Desavarsit fiind, omul ar fi trait in unire cu Dumnezeu-Creatorul sau. In esenta Sa Dumnezeu este Iubire, astfel ca, omul pe care l-a facut "dupa chipul si asemanarea Sa" (Facere 1,26), este si el tot iubire.

In felul acesta, cel mai important act de viata al preconizatei relatii divino-umane a fost planuit a fi actul iubirii, act care, derulat corect atat din partea lui Dumnezeu cat si din partea omului, duce intr-un singur punct: la fericire. Dumnezeu este depozitarul parametrilor pozitivi absoluti si L-a creat pe om pentru ca acesta sa participe alaturi de, si impreuna cu El, la fericirea absoluta. Iata care a fost starea de spirit comuna din cadrul relatiei reciproce dintre Dumnezeu si om, adica spiritualitatea divono-umana. Dar, cursul acestei minuni a durat foarte putin.

Pus in functiune, caracterul uzurpator al diavolului a rodit caderea omului in pacat si de atunci si pana astazi, intreaga degringolada din viata omului survenita pe cale de consecinta.

Prin aceasta cadere, firea omeneasca, adica iubirea omeneasca, a slabit considerabil si a fost napadita de patimi care au pus stapanire pe ea, inrobind-o. Aceste patimi s-au interpus intre om si Dumnezeu ca un zid redutabil, provocand o ruptura proportionala in cadrul relatiei dintre ei.

„Insa Dumnezeu fiind Iubire”, (IIoan4,8), si prin aceasta, dorindu-Si parteneriatul iubirii umane, n-a putut suporta aceasta ruptura si atunci a conceput, initiat si desfasurat un plan de restaurare a omului din noua sa conditie existentiala dezastruasa. In acest sens, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau Iisus Hristos pe pamant, ca impreuna cu El, sa implineasca acest plan. Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat din Sfanta Fecioara Maria, astfel, devenind si fiu al omului.

Omenitatea dobandita, a devenit temeiul mantuirii neamului omenesc, firea stricata de pacat a omului fiind asteptata, ca prin credinta, sa ajunga langa Dumnezeu, in Dumnezeu si-n unire cu El. De mentionat, este faptul ca opera de mantuire s-a facut datorita Jertfei de pe Cruce a Omului Hristos, jertfa prin care umanitatea cazuta a fost rascumparata din pacat, I Petru (1,18-19) si impacata cu Tatal(Coloseni 1,20).

Aceasta jertfa a deschis posibilitatea mantuirii, pentru fiecare om care aspira la comuniunea cu Dumnezeu in Imparatia Cereasca. Este vorba de primirea de catre om a Duhului cel Sfant al lui Dumnezeu prin care omul este indumnezeit si astfel in stare sa-i fie lui Dumnezeu partener filial de relatie de-a lungul vietii vesnice. Prin indumnezeire, progresiv, patimile sunt mortificate, iar firea omeneasca intarita prin dobandirea virtutiilor.

Parcurgerea de catre oameni a acestei restaurari se intampla in cadrul Trupului Tainic al lui Hristos, numit Biserica, (Efeseni 1, 22-23), In Biserica se afla intreaga invatatura care duce la mantuire si puterea dumnezeiasca ce-l transforma pe credincios, spre desavarsirea sa.

Viata de crestere si desavarsire se face in stransa legatura cu ierarhia bisericeasca, investita de Dumnezeu sa transmita invatatura despre mantuire si sa oficieze Sfintele Taine. Urmand aceasta cale, credinciosul de fapt urmeaza viata lui Hristos Omul, impreuna cu Hristos si in Hristos. Aceasta inseamna sa implineasca toate poruncile lui Dumnezeu, cum a facut si Hristos, sa moara si sa invieze impreuna cu Hristos si sa se inalte si el, la Dumnezeu.

Desigur ca moartea si invierea impreuna cu Hristos se refera la acea prefacere interioara prin care moare omul cel vechi, reprezentat de patimi si de neputinta firii omenesti si inviaza omul cel nou, reprezentat progresiv de virtuti, iluminare si desavarsire, numit si noul Adam. In faza desavarsirii, omul este iubire spirituala si minte pura, prin care poate participa la insasi viata lui Dumnezeu Cel Intreit in Persoane, in cadrul Imparatiei Ceresti. Aceasta stare de spirit prelungita in programul de viata al omului devine spiritualitate. Este vorba de inefabila spiritualitate crestina decursa din insasi Spiritualitatea divina.

Procesul restaurarii de catre Dumnezeu a omenitatii cazute, a capatat in vremea lui Moise un caracter de masa prin implicarea intregului "popor ales". De-acum inainte, pe baza spiritualitatii individuale si dincolo de ea, va fi urmarita de Dumnezeu spiritualitatea colectiva, obiectivul fiind ca aceasta spiritualitate sa ajunga, sfanta in integralitatea ei.

Preluata de Mantuitorul, a fost dusa pana pe culmea indumnezeirii prin harul Duhului Sfant, culmea cea mai inalta pentru o fiinta omeneasca. Spiritualitatea crestina este maximul in materie de noblete a spiritualitatii umane. Ea este garantia ca omul a ajuns din nou in unire cu Dumezeu Care l-a creat, si ca este cu adevarat capabil sa-L insoteasca pe Acesta in viata vesnica in calitate de copil al Sau.

Iisus Hristos este singurul <Mijlocitor>, pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scara spre Sine. "Printr-Insul a binevoit sa le impace toate cu Sine, fie cele de pe pamant, fie cele din Ceruri, facand pace printr-Insul, prin sangele Crucii Lui". (Col.1, 20). Hristos ne mantuieste, intrucat a indumnezeit omenitatea Sa, parga firii noastre, pe care apoi comunicandu-ne-o si noua asa indumnezeita, sau transfigurata de har, ne indumnezeieste si pe noi. In stransa legatura cu Intruparea si Crucea, se afla Invierea lui Hristos, care le continua si reda in acelasi timp comuniunea omului cu Dumnezeu.

Sangele Mielului dumnezeiesc, care nu sfarseste niciodata de a curge si de a se impartasi, are o putere de curatie reala a tuturor celor ce se impartasesc cu El, cu desavarsire in momentul Sfintei Euharistii. Fara lacrimi pentru pacatele noastre, fara plansul caintei, nu ne mantuim. O coborare a lui Dumnezeu in toata slava Lui ar coplesi, ar orbi pe oameni, i-ar stramtora in miscarile lor libere, dar Dumnezeu vrea sa-i castige prin libertatea lor, prin decizie benevola.

Prin Inviere, umanitatea lui Hristos a fost total strabatuta de viata Duhului. Hristos Il are acum si ca om in mod deplin pe Duhul Sfant in Sine, pe care il avea din veci, dupa Dumnezeire. Prin Invierea din morti a Mantuitorului Hristos se arata puterea dumnezeiasca in trup si anume in trupul Cuvantului Intrupat.

Spiritualitatea crestina ortodoxa este viata lui Hristos, Cel care a invins moartea noastra prin moartea Lui pe Cruce, in care a fost lucratoare suprema-I iubire a Lui ca Om fata de Tatal, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, facut om pentru noi.

In spiritualitatea ortodoxa cel ce crede in Hristos trebuie sa-si concretizeze credinta prin fapte bune, adica sa-si foloseasca libertatea spre realizarea binelui, cu ajutorul harului divin, care este expresia iubirii lui Dumnezeu fata de noi oamenii. Harul divin pierdut prin pacatul stramosesc a fost redobandit prin jertfa de pe cruce a Mantuitorului, Sf. Parintii spunand ca el este puterea sau energia dumnezeiasca care indrepteaza si sfinteste pe credinciosi. Harul este puntea intinsa spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoana sau ca o comuniune treimica de persoane, odata ce Dumnezeu ne-a pus prin har, in relatie cu Sine.

Hristos, salasluit in noi de la botez, conduce cu putere nu numai straduinta noastra dupa impodobirea cu virtuti, deci nu numai lucrarea pozitiva de fortificare prin vointa a omului nou in Hristos, ci si pe cea negativa, de omorare a pacatului, de slabire, tot prin vointa, a omului vechi. "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20).

Doctor in teologie
Pastin Antoniu-Catalin

.