De unde, de la cine sau in ce chip a invatat poporul arta de a lecui ? De cand stie poporul sa vindece bolile? Cu alte cuvinte, care e istoria terapeuticii populare? Iata intrebari la care nu se poate raspunde usor.

Din cercetarile facute asupra monumentelor si scrierilor ramase de la popoarele stravechi, se poate raspunde, in parte numai, la ultima intrebare, aratandu-se filiatia, adica trecerea de la un popor la altul a stiintei primitive medicale, si anume : grecii au imprumutat majoritatea leacurilor pe care le intrebuintau, parte de la chaldeeni si babilonieni, parte de la egipteni. Grecii le-au transmis apoi romanilor care, la randul lor, le-au trecut popoarelor pe care le-au cucerit sau cu care au venit in atingere. Aceasta interpretare a faptelor ar putea oarecum sa multumeasca, la prima vedere, daca ar exista in Europa numai popoare care se trag din romani sau care au trait candva in contact mai intim cu stramosii popoarelor latine. Dar, in cazul acesta, cum se poate explica faptul ca terapeutica romanilor se regaseste, in parte identica, la popoarele nordice (norvegieni, suedezi etc), la slavi si chiar la neamurile de origine turanica? Si daca trecem de hotarele Europei, si examinam leacurile intrebuintate de populatiile semicivilizate, ba chiar de unele din cele salbatice din celelalte continente, constatam la acestea o terapeutica care ne surprinde adesea prin asemanarea, daca nu prin identitatea ei, cu arta de a lecui a popoarelor europene.

Aceste constatari ne fac sa tragem concluzia ca multe, foarte multe leacuri intrebuintate de popor sunt ramasite stravechi din timpurile foarte indepartate, cand abia se zamislise omenirea, cand asa-zisa civilizatie nu ne fericise inca cu roadele ei. Cu privire la prima intrebare: "de la cine si in ce chip a invatat omenirea primitiva arta de a lecui?" doua teorii mai de seama au fost emise pana acum."

Intamplarea

Prima e datorita celebrului doctor Armand Trousseau (1801-1867) care, pe langa savantul sau Traite de Therapeutique, lucrare clasica si indispensabila, pe vremuri, oricarui medic, a scris si despre leacurile empirice.

Instinctul animalelor

Teoria acestui savant, prin care mai toate leacurile sunt datorate intamplarii, n-a gasit aprobarea medicilor invatati de pe vremea lui, ba a fost chiar combatuta cu argumente foarte puternice. Nu e locul aci sa discutam parerile acestora. Vom pomeni numai o afirmare semiironica a invatatului Virey, fost profesor la College de France, dupa care „les betes ont ete les premiers docteurs en medecine". Dar, cu aproape optsprezece veacuri inainte de Virey, aceasta teorie a fost sustinuta de naturalistul Pliniu. In nepretuita-i enciclopedie a cunostintelor de pe vremea lui, acest mare scriitor cauta sa aduca dovezi numeroase ca animalelor le datoreaza omul descoperirea a o multime de leacuri. Iata cateva exemple :

"Hipopotamul a dat doftorilor prima lectie de medicina chirurgicala. Cand, dupa o hrana continua prea imbelsugata, s-a ingrasat prea mult, iese la tarm ca sa caute trestii taiate de curand : cum vede una mai ascutita la varf, apasa asupra ei si-si deschide o vana de la picior. Usurandu-se astfel prin scurgerea sangelui, isi oblojeste apoi rana cu namol".

Cu privire la plante, Pliniu citeaza sute de cazuri in care animalele, inlrebuintandu-le spre a se vindeca, au aratat oamenilor folosul ce pot trage ca sa se lecuiasca insisi cu ele. Astfel, de pilda:

"Ruta (Rutagraveolens) e buna mai ales impotriva muscaturii serpilor, asa ca nevastuicile, cand se pregatesc sa se lupte cu acest soi de reptile, se imunizeaza mai intai mancand ruta".

"Un fel de laptuca cu foi rotunde si scurte e numita de unii hieracia (Tragopogon picroides), pentru ca uliul, zgariind-o si umezindu-si ochii cu sucul ei, isi limpezeste vederea, cand simte ca-i cam tulbure".

Ceea ce o mai interesant o ca unele din leacurile despre care scrie Pliniu ca sunt datorate instinctului animalelor, si a caror intrebuintare se pierde in negurile vremilor primordiale, au ajuns pana la noi. Astfel:

„Si animalele, scrie savantul naturalist, au descoperit plante, intre care Chelidonia "Rostopasca” sau „iarba randunelei”, franc. herbe de l'hirondelle. Cu aceasta, randunelele redau, in cuib, puilor lor vederea, chiar atunci, zic unii, cand li s-au crapat ochii".

Aceasta credinta s-a pastrat pana astazi la aromani:

"Iarba aceasta, zisa hilinduneaua, intrebuintata ca leac pentru ochi, se mai numeste si alandurise, din cauza ca numai randunelele o cunosc. Se poate gasi daca prinzi puiul unei randunele si-i faci rau la ochi. Muma-sa, indata ce vede asta, alearga imediat dupa iarba ei ca sa-l vindece si, observind incotro merge si unde se coboara din zborul ei, cauti acolo si trebuie s-o gasesti".

Astazi, cei din partile noastre vindeca cu aceasta buruiana taieturile si vatamaturile, dar in special negii. Se mai intrebuinteaza, in comprese puse la ochi, contra albetii. Si la sfirsitul veacului al XVIII-lea, aceasta buruiana era recomandata ca leac pentru durerile de ochi: „Sa iei de la spiterie zeama de helidonia, adica buruiana randunelci, si cu zeama ei sa speli ochii".

In diversele tinuturi ale Germaniei, dupa ce in tot cursul Evului Mediu aceasta planta s-a bucurat de aceeasi stima ca la vechii romani, si era intrebuintata pentru vindecarea albetii, se mai foloseste si astazi contra unei afectiuni a ochilor. Aceeasi intrebuintare o are in Italia.

Sa ne intoarcem la Pliniu. "Cainii, scrie marele naturalist, au gasit si Canaria (o planta graminee) cu care se vindeca de lipsa de pofta de mancare. Ei mananca aceasta planta in fata noastra, dar in asa fel ca nu poti vedea niciodata ce fel este, pentru ca n-o vezi decat dupa ce au mestecat-o bine in gura".

Tot astfel se crede la noi ca pisica si cainele mananca o buruiana numita iarba -caine ui (Cynodon dactylon), cand ii doare capul.

In Bucovina se zice ca, atunci cand il doare capul, cainele mananca o iarba lunga ca mohorul pe care i-a aratat-o sarpele".

Mai e o alta planta, catusnica, numita si „iarba matei" (Nepeta cataria, franc, herbe-aux-chats, germ. Katzenkraut, pe care o cauta foarte mult pisicile: se tavalesc peste ea si o mananca cu marc pofta. Se crede ca fac aceasta cand le doare capul.

Despre o alta planta, nedeterminata mai de aproape, se zice ca „pe caini ii cunoastem ca au durere de cap. cand. mananca un fel de iarba cu foaia lata".

Continuam cu un ultim citat din scrierea lui Pliniu: „O buruiana excelenta impotriva muscaturilor de sarpe e aceea cu care se lecuiesc soparlele ranite in luptele lor cu acesta".

Despre aceasta planta se pomeneste si in credintele aromanilor :
"Poporul crede ca, daca doi serpi se incaiera si se intampla ca unul sa moara, celuilalt i se face mila si imediat alearga dupa o iarba pe care numai serpii o cunosc. In momentul acela, sa fie un om acolo si sa urmareasca unde se duce sarpele cel viu, dupa moartea celuilalt, el va putea gasi locul unde creste iarba aceea, felul ei, si va putea si dinsul culege dintr-insa, ca sa invieze cu ajutorul ei pe cei morti".

Instinctul si experienta omului

Sa fi fost oare numai animalele cele care sa fi aratat omului cum sa se vindece?
N-ar fi tocmai spre lauda noastra daca am admite pe de-a intregul aceasta teorie. Insusi Pliniu, care o sustine cu tarie, adauga totusi: "La urma urmelor, e o rusine (sa se creada) ca toate animalele, afara de om, stiu ce e bun pentru sanatate".

In lupta zilnica pe care o ducea primitivul impotriva dusmanilor sanatatii lui, in grija lui de a se vindeca de rani si de a-si alina durerile pricinuite de diferitele boli care-i sleiau puterile, sa fi fost el inferior animalului, care incerca si stia sa se lecuiasca? Atunci simplul instinct, de care sunt calauzite animalele, sa pretuiasca mai mult decat inteligenta, ratiunea si darul de observatie, cu care e inzestrat omul ? Ar fi o copilarie sa admitem acest punct de vedere.

Suferinta l-a silit pe om sa incerce toate mijloacele de vindecare: a experimentat cand un lucru, cand altul, si-a oblojit rana cand cu o buruiana, cand cu alta, a lins-o sau a uns-o cu scuipat, cu namol, cu baliga sau cine mai stie cu ce, pana i-a dat de leac, cu alte cuvinte pana ce a constatat ca cutare sau cutare din mijloacele intrebuintate e cel mai eficace. O data leacul gasit, el il comunica semenilor sai, intrebuintarea lui devenea generala si traditia il transmitea urmasilor, din generatie in generatie.

Cu timpul, s-a constituit, in omenirea primitiva, un fel de cod nescris de leacuri, un fel de tratat de terapeutica empirica, care s-a transmis, ca o mostenire pretioasa din negurile vremurilor, generatiilor care s-au perindat.
Depozitarii acestor retete erau mai ales preotii si, la popoarele salbatice, vrajitorii. Acestia isi insoteau administrarea leacurilor cu invocatii catre divinitate sau cu ocari adresate duhurilor necurate, spre a le alunga din trupul omului: iata ce sunt descantecele din ziua de astazi.

Leacurile noastre babesti

Cu timpul, cand medicina empirica s-a dezvoltat la popoarele civilizate, formulele de retete, pastrate multa vreme cu sfintenie de preoti, au inceput sa se strecoare si in lumea laicilor. Cele mai multe din leacurile prescrise de primii medici empiristi nu sunt decat remedii transcrise de ei de pe papirusurile egiptene, de pe insemnarile preotilor indieni sau chaldeeni etc. La acestea s-au adaugat leacurile experimentate de ei insisi sau aflate de la lecuitorii din popor. Din acestea, multe retete s-au transcris, mai ales de catre calugarii din Occident, si manuscrise numeroase cu tot felul de leacuri se gaseau in miinile medicilor si lecuitorilor empirici, care le recomandau bolnavilor pe care ii ingrijeau.

La noi, numeroase manuscrise continand tot felul de leacuri, cea mai mare parte traduse din slavoneste, au inceput sa circule cu incepere de pe la jumatatea veacului al XVIII-lea. Aceste manuscrise contin si multe leacuri intrebuintate astazi de lecuitoarele noastre de la tara, dar nu putem sti daca au fost intercalate de copisti sau daca se gaseau in modelele slave de pe care au fost traduse. Fapt cert e ca o reteta, un mijloc de vindecare circula, se transmite de la o baba la alta, dintr-o regiune intr-alta, probabil chiar dintr-o tara intr-alta. Totusi leacurile noastre babesti nu sunt, in mare parte, imprumutate din cele inregistrate in manuscrise, dupa cum s-au intamplat lucrurile in Occident, si nu sunt, cel putin o mare parte din ele, imprumutate de la alt popor. Multe, foarte multe din ele sunt mosteniri stravechi, transmise de generatiile trecute lecuitoarelor noastre, o data cu prac¬ticile magice, indispensabile pentru obtinerea unei vindecari a bolii.

O foarte buna lucrare — premergatoare poate a unui studiu mai amanuntit - asupra tuturor manuscriselor cu retete medicale din colectiile Academiei Romane, a Bibliotecii Institutului de Istoria Medicinei din Cluj si a Societatii Regale Romane de Istoria Medicinei din Bucuresti, a fost facuta de I.C. Cazan. Nu ne impacam insa, in totul, cu incheierea acestui studiu, in care autorul sustine ca "o parte dintre retetele autentic populare au luat nastere in sanul poporului nostru; cele mai multe insa sunt creatii straine, patrunse alaturi de alte texte si acceptate de poporul nostru". Aceste retete n-au putut patrunde in popor si sa fie intrebuintate de babele de la tara pentru bunul motiv ca - ele nestiind carte - n-au avut cum sa-si insuseasca aceste leacuri de origine carturareasca.

Candrea I. Aurel
 

.