Traducerea românească a eseului despre cruce a lui Vintilă Horia este o surpriză de trei ori plăcută. Inainte de toate, aşa cum suntem obişnuiţi la acest autor de excepţie, avem în faţa ochilor nu atât un exerciţiu de erudiţie, ceea ce nu exclude o impresionantă incursiune culturală, cât unul de cugetare. Suntem invitaţi în grădina interioară a unei gândiri căutătoare. în mijlocul exceselor raţionaliste ale epocii în care trăia şi pe care noi o moştenim fără a fi cu nimic mai înţelepţi, mai prudenţi, martor direct la transformarea raţiunii în barbarie, cunoscând personal cele două dictaturi ale secolului XX, lămurit definitiv că entuziasmele tinereţii au fost amăgiri, depăşind irevocabil orice înclinaţie către extreme, convins în cele din urmă că toate ofertele de mântuire terestră sunt în esenţă diabolice, înrobind şi ucigând omul pe criterii de rasă sau de clasă - Vintilă Horia ajunge la maturitatea etică şi estetică deopotrivă. Preocuparea teologală traduce această limpezire caracterizată nu de cunoaşterea specifică celor informaţi, exteriori datelor pe care le deţin pentru o vreme, ci de pasiunea aprofundării celor descoperite interior, în intimitatea sufletească.

Apoi, din perspectivă teologică propriu-zisă, eseul de faţă nu ar trece examenul riguros al dogmaticii noastre de şcoală. Ceea ce este foarte bine. Autorul nici nu îşi propune să ne convingă teologic, meditaţiile lui fiind în mod clar o ilustraţie deplin convingătoare a „teologiei pentru nespecialişti" despre care scria Nae lonescu în editorialul primului număr din 1937 al revistei Predania. Dacă teologia de şcoală are tendinţa de a decontextualiza trăirea religioasă, dorind de fapt să ofere eşafodajul credinţei, utilizabil de oricine şi oriunde, texte precum cel al lui Vintilă Horia intră în categoria jurnalului de bord al unei călătorii personale care vrea, din etapă în etapă, să se convingă de justeţea drumului. Or, concret, crucea este instrumentul central, compasul cu ajutorul căruia poţi menţine drumul drept. Altminteri decât majoritatea teologilor, convinşi de evidenţa mesajului şi a purtătorilor săi, de unde şi o anumită autosuficienţă, autorul nostru pleacă, pe urmele lui Eliade, de la constatarea că sacrul se camuflează, „conţinutul creştin rămânând fără conţinător", lată de ce, Vintilă Horia pledează pentru recuperarea „ezoterismului", adică a calităţii călăuzitoare a crucii, sinteză a învăţăturii Domnului Hristos.

Nu în ultimul rând, în contextul mai larg al biografiei autorului şi al disputelor cacofonice ajunse până la urechile celor de azi, cartea lui Vintilă Horia poate fi citită şi drept o tentativă de spovedanie. Or, aceasta este, cum se ştie, asemeni anamnezei în medicină, începutul terapiei. Accentele critice ale penitentului, vizând mai ales istoria intelectuală şi artistică a lumii occidentale, reprezintă tot atâtea strigăte de neputinţă care cheamă la vindecare. Dar nu prin proiecte mesianice sau revoluţii, aşa cum s-a întâmplat inclusiv în trecutul recent, ci prin asumarea la propriu a crucii. Vintilă Horia confirmă la rândul lui faptul că lupta spirituală este înainte de toate cu titlu personal, că nu ne mântuim dacă îi convertim violent pe alţii, că forţa argumentelor noastre stă în chiar viaţa pe care o ducem. Este sugestivă în acest sens concluzia pe care o trage autorul pe marginea dialogului dintre religie şi ştiinţă:

„Drama vie a omului de ştiinţă este aceea a unei ultime opţiuni, căci, recunoscând totuşi existenţa unui Creator şi prezenţa în materie a unei forţe sau a unei energii dificil de definit prin separatismul cartezian, fizicianul, la fel ca biologul, încă prinşi în angrenajele trecutului, sintetizează în loc să sincronizeze. In cursul întâlnirilor mele cu Heisenberg, Bernard Lovell, Lupasco, Gonseth şi alţii, am rămas mereu cu întrebări nerezolvate. Căci faptul că ei au recunoscut sacrul, vreau să spun prezenţa divină, îmi era limpede, iar textele mi-o confirmau întotdeauna, pe când aderarea lor la factorul religios ca atare părea să aştepte strădanii noi, sau poate o anumită smerenie pascaliană, pentru a se consolida fără a renunţa, totodată, la necesitatea lor de a se şti la adăpost de orice sentimentalitate, dar şi de orice acuzaţie de trădare faţă de ştiinţa exactă.

Am avut atunci impresia că ştiinţa, de la Planck încoace, se găsea încă în limbul în care Dante aşeza spiritele filozofilor şi scriitorilor, cum ar fi Plafon, Aristotel sau Virgiliu, care, profetizând şi făcând posibilă răspândirea mesajului creştin, nu putuseră să-i primească şi beneficiile. Şi am mai avut de asemenea impresia că va veni curând o vreme în care fizicianul şi călugărul, la fel ca în epoca Summei Theologica, vor putea să stea perfect laolaltă, într-un laborator sau o mănăstire, situându-se la acelaşi nivel."

Cu alte cuvinte, ne aflăm în plină încrucişare a sensurilor. De unde şi îndemnul de a nu sintetiza, pierzând esenţele, ci de a sincroniza, câştigându-le pe toate şi una în plus, cea mai importantă.

Radu Preda, Duminica Floriilor, 2017

Cumpara cartea "Crucea", Editura Vremea

 

• Biserica Sfanta Cruce - Pelendri
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica Sfanta Cruce Agiasmati
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
• Chilia Sfanta Cruce - Athos
  Publicat in : Pelerinaje