Viata liturgica si duhovniceasca

Viata liturgica si duhovniceasca Mareste imaginea.

In Biserica noastră, copiii sunt membrii sau mădulare depline ale Trupului lui Hristos. Nu avem slujbe speciale pentru copii, fiindcă ştim că experienţa rugăciunii în Biserică nu este una pur raţională. Chiar dacă un copil nu poate înţelege tot ce se întâmplă, el poate vedea, auzi, mirosi, gusta, atinge, poate simţi prezenţa Duhului Sfânt. Nu trebuie să-i lipsim pe copii de această experienţă; mai degrabă trebuie să-i pregătim ca s-o aprecieze, să tânjească după ea cu nerăbdare şi să participe la ea prin rugăciune.

Copiii nu trebuie împovăraţi excesiv cu rugăciuni prea lungi acasă, sau să fie luaţi de adulţi la toate slujbele de la biserică doar pentru că părinţii doresc să asiste la ele.

N-am dori ca în vreun fel copiii noştri să cadă pradă leneviei atunci când vine vorba de mers la biserică, dar dacă, în ochii lor, faptul de a merge la biserică nu-i decât o datorie plictisitoare, mai mult ca sigur că într-o zi se vor răzvrăti împotriva ei.

E imposibil să stabilim o regulă generală privitoare la numărul de slujbe la care copiii trebuie să participe. Fiecare caz în parte are nevoie de reflecţie şi rugăciune, ca şi de îndrumarea unui duhovnic. Principalul e să ne dăm seama că părinţii credincioşi nu trebuie să se simtă vinovaţi dacă, de dragul copiilor lor care n-au aceeaşi măsură duhovnicească cu a lor, au fost nevoiţi să piardă unele slujbe la care ar fi preferat să ia parte. Pentru asta nu trebuie nici să ne supărăm pe ei şi nici să le păstrăm vreun resentiment, trebuie să acceptăm această stare de lucruri, având în vedere că este spre binele şi mântuirea lor. In multe cazuri, părinţii care au înţeles şi acceptat o asemenea situaţie se simt mult mai aproape de Dumnezeu, gustă mai des harul Său decât atunci când îşi neglijau familia pentru a asista la toate slujbele din timpul săptămânii sau când îşi chinuiau copiii aducându-i prea des la biserică. Viaţa copiilor noştri devine viaţa noastră: aceasta este kenoza noastră (deşertarea noastră de orice egoism, jertfa noastră de iubire) ca părinţi, prin care primim harul de la Dumnezeu. „Este timp pentru toate”; când copiii vor fi independenţi, vom avea mai mult timp la dispoziţie pentru a lua parte la toate slujbele.

La fiecare slujbă ne încredinţăm „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu”. Dacă nu putem posti sau citi sau merge la biserică aşa cum am dori, să ne aducem aminte că viaţa noastră de rugăciune trebuie să fie autentică, nu artificială. Dacă trăim realist şi ne încredinţăm în mod activ viaţa lui Dumnezeu, ni se dă să trăim experienţa Providenţei divine în situaţia noastră particulară. Timpul ce ni-l facem (şi trebuie să ne facem timp) pentru rugăciune în singurătate şi pentru citirea Sfintei Scripturi nu trebuie sacrificat din timpul închinat familiei. Tot ce facem trebuie făcut cu scopul de a dobândi darul Duhului Sfânt; împlinind adică voia Domnului în ce ne priveşte în situaţia reală în care ne aflăm. Dacă suntem părinţi, atunci datoria sfântă de părinţi ne va sfinţi la fel de mult ca şi postirea, citirea şi rugăciunea noastră. Avem nevoie de discernământ pentru a găsi măsura timpului nostru în rugăciune zilnică, singuri eu Dumnezeu - evitând extremele. Familia nu ne poate sluji drept pretext pentru a nu fi niciodată singuri cu Dumnezeu, tot aşa nici nevoia de singurătate nu trebuie să ne servească drept scuză pentru a scăpa de răspunderile familiei.

Copiii care suferă de plictiseală în biserică pot depăşi mai uşor acest neajuns dacă nu le e teamă să vorbească despre asta. Plictiseala este, de altfel, o ispită care-i afectează şi pe adulţi. Copiii îi văd uitându-se la ceas, şuşotind între ei etc. Când copilul a obosit urmărind slujba, îl puteam îndemna să-I vorbească lui Hristos despre problemele şi bucuriile sale, ba chiar să-I vorbească despre plictiseala sa şi să-I ceară lui Dumnezeu să-l ajute să înţeleagă şi să aprecieze slujba. Când „nu ne putem ruga”, trebuie să-i mărturisim acest lucru întâi de toate iui Dumnezeu, căci e un semn de boală spirituală. Poate că cei mici au nevoie să fie scoşi afară o vreme pentru destindere, Ie putem da ceva la care să se uite sau să ţină în mâna, le putem explica pe scurt ce se întâmplă, le putem arăta ceva în biserică. Dacă slujba e lungă, e mai bine să-i aducem către sfârşitul ei. Adulţii care cântă, care citesc sau slujesc la altar, cei care participă la rugăciunea obştească să aibă grijă să-şi împlinească lucrul cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, aşa încât să-i inspire în rugăciune pe cei prezenţi şi mai cu seamă în aşa fel încât sa nu-i îndepărteze de biserică pe copii şi pe cei ce nu sunt încă membri convinşi ai parohiei. Căci „oricui va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, i-ar fi mai bine să i se atârne de gât o piatră de moartă şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6).

Maica Magdalena
Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi, Editura Deisis

Cumpara cartea "Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi"

 

Pe aceeaşi temă

12 Iunie 2017

Vizualizari: 533

Voteaza:

Viata liturgica si duhovniceasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE