Genul si viata duhovniceasca

Genul si viata duhovniceasca Mareste imaginea.

Nu există căi duhovniceşti specifice bărbaţilor sau femeilor. Citim aceleaşi texte duhovniceşti şi spunem aceleaşi rugăciuni. Noi şi sfinţii ne rugăm mai presus de toate ca persoane. Prin urmare, există puţină literatură duhovnicească specifică bărbaţilor sau femeilor şi puţin interes pentru genul celui care dă un sfat duhovnicesc.

Sfinţenia Maicii Domnului nu trebuie numită o „sfinţenie feminină”. Ea este, intr-adevăr, cea mai sfântă femeie care a trăit pe pământ şi ca atare ea este un model de viaţă pământească a femeilor. Ea este cea mai sfântă mamă de pe pământ, şi astfel concentrează maternitatea plină de har pentru celelalte mame. Ea, mai presus de toate femeile sfinte, a inspirat umanitatea să venereze o femeie. Alergăm la ea ca la Maica noastră sfântă şi ne bucurăm de dulcea ei mângâiere. Dar sfinţenia înseamnă asemănare cu Dumnezeu, şi ca atare ea nu poate fi divizată în tipuri masculine şi feminine. Virtuţile nu sunt masculine sau feminine; ele sunt divine şi împărtăşite de toţi bărbaţii sfinţi şi femeile sfinte. Sfinţenia nu aboleşte genul; dar Dumnezeu îşi împărtăşeşte Viaţa cu toţi oamenii. Femeile sfinte au încercat să fie mai asemenea lui Dumnezeu, nu „să fie mai feminine”166. Desăvârşirea Maicii Domnului nu poate fi niciodată explicată în termenii genului ei, ci numai în termenii iubirii.

Diferenţele de gen includ caracteristici care pot avea o întrebuinţare spirituală pozitivă. Dacă natura căzută a dat femeilor un start mai bun în unele aspecte ale vieţii creştine, iar bărbaţilor în altele, e normal să cultivăm aceste caracteristici. Femeile pot plânge mai uşor, iar aceasta poate fi începutul plânsului duhovnicesc şi al străpungerii inimii. De asemenea, Părinţii spun despre femei că încep cu inimi mai sensibile decât bărbaţii. Totuşi, dacă vorbim despre natura căzută trebuie să ne aducem aminte că există şi o latură negativă: sensibilitatea, de exemplu, poate duce şi la autocompătimire. Bărbaţii şi femeile au deopotrivă nevoie să-şi dezvolte în mod neegoist ceea ce fiecare are prin natură, şi să ţintească spre dobândirea virtuţilor care nu vin atât de uşor. Evanghelia ne vorbeşte tuturor.

Faptul că la cele mai multe femei iubirea maternă vine în chip natural nu înseamnă că un comportament tandru e o harismă sau o chemare doar pentru femei. Sfatul Sfântului Serafim către egumeni de a fi asemenea mamelor, grija Sfântului Pavel pentru copiii săi în Hristos [cf. Galateni 4, 19] şi descrierile scripturistice ale iubirii lui Dumnezeu [ Isaia 66,13] ne arată concepţia Bisericii în această privinţă. Formele de iubire care au un element matern nu trebuie să fie o sublimare a maternităţii la femei sau o feminizare la bărbaţi. Femeile ca şi bărbaţii pot ajuta la „naşterea” lui Hristos în alţii, fără ca aceasta să implice o sublimare a paternităţii. Un rol specific feminin — maternitatea - este o analogie utilă, dar confuzia apare atunci când rolul analogic este tratat şi ca unul specific feminin, sau când se spune că orice rol al femeii derivă din maternitate. Iubirea este mai presus de toate personală.

Rolurile bărbaţilor şi ale femeilor

1) Comentariu preliminar
Multe idei greşite despre rolul genurilor se datorează faptului că opinia cu privire la contribuţia oricărei persoane la umanitate e construită în termeni pământeşti; oamenii sunt evaluaţi în termenii funcţiei lor în societate.

Acest punct de vedere afectează chestiuni mai largi decât problema rolurilor genurilor. Dacă nu poţi să „faci” anumite lucruri, ai o valoare mai mică decât cineva care le poate face. Ideea că valoarea unei persoane e măsurabilă e îngrozitoare, şi într-o lume în care economia e pe primul plan, aceasta înseamnă în curând că valoarea sa e măsurată mai întâi la locul de muncă şi, încă mai rău, e măsurată pur şi simplu pe baza „productivităţii” sale. Exigenţa dreptăţii şi egalităţii este socotită satisfăcută dacă din punct de vedere legal „fiecare poate să facă orice”. Societatea noastră e dovada că acceptarea (adeseori pasivă) a unor astfel de principii duce la denigrarea aşa-numitelor „munci umile” şi, în cele din urmă, la denigrarea celor care „nu contribuie [în aceşti termeni] la societate”, cum sunt cei cu deficienţe şi bătrânii, care sunt trataţi ca o povară, sau tutelaţi şi degradaţi pentru că drepturile lor sunt văzute numai prin ochii altor oameni. Democraţiile seculare moderne sunt în unele privinţe mai drepte decât civilizaţiile trecutului, dar în alte privinţe sunt mult mai nedrepte, depersonalizante şi manipulatoare.

Sfântul Siluan vorbeşte cu vocea Sfintei Tradiţii: „Domnul vrea să ne iubim unul pe altul. în aceasta - în iubirea de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri - stă libertatea. In aceasta stau atât libertatea, cât şi egalitatea. In societate, aşa cum există ea pe acest pământ nu poate exista egalitate, dar asta n-are importanţă pentru suflet. Nu oricine poate fi împărat sau prinţ; nu oricine poate fi patriarh sau egumen, sau conducător, dar pe fiecare cărare a vieţii îl putem iubi pe Dumnezeu şi să-I fim plăcuţi şi numai acest lucru are importanţă”167.

Fără o ancorare clară în mentalitatea teologică creştină, o polarizare greşită apare ori de câte ori luăm în considerare rolurile bazate pe gen. Putem întâlni chiar autori ortodocşi care spun că femeile trebuie să rămână pe poziţii subordonate. Şi alţii care resping această părere spunând că femeilor trebuie „să li se îngăduie să facă tot ce fac şi bărbaţii”. Ideile lor despre ce anume pot să facă bărbaţii şi femeile pot fi corecte sau greşite; ceea ce vreau să spun aici e că nici una din aceste perspective nu este corectă.

2) Rolurile în familie
Invăţătura biblică şi patristică se potriveşte mai uşor cu un sistem familial „patriarhal”. Acesta din urmă e un cuvânt încărcat, aşadar să vedem ce anume înţelege prin el Tradiţia. Invăţătura creştină cere mult de la soţ şi soţie, de la mamă şi tată. „Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor precum Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. [...] Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. [...] Fiecare din voi să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi” [Efeseni 5, 21-23. 25. 33].

Sfântul Ioan Hrisostom îi aseamănă pe soţ şi pe soţie cu căpitanul şi pilotul unei ambarcaţiuni. Soţia nu este o posesiune neînsufleţită a soţului ei. Sfântul Vasile scrie: „Soţia are autoritate reală şi o egală demnitate în vreme ce soţul are rolul de cap al familiei pentru a păstra bunăstarea [şi unitatea] familiei.” Sfântul Ioan Hrisostom scrie: „Dacă o femeie caută slava unui bărbat îşi pierde propria ei slavă.” „Izvor al bucuriei noastre, tovarăşa noastră de viaţă nu trebuie să fie niciodată legată de noi de frică sau ameninţări, ci de iubire.” Intâietatea de cap a soţului nu justifică autoritarismul. Hristos, Capul Bisericii - şi al întregului cosmos -, a spălat cu smerenie picioarele ucenicilor Săi. Toţi creştinii, bărbaţi şi femei, se străduiesc să dobândească blândeţea şi smerenia. Un cuplu rugător şi iubitor trebuie să aibă o singură inimă şi o singură minte. Ambii au nevoie de răbdare, respect reciproc şi responsabilitate, renunţând la voinţa proprie. Ambii au nevoie de înţelepciune şi discernământ. Sfântul Pavel spune fiecărui partener că trupul său aparţine celuilalt partener [2 Corinteni 7, 4]. Sfântul Pavel este adeseori citat trunchiat. Se citează Efeseni 5, 24 („Precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor întru toate”) şi se uită versetele 21 şi 25 („Supuneţi-vă unul altuia întru frica lui Hristos”, „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre după cum Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”) şi următoarele. Se cere multă uitare de sine din partea soţului: asemenea lui Hristos, şi el trebuie să moară ca să poată trăi ceilalţi.

Nimeni nu poate scuza cazurile în care soţii au abuzat de rolul lor de cap al casei, sau în care legile civile au tolerat nedreptatea faţă de soţii. Aceste abuzuri nu dovedesc însă că sistemul patriarhal al familiei e greşit în sine. Orice viată de familie care funcţionează bine înseamnă conlucrare şi iubire smerită din partea fiecărui soţ. Lucrurile funcţionează prost în orice structură familială dacă aceasta se destramă. Soţia „supusă” poate fi un tiran mai rău decât „capul”. Structurile aşa-zis egalitare nu păstrează armonia mai bine decât sistemul cu un singur cap. Ce vreau să accentuez e că în Ortodoxie structurile, chiar dacă sunt cele mai bune structuri, vin întotdeauna după persoane. In viaţa familială, prioritatea e conlucrarea conjugală.

3) Rolurile în societate
Când examinăm o viziune creştină despre societate trebuie să începem prin a ne aduce aminte că viaţa de familie este elementul cel mai hotărâtor în societate. Oamenii se gândesc la slujbă ca la „contribuţia lor la societate”, iar la viaţa de acasă ca la o viaţă particulară. Dar dacă oamenii n-au o bună viaţă acasă, societatea va plăti preţul - lucru recunoscut, dar adeseori numai în termenii financiari. E inacceptabil din punct de vedere creştin să-i faci pe bărbaţi şi pe femei să fie complet interschimbabili în societate, nu dintr-o prejudecată faţă de femei, ci pentru că maternitatea sau paternitatea lor e cea mai mare contribuţie a părinţilor la societate.

Creştinismul nu le „încuie pe femei în casă”. Femeile sfinte s-au preamărit în diferite roluri şi împrejurări. Dar până şi cel mai bun psiholog de copii va fi de acord cu Biserica că părinţii au roluri diferite. In modelul recomandat în gândirea biblică şi patristică rolul familial al mamei vine înaintea a orice altceva face ea, în timp ce tatăl are o mai mare responsabilitate în câştigarea existenţei familiei. Comparativ, el poate acorda mai mult timp şi energie slujbei sale. Acest sistem familial este strâns asociat cu legăturile biologice dintre mamă şi copil.

Nu spun că „Biserica interzice mamelor să lucreze în afara casei”. Ceea ce spun e că ea îl pune pe copilul dependent înaintea ei, aşa cum ar trebui s-o facă şi tatăl. De asemenea, ea pune grija de casă şi atmosfera ei înaintea câştigului de bani. Aşa trebuie să facă şi tatăl. Dar cineva trebuie să câştige şi bani şi aici el este prima alegere, indiferent dacă e sau nu convenabil. Necazul este că societatea noastră consideră părinţii interschimbabili şi acest lucru pune dileme pentru mamele iubitoare la care societatea nu se gândeşte. Idealul sacru al maternităţii e ameninţat pentru că este socotit mai puţin important decât cariera sau nevoile financiare ale familiei.

Ingrijirea copilului a devenit instituţionalizată. Femeilor li se cer lucruri incorecte, şi ele nu sunt cu adevărat libere să facă alegeri responsabile între carieră şi maternitate.

Faptul de a renunţa la carieră e văzut de femeie ca un lucru negativ - o irosire şi un sacrificiu. Acest lucru are şi consecinţe pedagogice. Copiii ajung să aibă sentimente negative cu privire la existenţa lor „de intruşi”. Alegerea stilului de viaţă în culturile occidentalizate e apoi îngustată de factori economici, cum sunt preţurile întreţinerii unei case care reflectă o normă de două salarii.

Creştinii care nu trăiesc în sisteme sociale ideale pot încă să se străduiască să practice valori sănătoase în vieţile lor, inclusiv în relaţiile cu lumea din afara casei.

Maica Magdalena

Fragment din volumul "Cum sa comunicam copiilor credinta ortodoxa. Convorbiri, reflectii si alte sfaturi", Editura Deisis

Cumpara cartea "Cum sa comunicam copiilor credinta ortodoxa. Convorbiri, reflectii si alte sfaturi"

Note:

166 E mai bine să nu spunem că „sfintele femei nu ne ajută ca femei”. E ceva adevăr în aceasta, dar i-ar zăpăci pe cei mai mulţi tineri. Greşeala noastră ca învăţători e de a încerca să rezolvăm problemele de gen concentrându-ne asupra genului până la excluderea misterului fundamental al persoanei umane.
167 Saint Silouan the Athonite, p. 343.

 

Pe aceeaşi temă

30 Martie 2017

Vizualizari: 1951

Voteaza:

Genul si viata duhovniceasca 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE