Botezul Domnului

Botezul Domnului Mareste imaginea.


Botezul Domnului

 

Dupa anii de tacere de la Nazaret, Domnul Hristos Se pregateste pentru a incepe lucrarea de propovaduire a cuvantului divin, de descoperire a tainei persoanei Sale si de sfintire a omului, pe care venise sa-I mantuiasca. Intre perioada vietii tainice si aceea a activitatii publice se situeaza evenimentul unic al Botezului, ce are o importanta deosebita in existenta pamanteasca a Mantuitorului.

 

Botezul reprezinta un moment esential in iconomia mantuirii si in viata Dumnezeului intrupat. S-ar putea spune ca el constituie piatra de hotar care separa etapa Vechiului Testament, ce se incheie, de aceea a harului, care se va deschide atunci cand Iisus va cobori in apele Iordanului. De aceea, o data cu Botezul Domnului va lua sfarsit si activitatea Sfantului Ioan, care, curand dupa aceasta, va fi intemnitat. Vocea ultimului profet al Vechiului Testament va amuti din clipa in care etapa Legii va fi incheiata, fiind inlocuita de aceea a harului.

 

Pana la Botez, Iisus nu a savarsit nici o minune si nu a rostit nici un cuvant retinut de evanghelisti, afara de cele graite in templu la varsta de 12 ani. El tacea, in timp ce Botezatorul propovaduia, cu glas mare, pe malul Iordanului. Incepand cu Botezul insa, Hristos iese din umbra si incepe sa raspandeasca lumina concentrata in propria Sa fiinta, in timp ce Botezatorul dispare de pe scena istoriei. Sinopticii redau extrem de sumar acest eveniment cheie din viata Mantuitorului, cu deosebiri de nuante de la unul la altul, iar Evanghelia a patra il mentioneaza doar indirect. Matei spune ca Iisus a venit din Galileea la Ioan ca sa Se boteze, iar Luca precizeaza ca Iisus era "ca de treizeci de ani" (3, 23) cand a inceput sa propovaduiasca. Este de presupus ca atunci cand Iisus S-a infatisat inaintea lui Ioan, procesul tainic de sfintire a naturii Sale umane ajunsese la un moment hotarator; numai astfel va fi posibila revarsarea plenitudinii darurilor Sfantului Duh, ce va avea loc la Botez. Varsta destul de inaintata de 30 de ani a fost necesara tocmai pentru a ingadui ca natura umana din persoana lui Hristos sa ajunga la deplina maturitate si sa primeasca de la cea divina harisme exceptionale, menite s-o intareasca si sa o prefaca in oglinda a Divinitatii.

 

Asemenea tuturor evenimentelor esentiale din viata Domnului, Botezul ramane un vesnic mister, a carui taina nu o putem patrunde decat in mod fragmentar, calauziti de experienta duhovniceasca a Sfintilor Parinti. Toate circumstantele capata aici o semnificatie deosebita si fiecare cuvant este incarcat de intelesuri multiple.

 

Iisus vine la Ioan, care se afla pe malul Iordanului, rau ce a jucat un rol de seama in viata religioasa a lui Israel, fiind, ca atatea locuri din Tara Sfanta, incarcat de semnificatii simbolice. Cand Iosua s-a apropiat de Canaan, in fruntea evreilor fugiti din Egipt, Iordanul si-a secat apele, spre a ingadui poporului ales sa intre in tara daruita lui de Dumnezeu. El devine astfel cale spre mantuirea fagaduita de Tatal ceresc poporului Sau. Ilie, profetul harului, va face de asemenea sa sece apele Iordanului, pentru ca sa poata trece dincolo impreuna cu Elisei, ucenicul sau, si tot de pe malul acestui fluviu binecuvantat se va inalta el viu la cer in carul de foc, anticipand astfel asupra infrangerii definitive a mortii, devenita virtual posibila numai prin invierea lui Hristos.

 

Iordanul apare deci ca loc sacru, legat de evenimente din istoria sfanta care aveau rolul sa anticipeze mantuirea implinita tot pe malul sau.

 

Iisus vine la Ioan si ii cere sa-L boteze. El nu asteapta ca acesta sa vina la El, ci i Se infatiseaza singur, stiind ca a sosit ceasul sa Se descopere lui Israel. Cand Patimile se vor apropia, Domnul, de asemenea, nu va astepta ca prigonitorii Sai sa Il caute, ci singur Se va duce la Ierusalim spre a primi moartea. El apare mereu stapan pe propriul Sau destin, pe care si-l alege liber. Initiativa este mereu de partea Sa, Botezatorul fiind chemat sa indeplineasca o misiune pe care o intelegea doar fragmentar. Matei, singurul care reda scena mai detaliat, nu consemneaza cuvintele Domnului adresate lui Ioan. El noteaza numai raspunsul Botezatorului: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?" (Matei 3, 14). Cuvintele sale vadesc smerenia profetului, dar si o adevarata spaima sacra in fata rugamintii venite din partea Aceluia Caruia nu se socotea vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintelor (Marcu 1, 7). Sfantul Ioan sovaie sa-L boteze pe Acela despre care stia ca a fost inainte de el si asupra caruia fusese instiintat ca Se va cobori Duhul Sfant. Merejkovski spune ca dialogul redat de Matei ar fi trunchiat, intre versetele 14 si 15 trebuind sa fie intercalata argumentarea Mantuitorului prin care El i-a convins pe Ioan sa savarseasca Botezul. Este adevarat ca cuvintele lui Hristos din versetul 15: "Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea" (Matei 3, 15) presupun o motivare care lipseste; formula "asa se cuvine" pare ca se refera la niste dezvoltari, absente din textul evanghelic. Este posibil ca, in redactarea sa, Matei sa fi omis aici unele completari; dar, chiar si asa, raspunsul Domnului ramane edificator.

 

Prin expresia "toata dreptatea" pe care Hristos spune ca trebuie sa o implineasca, El intelege Legea Veche, pe care a respectat-o intru totul. Dupa ce Se supusese riturilor proprii vechiului asezamant, cum au fost circumciziunea si infatisarea la templu, Mantuitorul vine sa primeasca botezul lui Ioan. Dincolo de dorinta de a respecta si aceasta obligatie, impusa de ultimul profet al Vechiului Testament, gestul Domnului se inscrie pe linia chenozei Sale. Deoarece botezul lui Ioan avea caracterul unui botez al pocaintei, savarsit ca un act de cainta pentru pacatele comise, acceptarea de a se supune acestui rit implica integrarea in multimea pacatosilor.

 

Hristos, care era fara de pacat, a luat asupra Sa pacatul tuturor, a suferit din aceasta pricina, S-a facut pe Sine pacat pentru noi (II Cor. 5, 21), ca astfel sa ne izbaveasca pe toti. El se substituie oamenilor din toate timpurile si, in calitatea Sa de Penitent suprem, ispaseste pentru toti. Aceasta lucrare isi va afla punctul culminant pe cruce, dar inca de la Botez - care de altfel este o prefigurare a mortii Domnului - se poate constata asumarea de catre Fiul Tatalui a pacatului pe care EI a venit sa-I nimiceasca.

 

Argumentul Mantuitorului privind "toata dreptatea" ce se cerea implinita este hotarator. Botezatorul se lasa convins, iar Matei noteaza: "Atunci L-a lasat" (Matei 3, 15). Sfantul Ioan indrazneste atunci sa ridice mana si sa boteze pe Cel ce a zidit lumea si care acum o face sa renasca la o viata noua. Poezia imnografica a Bisericii Ortodoxe staruie asupra smereniei implicate de acceptarea botezului din partea lui Hristos: "Botez ca o sluga a lua te sarguiesti". Afundarea in Iordan reprezinta momentul de suprema umilire a Dumnezeului intrupat, care Isi impropriaza conditia umana cu toate slabiciunile inerente acesteia. Prin acest gest, El Se solidarizeaza cu omul cazut si se infatiseaza ca rob - sluga lui Iahve de care vorbise Isaia - inaintea Tatalui ceresc, pregatind astfel proslavirea Sa, care va urma indata dupa afundare.

 

Acceptarea afundarii este premisa care face posibila preamarirea.

 

Intre clipa afundarii in apele Iordanului, cand Iisus apare ca rob care ia asupra Sa pacatele oamenilor, si cea a preamaririi, cand Sfantul Duh coboara asupra Sa, Luca noteaza un detaliu semnificativ, menit sa arunce o punte intre cele doua momente, inscrise in tonalitati diferite. Evanghelistul subliniaza ca Iisus Se afla in rugaciune indata dupa Botez, iar pe cand El Se ruga, cerul s-a deschis (Luca 3,21).

 

Sfantul Luca este, de altfel, evanghelistul care mentioneaza cu precadere clipele de reculegere, cand Fiul Se roaga cu smerenie Tatalui, cerand sa-L intareasca si sa-I dea puteri spre a-si implini chemarea. In toate momentele insemnate din viata Sa, Evanghelia Il infatiseaza rugandu-Se: Hristos Se roaga in munte, dupa ce inmultise painile, Se roaga pe Tabor, in timp ce fata Sa devenea stralucitoare, Se roaga inainte de a-l invia pe Lazar, Se roaga la ultima Cina, incredintandu-i pe ucenici Tatalui ceresc, Se roaga la Ghetsimani, Se roaga pe cruce. Prin rugaciune dobandeste El acea perfecta annonie intre cele doua firi din Persoana Sa. Rugaciunea reprezinta pentru El ceea ce va fi, de altfel, pentru toti cei care Il vor urma pe Hristos: actul care asigura respiratia spirituala, legatura nemijlocita dintre natura umana si Dumnezeu Tatal, fara de care omul se inabusa in limitele inguste ale lumii create. Actul de smerenie, intruchipat prin acceptarea Botezului pocaintei, ingemanat cu rugaciunea, va avea darul sa deschida cerurile si sa faca posibila coborarea Duhului Sfant peste Iisus, in chip de porumbel: "Cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El."(Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 17).

 

Preamarirea urmeaza deci cufundarii in apele Iordanului. Ea pare sa nu fi fost vizibila decat pentru Iisus si pentru Botezator. Trebuie subliniat ca pogorarea Sfantului Duh urmeaza rugaciunii lui Iisus, dar preceda cuvintele Tatalui ceresc. Sfantul Duh Se coboara raspunzand la chemarea Fiului, dar Tatal Se manifesta numai dupa ce omul din Hristos va primi plenitudinea darurilor Duhului. Sfantul Duh Se pogoara "ca un porumbel". Ioan Hrisostom subliniaza ca aici nu este vorba de intrupare, ca in cazul Logosului, ci de o aparitie accidentala. Totusi, intre aceasta aparenta trupeasca si actiunea Sf'antului Duh exista o tainica corespondenta, asa cum va exista si intre Duh si limbile de foc de la Cincizecime. Porumbelul a simbolizat si in perioada Vechiului Testament impacarea omului cu Dumnezeu: dupa potop porumbelul i-a vestit lui Noe, prin ramura de maslin, ca apele se retrasesera si ca mania lui Dumnezeu contenise. La Botez, Sfantul Duh, luand chip de porumbel, face cunoscut oamenilor inceputul perioadei harului, care va marca revenirea omului la Dumnezeu.

 

Coborarea Sfantului Duh asupra lui Iisus, in clipa iesirii din apele Iordanului, a avut mai multe finalitati, atat privindu-L pe Hristos, cat si lucrarea Sa de rascumparare a omului. In ceea ce Il priveste pe Iisus, ea a avut drept scop sa sfinteasca firea Sa omeneasca, precum si sa-L descopere ca Mesia, deci ca Fiu al Tatalui. A avut prin urmare atat caracterul de ungere, de consacrare, pe care il subliniaza toti Sfintii Parinti, cat si de epifanie, de manifestare a dumnezeirii Fiului.

 

Firea umana din Hristos fusese sfintita de Duhul Sfant inca de la zamislire; de asemenea, de-a lungul intregii perioade de maturizare a omului Iisus a existat o revarsare continua de energii divine asupra naturii umane din fiinta Sa, dar in clipa solemna a consacrarii ca Mesia, Duhul Sfant S-a coborat personal asupra omului Iisus, unindu-Se cu El, desi ipostasul Sau a ramas ascuns sub chipul porumbelului nevinovat. Omenitatea lui Hristos a primit astfel plenitudinea darurilor Sfantului Duh, umplandu-se pana la covarsire de bogatia inepuizabila a energiilor divine. Sfantul Chiril spune ca Iisus a primit Duhul pentru noi. Omul, care de la caderea lui Adam era lipsit de prezenta Sfantului Duh, a putut redobandi astfel harul. Pogorarea Duhului Sfant peste Hristos va insemna, deci, inceputul sfintirii naturii umane, proces ce se va desavarsi prin moartea pe cruce a Domnului. Dupa Invierea si Inaltarea lui Hristos va avea loc coborarea ipostatica a Sfantului Duh de la Cincizecime.

 

In Evanghelia dupa Ioan, atunci cand Inaintemergatorul da marturie cu privire la Botezul Domnului, el spune ca Duhul a coborat si a ramas peste Iisus (Ioan 1, 33). Aceasta ramanere, aceasta odihna a Duhului peste Fiul exprima relatia unica existenta intre cele doua persoane ale Sfintei Treimi, relatie ce se manifesta atat in planul transcendent al vietii intratrinitare, cat si in cel temporal, unde se desavarseste lucrarea de rascumparare a omului.

 

In cadrul vietii tainice din sanul Sfintei Treimi, Sfintii Parinti subliniaza ca misiunea Duhului este de a se odihni asupra Fiului, Caruia Ii daruieste iubirea Tatalui, si de a straluci Tatalui ca raspuns al iubirii Fiului. Sfantul Grigorie Palama explica mai pe larg sensul acestei ramaneri, a acestei odihne din vesnicie a Duhului asupra Fiului. Prin Sfantul Duh, Tatal si Fiul Se mentin intr-o legatura continua. Duhul este iubirea Tatalui fata de Fiul, Care Se intoarce ca iubire a Fiului fata de Tatal.

 

De aceea odihna Duhului, de la Botez, implinita in timp, spre deosebire de cea existenta din vesnicie, are acelasi scop: de a confirma Fiului iubirea Tatalui. La Botez, Iisus primeste infierea cereasca in calitatea Sa de om, Sfantul Duh fiind Duhul infierii (Rom. 8, 15).

 

Intruparea si Botezul apar astfel evenimente indisolubil legate:

Iisus Se naste ca om din Fecioara, prin lucrarea Duhului, iar tot ca om primeste la Botez infierea cereasca, datorita prezentei Sfantului Duh. Acesta este sensul nasterii de sus, despre care Domnul ii va vorbi lui Nicodim (Ioan 3, 7), infatisand-o drept conditie esentiala a mantuirii. De aceea Tatal L-a recunoscut pe Iisus drept Fiu abia dupa ce Sfantul Duh S-a coborat peste El in Iordan. Cuvantul este Fiul Tatalui din vesnicie, dar numai dupa desavarsirea sfintirii firii umane primeste El ca om infierea cereasca. Rezulta ca unirea definitiva dintre cele doua naturi - care totusi vor ramane vesnic distincte - s-a implinit abia la Botez, sub obladuirea Sfantului Duh. De altfel, toata activitatea pamanteasca a lui Hristos se va desfasura la umbra Duhului Sfant. Daca pentru firea omeneasca din Hristos pogorarea Duhului Sfant a insemnat implinirea sfintirii, inceputa la zamislire, precum si confirmarea infierii ceresti, pentru Sfantul Ioan, care reprezenta in acea clipa intregul popor, ea a constituit consacrarea vizibila a mesianitatii lui Iisus. Cand Mantuitorul Isi va incepe predica la Nazaret, El va citi si interpreta fragmentul din Isaia in care profetul vorbeste de coborarea Duhului asupra lui Mcsia (Luca 4, 8). Minunea de pe malul Iordanului reprezinta deci ungerea mesianica a lui Iisus si implicit confirmarea publica a faptului ca EI era Mesia cel prezis de prooroci. Ungerea mesianica consacra astfel omenitatea din Hristos si o investeste cu puteri nebanuite, in vederea misiunii ce Il astepta. Sfantul Petru va spune, cu prilejul botezarii sutasului Corneliu, ca Dumnezeu L-a uns pe Iisus "cu Duhul Sfant si cu putere'" (F.A. 10, 38). De fapt, insusi termenul de Mesia - Unsul - presupunea existenta unei ungeri, a unei consacrari venite de sus, echivalenta cu primirea de daruri suprafiresti. Isaia vorbeste de mladita care va iesi din trunchiul lui Iesei si peste care "Se va odihni Duhul lui Dumnezeu" (Isaia 11, 1-2), enumerand cele sapte daruri ale Sfantului Duh tocmai spre a exprima plenitudinea harului pe care o va primi acest ales. Este un loc clasic din Scriptura unde toti exegetii crestini Il recunosc pe Hristos si care arata ca plenitudinea darurilor Sfantului Duh constituia trasatura cea mai caracteristica a lui Mesia cel asteptat.

 

Coborarea Duhului peste Iisus la Botez are insa si caracterul unei epifanii, fiind revelarea dumnezeirii Sale. Insasi consacrarea mesianica implica descoperirea unui trimis al Cerului, Mesia fiind un titlu echivalent cu acela de Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce de altfel a confirmat Mantuitorul dinaintea Sinedriului (Matei 26, 64). Epifania trebuia insa inteleasa si in functie de relatiile de ordin unic existente intre Fiul si Duhul. Parintele Staniloae spune ca Sfantul Duh este Cel ce ni-L face cunoscut pe Fiul, "mediul in care Se vede Hristos''. De esenta misiunii Duhului tine deci a-L face cunoscut, a-L descoperi pe Fiul. De altfel, acest adevar il va dezvalui si Mantuitorul cand va spune: "Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15,26). Prima aratare a lui Hristos ca Fiu al Tatalui, inceputul preamaririi Sale, a avut loc datorita pogorarii Sfantului Duh. Sfantului Ioan Botezatorul i Se descopera Iisus ca Dumnezeu in mediul haric creat de coborarea Sfantului Duh. Hristos este cunoscut In Duhul si prin Duhul, asa cum si Duhul Se face cunoscut prin Hdstos. Cei care vor crede in Hristos nu vor intui dumnezeirea Sa decat daca Duhul ii va lumina. Persoana Fiului si cea a Duhului nu pot fi niciodata disociate in actul nostru de cunoastere. Mai mult chiar, cunoasterea de natura suprafireasca nu va fi posibila decat prin actiunea conjugata a Fiului si a Duhului.

 

Interventia Tatalui ceresc care are loc dupa coborarea Sfantului Duh este de o insemnatate capitala, fiind singura teofanie din noul Testament in care apar laolalta, si totusi separate, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Taina cea de nepatruns a Sfintei Treimi se dezvaluie astfel pentru prima data muritori lor. Pare ca momentul solemn constituit de consacrarea misiunii Fiului si de intemeierea Imparatiei harului a indreptatit aceasta aratare unica, aceasta deschidere a cerului.

 

Cuvintele Tatalui au doua finalitati: ele urmaresc sa-L consacre pe Iisus in ochii lui Ioan, si deci ai poporului ales, si totodata sa ateste indumnezeirea naturii umane si consecinta ei directa, infierea cereasca. Nu pentru Hristos au fost ele graite, caci Fiul cunostea tot ceea ce indeplinea Tatal, ci pentru Ioan si pentru aceia care vor primi marturia lui. Ca este asa ne-o dovedesc chiar cuvintele Mantuitorului rostite intr-o imprejurare asemanatoare. In ziua intrarii solemne a lui Iisus in Ierusalim, inainte de Patimile Sale, Domnul fiind inconjurat de o seama de prozeliti elini, la rugaciunea inaltata de El in prezenta lor, veni de asemenea raspunsul Tatalui ceresc, sub chipul unui glas din cer. Fata de nedumerirea celor prezenti, Mantuitorul facu precizarea: "Nu pentru Mine s-a facut glasul acesta, ci pentru voi" (Ioan 12, 30). Aceasta subliniere este valabila si pentru teofania de la Botez.

 

Daca Botezul reprezinta un moment crucial in existenta terestra a lui Hristos, el constituie, in acelasi timp, preludiul la lucrarea de rascumparare a omului si a creatiei, deoarece prin acest act Mantuitorul prefigureaza jertfa Sa. Acceptand sa Se cufunde in Iordan, in semn de solidarizare cu omenirea ce zacea sub povara pacatului, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Intr-o cantare a Bisericii se spune: "Ai innoit firea lui Adam cu ascultarea, sfaramand balaurul". Sfantul Ioan Damaschin subliniaza, de asemenea, ca Iisus S-a botezat "ca sa zdrobeasca capetele balaurilor in apa, ca sa inece pacatul".

 

Prin Botez se pun deci temeliile regenerarii naturii umane, intinate de pacat, si se surpa puterea celui rau, care il tinea pe om inrobit. Actul de suprema umilire a Fiului face totodata ca portile cerului sa se deschida: "Indata cerurile s-au deschis" (Matei 3, 16) si izvoarele harului sa se reverse asupra creatiei. Toti Sfintii Parinti vorbesc la Botez de sfintirea apelor, adica de coborarea darului Sfantului Duh asupra unui element din lumea creata.

 

In rugaciunile citite la Boboteaza se afirma ca o data cu Botezul lui Iisus a avut loc si "sfintirea firii apelor", nu numai a Iordanului. Se pune astfel in lumina caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului. Sfintirea naturii umane din Hristos antreneaza si sfintirea apelor, in care Fiul lui Dumnezeu Se cufundase spre a primi botez asemenea unui rob. Aceasta coborare a energiilor divine in mijlocul creatiei marcheaza inceputul reunirii cerului cu pamantul. Prin cadere, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum a subliniat Sfantul Chiril al Alexandriei, si ramasese astfel inchis in cadrul limitat al lumii create. Botezul reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru toata creatia. Procesul de reunificare a creatiei, scindate prin pacat, se va desavarsi prin Inviere, adica prin biruinta definitiva dobandita de Hristos asupra mortii si a pacatului; dar inceputul sau are loc pe malurile Iordanului.

 

Patrunderea energiilor divine in cuprinsul lumii create constituie totodata prologul intemeierii Imparatiei pe care o va vesti Hristos. Termenul de "Imparatia Cerurilor", prezent atat in predica Botezatorului, cat si in aceea a lui Iisus, desemneaza de fapt noul eon care ia fiinta in cuprinsul istoriei o data cu moartea si Invierea lui Hristos, dar care se va desavarsi numai la sfarsitul veacurilor. In intreaga istorie, ea va ramane o realitate tainica, putand fi cunoscuta numai de cei inzestrati cu o bogata viata duhovniceasca; se va afla insa intr-o continua crestere, tinzand sa cuprinda la sanul sau tot ceea ce a fost zidit spre viata.

 

Trasatura dominanta a Imparatiei, mentionata chiar de Mantuitorul in diferite momente ale propovaduirii Sale, este prezenta Sfantului Duh, iar sensul sosirii sale il constituie biruinta asupra fortelor intunericului. Hristos va spune: "Iar daca Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu" (Matei 12,28). Este un verset capital pentru intelegerea notiunii atat de tainice si de polivalente a Imparatiei.

 

Cele doua conditii care par sa faca posibil inceputul instaurarii Imparatiei, respectiv prezenta Sfantului Duh si infrangerea duhurilor intunericului, au fost indeplinite la Botez.

 

Ingropand in Iordan pacatul oamenilor, asa cum se canta la Boboteaza, Domnul a curatit totodata, prin cufundarea Sa in apele fluviului sacru, creatia intinata in urma caderii omului si a zdruncinat puterea satanei, care-o tinea sub inraurirea sa malefica. De aceea, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au deschis si imparatia intunericului a inceput sa se clatine. Patrunderea energiilor divine ih lumea creata va contribui la reducerea treptata a influentelor fortelor raului si la sfintirea lenta a zidirii.

 

Ritualul Botezului crestin repeta aceste faze, care marcheaza trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge fortele demonice, si se incheie cu primirea darului Stantului Duh.

 

Simtind ca prin ivirea zorilor Imparatiei stapanirea sa era amenintata, satana va porni, incepand cu Botezul, o lupta apriga impotriva lui Hristos.

 

Totusi, Imparatia nu va fi pe deplin intemeiata decat dupa Inviere.

 

Jertfa Mantuitorului si biruinta Sa asupra mortii, urmate de Inaltarea la cer si de trimiterea Stantului Duh, vor constitui momente esentiale pentru iesirea Imparatiei din stadiul potential. Numai dupa ce Hristos va fi tnvins moartea, prin acceptarea ei de buna voie, se vor deschide portile Imparatiei, pentru cei ce se vor stradui sa o afle. Pe malul Iordanului insa s-a facut inceputul regenerarii omului; acolo vechiul Adam a fost ingropat, iar Hristos iesind din ape a ridicat cu Sine lumea. Procesul nevazut de restaurare a fapturii, inceput o data cu Botezul Domnului, se va desavarsi prin mijlocirea Bisericii, ce va fi intemeiata la Cincizecime. Biserica, entitate teandrica, va fi chemata sa pregateasca, in cursul perioadei istorice, instaurarea treptata a noului cer, cunoscut sub denumirea de Imparatie.

 

Etapa deschisa de Botezul lui Hristos se va afla sub semnul Sfantului Duh. Mantuitorul Insusi va arata, in convorbirea cu Nicodim, ca primirea Sfantului Duh este conditia esentiala pentru intrarea in Imparatie. "Adevarat, adevarat zic tie, de nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu" (Ioan 3, 5).

 

Prezenta Sfantului Duh constituie deci temeiul ontologic al Imparatiei, ea fiind elementul hotarator care va face posibila sfintirea naturii umane si reunirea creatului cu necreatul. Coborarea Duhului de la Botez reprezinta asadar consacrarea vizibila a Dumnezeului intrupat si semnul ca Imparatia, pregatita pentru cei alesi inca de la intemeierea lumii (Matei 25, 34), inceta de a mai fi o simpla virtualitate.

 

Natalia Manoilescu

Articol preluat din cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii", Editura Bizantina


Cumpara cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii"

 

03 Ianuarie 2016

Vizualizari: 5626

Voteaza:

Botezul Domnului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE