Porunca a sasea: Sa nu ucizi !

Porunca a sasea: Sa nu ucizi ! Mareste imaginea.

Porunca dumnezeiasca "Sa nu ucizi!"

(Iesire 20, 13)

Prin aceasta porunca, Sfanta Scriptura opreste categoric omuciderea. Dintru inceput chiar, acest mare pacat a fost oprit prin legea morala, sadita in constiinta omului la creatie.

Potrivit invataturii crestine, omul, in dubla sa alcatuire, trup si suflet, are un destin, o valoare si o importanta unica in univers. "Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei Sale" (Intelepciunea lui Solomon 2, 23). Deci, spre deosebire de celelalte vietati, omul ocupa un loc unic in univers atat prin creatie, "dupa chipul lui Dumnezeu", cat si prin destin, "spre nestricaciune". "El locuieste pe pamant, dar este cetatean al cerului". Aceasta unicitate se refera atat la suflet, cat si la trup. De aceea, "existenta noastra umana, implicit viata trupeasca, trebuie pretuita cel mai mult din randurile existentelor".

A intrerupe viata unui om, inseamna din punct de vedere crestin, a suprima o faptura facuta dupa chipul lui Dumnezeu pentru un destin superior, "inseamna a crea un gol si a tulbura planul divin al vietii, caci fiecare om reprezinta si actualizeaza intr-o forma unica chipul lui Dumnezeu". Trupul fiind destinat nestricaciunii, moartea este numai o stare provizorie. Desi este zidit din lut, el este vasul de mare cinste prin care sufletul isi faureste destinul sau nemuritor si "trebuie pastrat ca pe un templu al lui Dumnezeu".

Prin binefacerile Sfintelor Taine, Mantuitorul ne "asociaza in mod mistic si totusi real mortii si invierii Sale; trupul si sufletul se incorporeaza lui Hristos, devenind o parte din El insusi. Invatatura crestina valorifica si pretuieste trupul omenesc impodobindu-l cu un nimb de maretie uluitoare si facandu-se anoscut adevarul, ca prin Sfintele Taine se depune in trupul nostru amintesc "un germene de nemurire, o pecete indelebila, care-l va face sa fie cunoscut in ultima zi ca membru al lui Hristos".

Acest trup pe care il purtam noi, a fost si trupul lui Hristos, in afara de pacat, si deci, un trup omenesc este inaltat la cer, la dreapta Tatalui, luand parte la mantuirea lumii, la stapanirea universului. A ridica viata unui om inseamna o crima impotriva umanitatii, fiindca "suntem unii altora madulare" (Romani 12, 5) si, in acelasi timp, o crima impotriva cerului, fiindca "Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul Sau" (Facerea 9, 6).

De aceea, in Sfanta Scriptura se prevede pedepsirea acestui pacat mare: "De va ucide cineva pe un om, sa fie dat mortii" (Iesire 21, 12). Sau: "De va varsa cineva sange de om, sangele aceluia de mana de om se va varsa" (Iesire 9, 6). In Noul Testament, se confirma acelasi sens: "Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri" (Matei 16, 52). Sau : "Cel ce ucide cu sabia, insusi trebuie sa fie ucis cu sabia" (Apocalipsa 13, 10).

Primul caz de omucidere pe pamant este fratricidul lui Cain care, din invidie a ridicat viata fratelui sau Abel (Facerea 4, 8-10). "Omuciderea este deci crima aceluia ce ridica viata semenului sau, fara nici o autoritate legitima si fara sa poata justifica cu nimic acest act".

Acest pacat strigator la cer are mai multe sensuri. In primul rand, el se refera la suprimarea vietii aproapelui sau crima in intelesul cel mai direct al cuvantului. Apoi este omuciderea in masa, adica razboiul nedrept de cotropire, care este cea mai mare crima impotriva umanitatii. El dispretuieste dreptul la viata si destinul de dezvoltare spirituala a unor popoare intregi, rapindu-le demnitatea si libertatea pentru a le inrobi. Prin razboi "omuciderea atinge forma cea mai scelerata, ca mijloc, pe scara mare, pentru a impiedica dezvoltarea ascendenta a umanitatii".

Toate bunurile materiale si spirituale ne sunt incredintate de Dumnezeu si avem a da socoteala de intrebuintarea lor in fata judecatii ceresti. De aceea, crestinul nu poate consimti ca aceste bunuri sa-i fie rapite, ci trebuie sa se foloseasca, cu cel mai mare curaj, de dreptul de legitima aparare, cu pretul jertfei vietii sale, "prin toate mijloacele potrivite, necesare si proportionate".

Alt sens al omuciderii este cel moral. Potrivit Sfintei Scripturi, asttel de fapta este si o crima morala, care nu este mai putin grava decat uciderea, ba chiar si mai grava.

Cand se savarseste asupra omului o actiune de distrugere a personalitatii sale, prin minciuna, rautate si denigrare sau prin atragere si corupere la pacat si pierzanie, prin sminteala, cum scris este in Sfanta Scriptura, aceasta actiune constituie o crima morala care este osandita de Mantuitorul, in termenii cei mai tari: "Vai lumii din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, iar vai de acela prin care vine sminteala, mai bine i-ar fi lui sa-si atarne de gat o piatra de moara si sa fie aruncat in adancul marii" (Matei 18, 6-7).

Porunca a cincea din Decalog "sa nu ucizi", se refera nu numai la viata corporala a semenilor, ci deopotriva si la viata morala, care constituie un drept si o datorie de a o apara, cu nimic mai prejos decat viata trupeasca. Demnitatea si integritatea personalitatii omului sunt bunuri ce trebuie aparate, potrivit invataturii Mantuitorului, chiar, mai mult decat dreptul la viata a tru­pului: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot sa-l ucida, ci sa va temeti mai vartos de acela care poate sa piarda si sufletul si trupul in gheena" (Matei 10, 28). Din acest text se desprinde, deci, adevarul ca acela care distruge viata morala, sufletul semenului, "este mai rau decat un ucigas, este mai criminal decat acela care distruge viata trupului".

Cand omul isi suprima propria lui viata, cade in pacatul sinuciderii, pacat care in fond se asimileaza cu omuciderea. In decursul istoriei au fost curente de gandire, care recomandau sinuciderea ca pe o fapta curajoasa si onorabila. Partizanii acestor curente isi justificau pozitia, in general, in felul urmator: "Prin sinucidere nu se comite nici o nedreptate sau violenta, caci nu faci rau nimanui. Este o nebunie sa suferi raul pe care-l poti evita si de care poti scapa fara sa faci rau nimanui. Trebuie sa raman in viata atata vreme cat ma simt bine si trebuie sa ies din ea, cand ma simt rau". Astfel, filozofii stoici, in antichitate, considerau sinuciderea ca pe un act inegalabil de curaj si intelepciune, care il ajuta pe om sa iasa din viata, "ca dintr-o camera plina de fum".

Si in timpurile moderne, au fost multi ganditori care au impartasit aceeasi opinie. Apologetii sinuciderii au faurit pretextul ca s-ar recurge, in mod neintemeiat la porunca a cincea din decalog "sa nu ucizi", pentru a combate sinuciderea, deoarece aceasta porunca nu s-ar referi la persoana proprie, ci la persoana altora.

In Noul Testament nu s-ar gasi nici un cuvant care sa opreasca sinuciderea, afirma asemenea interpretari. Hristos si ucenicii Sai n-au pomenit in privinta aceasta nimic se zice. Aceasta dificultate aparenta o rezolva Fericitul Augustin, dupa cum urmeaza. Specificare cu privire la persoana nu lipseste fara motiv in cartile sfinte, deoarece oprirea acestui pacat se cuprinde in porunca "sa nu ucizi". Nu se adauga "pe aproapele tau", fiindca aceasta porunca opreste uciderea in general, fara referinta la persoana, fara sa se excluda persoana proprie.

Pentru a exemplifica mai bine aceasta problema, Fericitul Augustin face comparatie cu alt text: "Sa nu aduci marturie mincinoasa asupra aproapelui tau". De aici nu se poate conchide ca minciuna ar fi ingaduita impotriva ta insuti si ca ea fi un pacat, in cazul acesta. Daca minciuna este oprita impotriva aproapelui, desigur este oprita si impotriva ta insuti. Porunca a cincea, "nu ucide, nu excepteaza pe nimeni, nici chiar persoana proprie".

Deci aceasta porunca oreste categoric omuciderea, atat cu privire la persoana altuia, cat si cu privire la persoana proprie, fara limita. "Ar fi ceva straniu si contradictoriu ca aceasta porunca sa oblige pe om ca sa respecte viata aproapelui sau si sa nu o respecte pe a sa proprie".

Potrivit invataturii crestine, omul nu dispune de un drept absolut nici asupra vietii altuia si nici asupra vietii sale proprii. Dupa cum omul nu-si da singur viata, tot asa nu are dreptul sa si-o ridice singur. In puterea omului sta numai intrebuintarea vietii in bine sau in rau, iar inceputul vietii si sfarsitul nu-i apartine.

"Dreptul asupra vietii este asemanator aceluia pe care-l avem asupra unui lucru strain, care este un drept de administratie. Numai Dumnezeu poseda dreptul absolut asupra vietii fiecarui om; omul a primit numai o plenitudine relativa asupra vietii, iar acest drept nu implica dreptul de a distruge viata". Viata este un dar de la Dumnezeu, incredintat omului spre a se folosi si bucura de el, insa Dumnezeu ramane, mai departe, cu dreptul suveran de proprietate.

In Sfanta Scriptura se confirma acest adevar : "Eu omor si inviez si nimenea nu poate scapa din mana Mea" (Deuteronom 32, 39). "Caci Tu ai stapanire peste viata si peste moarte" (Intelepciunea lui Solomon 16,13). "Voi nu sunteti ai vostri" (I Corinteni 6, 19-26).

De aceea, cand omul atenteaza la viata altuia sau la viata sa proprie, se amesteca intr-un drept strain si comite, in primul rand, o nedreptate, o crima de les-majestate divina; isi insuseste o putere si o autoritate mai presus de Dumnezeu.

Omul nu a aparut la intamplare pe pamant. Dumnezeu i-a fixat o datorie si un scop pe care trebuie sa-l ajunga si pentru care va da socoteala in fata judecatii divine. Intreruperea vietii inainte de vreme este un mare pacat impotriva omului, deoarece intrerupe, in mod arbitrar, lucrarea de desavarsire personala, scop pentru care i-a fost data viata.

Conceptia mahomedanismului, in aceasta privinta, coincide intocmai cu cea crestina. Omul, zice Coranul, nu moare decat prin vointa lui Dumnezeu, dupa hotararea care fixeaza sfarsitul vietii sale. Virtutea, care este mai presus de toate, este semnarea docila, care te face sa suportii totul cu rabdare. Sinuciderea, dupa Coran, nu este privita decat ca o dezertare grava de la cea mai fundamentala datorie".

Omuciderea sub ambele aspecte, cu privire la persoana altuia au cu privire la persoana proprie, este un foarte mare pacat nu numai impotriva omului insusi si impotriva lui Dumnezeu, ci si impotriva societatii, caci omul nu este creat numai pentru sine insusi. El este, in foarte mare masura, produsul societatii si dator sa-i intoarca acesteia, cat mai mult, binefacerile pe care le-a primit. A refula aceasta indatorire inseamna a savarsi o dezertare morala, sociala si religioasa: "A comite un furt facut genului uman". Prin suprimarea vietii unui om, nu se opreste numai un organism fizic de a mai pulsa, ci se intrerupe o destinatie spirituala neinlocuibila si se priveaza intreaga umanitate de una din piesele sale; cine ucide un om opreste dialogul lui Dumnezeu cu unul din partenerii Sai de pe pamant".

Omuciderea are multe cauze. Izvorul cel mai bogat al criminalitatii, fie impotriva semenilor sau impotriva omului insusi a fost si ramane alcoolismul care, in ciuda civilizatiei si culturii moderne, este cel mai mare flagel moral al lumii contemporane, ce aduce dupa sine cresterea procentului de degenerati din nastere, cu diferite urmari fiziologice si morale, ce alimenteaza criminalitatea.

In lumina statisticilor facute pe plan mondial, se conchide ca exista o stransa legatura intre aceste doua pacate. Ereditatea este inca un factor important care transmite la urmasi un temperament slab, unele predispozitii si tendinte spre crima, cum se poate constata destul de frecvent in multe familii. Ereditatea nu ofera insa o explicatie totala a omuciderii, ci numai contribuie la aceasta, printr-o inclinatie ce o favorizeaza.

Cauzele care genereaza sau favorizeaza, in special, pacatul sinuciderii sunt de ordin fizic, dar mai ales de ordin psihic. Astfel, cele mai cuprinzatoare sunt: suferinta morala, tristetea si descurajarea. Toate acestea macina temelia cea mai sanatoasa a fiintei umane, optimismul, speranta si curajul de a infrunta greutatile si necazurile vietii. "Speranta, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, este ancora de sustinere a vietii si lantul care ne leaga de cer". Tot din aceasta categorie fac parte si diferite stari psihopate ca: melancolia, ipohondria, alienatia mintala, pesimismul, gelozia excesiva si altele. La acestea se mai adauga si diferite mustrari de constiinta, frica de rusine, precum si unele nenorociri familiale si materiale.

Printre cauzele de ordin fizic, se numara la loc de frunte, diferite defecte fizice, boli incurabile si deseori, o viata plina de imbuibare si lene, lipsita de un ideal de munca. De aceea si sinuci­derea mai poate fi definita: "Sfarsitul vietii celei distruse din punct de vedere spiritual si trupesc."

Cu cat mergem spre viitor, aceste acte de disperare sporesc tot mai mult, "fiind mai frecvente intre barbati decat intre femei, manifestandu-se, mai ales, in centrele urbane cele mai aglomerate ale lumii. Din statistici rezulta ca sinuciderile gasesc cei mai multi aderenti in lumea culta, care are un sistem nervos mai epuizat, suprasolicitari sau placeri excesive si care este, deci, mai sensibila in raport cu amaraciunile vietii decat multimile simple de cei mijlocitori, care duc o viata mai apropiata de natura si mai simpla."

Pe langa cauzele mai sus aratate, pacatul sinuciderii mai are si un individualism anarhic care nu recunoaste nici o suveranitate asupra vietii personale, de care vrea sa depinda, in mod absolut, respingand orice subordonare si obligatie fata de societate si fata de Dumnezeu. Argumentul invocat este acela ca nu are nimeni autoritatea si dreptul de a impune cuiva viata pe care nu o poate trai dupa placul personal si pe care "a dorit-o".

In evolutia gandirii omenesti se gasesc argumente contradictorii cu privire la acest fenomen. La popoarele primitive, sinuciderea era impusa de societate pentru batrani, infirmi si vaduve. In lumea greco-romana, parerile au fost impartite. Mari intelepti si eroi au crezut ca gasesc o iesire onorabila si curajoasa din viata cautand moartea: Hanibal, Caton, Mitridate si atatia altii. La aceste doua popoare, sinuciderea era considerata, mai mult, un pacat impotriva statului, decat impotriva individului.

Cei in cauza trebuie "sa apeleze la senat pentru a li se aproba acest act de disperare, ce era privit ca ilegitim, numai daca nu era autorizat de stat". In antichitate, cei mai mari apologeti ai sinuciderii, au fost filozofii ce tineau de scoala stoica: Aenon, Seneca, Epictet, Marcu Aureliu si altii care justificau acest act ca pe un drept al omului asupra lui insusi, ca pe o dovada a libertatii si suveranitatii sale. Alti intelepti mari, ca Platon, Aristotel si Socrate, osandeau cu strasnicie acest pacat ca pe o razvra­tire impotriva societatii si impotriva lui Dumnezeu. De exemplu, Socrate spunea: "Dumnezeu ne-a fixat postul de lupta si numai El singur poate sa ne ridice aceasta indatorire; trebuie sa asteptam deci ora si porunca Sa". Acelasi Socrate insa a oscilat si acceptat moartea prin sinucidere.

Aproape toti inteleptii antici si cei stoici, n-au fost intru totul constanti, ci au avut atitudini contra­dictorii. Atat la marii ganditori, cat si in constiinta popoarelor antice, stapaneste insa ideea sanatoasa ca intreruperea fortata a firului vietii, este un pacat fata de societate si fata de Creator. Concluzia ce se poate desprinde, deci, din gandirea antica, este aceea ca osandirea acestui act este predominanta si ca el n-a fost un fapt indi­ferent in constiinta popoarelor, in dreptul si morala lor. Ecouri indepartate ale pesimismului antic au ajuns si la unii mari ganditori moderni ca: Montaigne, Schopenhauer, Goethe si altii, care au sustinut aceleasi argumente vechi, pe tema renuntarii la viata.

Crestinismul, prin invatatura sa in sprijinul omului, al muncii, al respectarii si indatoririlor fata de viata, a influentat pozitiv in masura foarte larga, la limitarea acestui mare flagel al omenirii, omuciderea. In aceasta privinta "religia a avut un rol puternic, profilactic". Prin afirmarea unei vieti dincolo de mormant, care nu se poate dobandi decat prin indeplinirea integrala a indatoririlor catre aceasta viata, crestinismul a ridicat valoarea vietii omenesti. Intreruperea acestei vieti este privita de invatatura crestina ca o uzurpare a unui drept ce se cuvine numai lui Dumnezeu si "este echivalenta cu ateismul practic, in toata plenitudinea sa". Se poate sustine ca "osandirea sinuciderii la popoarele europene n-a devenit un fapt general, decat datorita aparitiei crestinismului.

Printr-o preocupare moral-religioasa, crestinismul combate toate patimile care ameninta viata si cultiva toate virtutile care o ajuta si sustin. Astfel osandeste cu strasnicie lacomia, trandavia intelectuala si fizica, alcoolismul si orice fel de exces, in general.

De asemenea, osandeste toate simtamintele depresive ca: descurajarea, tristetea, pesimismul, melancolia si lasitatea, care alimenteaza dezgustul fata de viata. Tristetea in viata, zice Sfantul Ioan Gura de Aur, este o adevarata calamitate, un lucru mai vatamator decat orice influenta a duhului rau; ea vine mai ales din cauza necunoasterii valorii relative a lucrarilor omenesti, ducandu-ne la hotararea de a scapa de viata punand sfarsit zile­lor". Pe de alta parte, crestinismul cultiva simtamintele care intretin legatura si dragostea fata de viata: optimismul, cumpata­rea, curajul si rabdarea, virtuti care ajuta pe om sa infrunte cu seninatate si resemnare suferintele si necazurile inerente vietii.

Intreruperea firului vietii este considerata de invatatura crestina un mare pacat impotriva omului insusi, impotriva societatii si impotriva lui Dumnezeu, drept cea mai mare slabiciune si lasitate si nicidecum un act de curaj si eroism. Sfanta Scriptura indeamna astfel: "Sa nu va lasati osteniti slabind in sufletele voastre. In lupta voastra cu pacatul, nu v-ati impotrivit inca pana la sange (Evrei 12, 4). "Dumnezeu nu ne-a dat duhul fricii, ci al puterii (II Timotei 1, 7). "In necazuri fiti rabdatori" (Romani 12, 12). Cu rabdare sa ducem lupta care ne sta inaintea noastra" (Evrei 12, 1-2). "Pururea va bucurati." (I Tesaloniceni 5, 16).

Pentru cei ce cred in Dumnezeu, un mijloc de prim ordin, in vederea prevenirii unor pacate asa de mari, este reinviorarea credintei in Dumnezeu care este o bariera puternica si verificata in calea puhoiului intunecat al tuturor pacatelor si care insufleteste, in acelasi timp, energia morala, cumpatarea, seninatatea, echilibrul moral si rabdarea in fata relelor inevitabile ale vietii, considerand descurajarea un pacat impotriva bunatatii si credintei in Dumnezeu. Omuciderea nu este numai un fenomen moral-religios, ci este si un fenomen social.

O societate echitabil organizata, cum recomanda sistemu-actual de viata, taie din radacini atatea cauze care genereaza depresiunea morala si mizeria materiala, care, la randul lor, sunt cele mai fecunde izvoare ale criminalitatii. Pe calea reformelor sociale, se cauta si se realizeaza mereu solutii care sa evite somajul, sa incadreze in munca pe toti oamenii, facandu-i utili societatii si sigurandu-le, astfel, dezvoltarea personalitatii fiecaruia. Cu cat se analizeaza mai bine dreptul la munca si la viata pentru toti oamenii, cu atat mai mult, ei sunt preveniti de descurajare, lene, pesimism si criminalitate, deoarece li se trezeste, in felul acesta, interesul fata de viata".

De aceea, in sistemul actual de viata, criminalitatea, sub ambele aspecte, se manifesta mult mai redus ca in alte sisteme sociale, care printr-o libertate exagerata, alimenteaza tot felul de patimi si manifestari bolnavicioase, care favorizeaza aceste fenomene. Doctrinele sociale bazate pe o conceptie individualista, prin care omul nu recunoaste nici o autoritate si nici o suveranitate a societatii deasupra intereselor sale personale, "genereaza sinuciderile intr-un grad foarte intens si aceste fenomene sporesc paralel cu progresul doctrinelor individualiste".

"Nu vom putea scapa de sinucideri, decat in masura in care ne vom socia­liza". Printr-o grija perseverenta, societatea noastra urmareste, pe calea unor reforme echitabile, sa apere viata, limitand excesele individualismul anarhic, precum si atatea cauze de ordin moral si material care favorizeaza omuciderea.

Cautarea fericirii pamantesti este pentru crestin o trebuinta justa si naturala, insa trebuie cunoscuta valoarea relativa a tutu­ror bunurilor pamantesti, de care nu trebuie sa se lege orbeste si servil. Trebuie evitate ideile exagerate asupra vietii, care duc la extreme. In locul unei fericiri himerice, care coboara repede in descurajare, trebuie cautata linistea si multumirea sufleteasca la care se ajunge prin modestie, cumpatare, seninatate, eforturi de munca si rabdare.

Aportul ratiunii este insuficient in scopul acesta si, de aceea, ea trebuie sprijinita printr-o vointa ferma. Fericirea netulburata nu este de domeniul lumii trecatoare.
Aspiratiile vietii, trebuie suportate in spirit de pocainta si ispasire, caci suferinta si raul in lunia aceasta au nu numai un rol negativ, ci si pozitiv, educativ, in sluiba binelui. Suferinta si raul, zice Fericitul Augustin, au locul lor in ordinea stabilita de providenta, ele sunt esentiale creaturii. Raul moral este abuzul de libertate, iar raul fizic este datorit slabiciunii creaturii.

Crestinul trebuie sa stie ca este subordonat propriului sau destin de viata si scop, este subordonat societatii si lui Dumnezeu si ca atunci cand atenteaza la viata sa sau a semenilor, el se lezeaza pe sine insusi, lezeaza societatea si pe Dumnezeu.

De aceea, "principiul subiectiv al fericirii individuale si al falsei suveranitati, trebuie subordonat principiului obiectiv al indatoririlor catre sine insusi, catre societate si catre Dumnezeu".

Mircea Sfichi

08 Iunie 2012

Vizualizari: 11305

Voteaza:

Porunca a sasea: Sa nu ucizi ! 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • robert popescuPostat la 2009-12-19 21:21

    Te iubesc, Doamne!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE