urma a luat imparatia greceasca dupa Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, dupa proorocia sfantului. Dar noi iarasi sa ne intoarcem la Sfantul Marcel.

Cand mergea poporul la imparatul Leon, cu episcopii si preotii, avand cu dansii pe acest parinte ca pe un intelept si prea- ales povatuitor, multi din cei vrednici, au vazut pe ingerul lui Dumnezeu in chip de tanar preafrumos, in haine albe si incins cu brau de aur, mergand impreuna cu Sfantul Marcel si sprijinindu-l de mana lui. Astfel l-au vazut toata vremea, cand mergea acolo cu poporul si iarasi cand se intorcea de acolo pana la usa chiliutei sale, unde s-a facut nevazut. De aici aratat este, ca era iubit de Dumnezeu acest fericit parinte, caci pe ingerii Sai ii trimitea spre slujba ca sa-l duca in cale si sa-l pazeasca. Astfel se implineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine ingerilor Sai, ca sa Te pazeasca in toate caile Tale, pe maini Te vor lua, ca nu cumva sa se impiedice de piatra piciorul Tau.

Acum este vremea sa spunem si sfarsitul Cuviosului. Saizeci de ani savarsind cuviosul in nevointele monahicesti, s-a apropiat de fericitul sau sfarsit, petrecand toate zilele vietii sale cu placere de Dumnezeu. Si s-a asemanat proorocilor, prin mai inainte-vedere; patriarhilor, prin credinta si nadejde neindoita spre Dumnezeu, si mucenicilor prin omorirea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemanat lui Moise intru vedere de Dumnezeu si in dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotriva lui David in blandete, lui Petre Apostolul in ravna, lui Ioan intru feciorie si in stiinta si tuturor Apostolilor in darul tamaduirilor; caci era izvor tuturor tamaduirilor si rau al facerilor de bine cele cu minune.

Zacand pe patul durerii, plangea multimea fratilor, inconjurandu-l, intre care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecand cu vederea toate cele lumesti, venise la viata monahiceasca, sporind in faptele cele bune mai mult decat altii. Acela, plangand, ruga pe sfant ca sa nu-l lase singur fara de carma in marea acestei vieti, spre a se pierde in valurile ispitei, ci sa-l ia si pe el. Iar cuviosul, cautand spre dansul, a zis: "Indrazneste, fiule, pentru ca, dupa ducerea mea, degraba vei veni dupa mine". Si s-au adunat de prin manastirile cele din jur egumenii si fratii, precum si arhiereii si boieri din Constantinopol ca sa-l cerceteze si sa-i dea sarutarea cea mai de pe urma. El, dand fiecaruia invatatura ce se cadea si multe vorbind spre folosul sufletului si pentru viata cea vesnica, s-a rugat ca sa se departeze de la dansul, zicand ca vrea sa doarma putin. Departandu-se toti, a adormit cu somnul cel fericit si cu odihna cea vesnica, dandu-si sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si l-au pus cu cinste in biserica pe care el insusi a zidit-o.

Fericitul Luchian plangand deasupra gropii lui, in a cincea zi i s-a aratat cuviosul in vedenie, zicand: "Pentru ce te mahnesti? Nu crezi ca am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca si tu fara de zabava sa fii impreuna cu mine?". Dupa acea vedenie, a treia zi s-a odihnit intru Domnul si Luchian, mai traind dupa parintele si invatatorul sau opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel si dupa moartea sa a implinit proorocia sa, degraba luand dupa sine, precum a fagaduit, pe iubitul ucenic Luchian si impreuna cu sfintii cu care s-a asemanat, s-a dus inaintea Stapanului Sau cel mai sfant decat toti sfintii, in veselie si in bucurie vesnica, Caruia si noi ne inchinam, ca sa ne invrednicim prin rugaciunile sfantului si cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3346

Voteaza:

Sfintii 14.000 de prunci ucisi din porunca lui Irod; Sfantul Cuvios Marcel 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE