Omilie la Psalmul 140 - Despre rugaciune

Sfantul Ioan Gura de Aur

"Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma, ia aminte la glasul rugaciunii mele"[1]

Nu exista aproape nimeni, ca sa zicem asa, care sa nu cunoasca acest psalm, el se canta mereu, dar putini sunt cei care ii cunosc adevaratul inteles. Asa ca nu suntem oare vrednici de ocara si de reprosuri cantandu-l si avandu-i cuvintele pe buze si sa nu incercam deloc a-i patrunde sensul si puterea? Zarind o apa curata, limpede, nu te poti impiedica sa nu te apropii de ea, sa nu-ti cufunzi mainile ca sa-ti potolesti setea. Nu se poate ca acela care se plimba adesea pe pajiste sa nu iasa de acolo fara sa culeaga flori. Dar voi, care din frageda pruncie si pana la adanci batraneti, nu incetati a canta acest psalm, nu-i retineti decat cuvintele; stati langa o comoara ascunsa, duceti incoace si incolo o punga care ramane inchisa si curiozitatea nu va insufla nici macar dorinta de a afla cum se talcuieste acest psalm; nici o cautare, nici un studiu. Totusi, nu puteti deloc pretexta ca el e atat de lesne de inteles incat poate fi neglijat si ca nu mai e cazul sa fie cercetat un sens care se observa de la sine.

Dar, din contra, acest psalm e foarte anevoios si neclaritatea lui este de ajuns sa trezeasca nu numai pe cel care e gata sa atipeasca ci si pe acela care doarme profund.

Deci, ce inseamna cuvintele: "Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug" (Ps. 140; 4) sau "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra" (Ps. 140; 5) . si ceea ce urmeaza, nu-i dupa marturisirea voastra mai obscur decat intunericul insusi? "Ca inca si rugaciunea mea este impotriva vrerii lor, zdrobi-se-vor de piatra judecatorii lor?" (Ps. 140; 5)

Totusi, in ciuda atator neintelesuri, foarte multi trec cu usurinta peste acest psalm ca peste o strofa oarecare. Dar sa nu mai starui in reprosuri ca sa nu va par respingator, ci sa ne apucam de explicarea acestor dificultati.

Acum plecati-va urechea cu toata atentia la cuvintele mele. Cred ca nu e intamplator, ca parintii au hotarat ca acest psalm sa fie rostit in fiecare seara[2] iar motivul care i-a determinat la aceasta nu e nicidecum versetul: "Ridicarea mainilor mele, jertfa de seara" (Ps. 140;20), pentru ca aceste cuvinte se intalnesc si in alti psalmi: "Seara si dimineata si la amiezi voi povesti si voi spune si va auzi glasul meu" (Ps. 54; 19) si in alt loc "A Ta este ziua si a Ta este noaptea" (Ps. 73; 17) si altfel "Seara se va salaslui plangerea iar dimineata bucuria" (Ps. 29; 5). Am putea gasi si multi alti psalmi pe care sa-i folosim la rugaciunea de seara. Ca atare, nu pentru acest motiv au hotarat parintii rostirea acestui psalm (seara) ci ei l-au asezat ca pe un leac izbavitor, ca pe un mijloc de ispasire si si-au dorit ca odata ajunsi la sfarsitul zilei, sa ne curatam prin cantarea acestui psalm de toata murdaria pe care a adunat-o sufletul nostru in timpul zilei, fie inauntrul caselor noastre sau oriunde in alta parte; caci e unul din medicamentele cele mai eficiente pentru a face sa dispara toata aceasta necuratie. Asemenea este si psalmul diminetii si nimic nu poate contrazice ceea ce am zis pana acum.

Acest psalm isi propune sa ne aprinda de dragoste pentru Dumnezeu, sa ne trezeasca sufletul si sa nu-l lase sa se apropie de El decat dupa ce L-a imbratisat cu foc si dupa ce s-a umplut de bucurie si mila.

Iata primele cuvinte ale acestui psalm si invataturile cuprinse (in ele): "Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis de dimineata, insetat-a sufletul meu dupa Tine" (Ps. 62;1). Simtiti dragostea arzatoare din aceste cuvinte? Ori, iubirea de Dumnezeu pune pe fuga toate patimile si in fata amintirii de Dumnezeu toate pacatele se fac nevazute, toate rautatile sunt nimicite. "Asa in locul cel sfant m-am aratat Tie ca sa vad puterea Ta si slava Ta" (Ps. 62; 2). Ce inseamna cuvantul "asa"? M-am aratat cu dorinta aceasta, cu iubirea aceasta spre a contempla slava Ta care cuprinde tot pamantul. Dar nu trebuie sa lasam la o parte psalmul pe care am inceput sa-l discutam inlocuindu-l cu un altul care ar putea fi un soi de pregustare. Sa ne intoarcem, deci, la explicatia pe care am dat-o ca sa ne legam de ceea ce face obiectul acestei omilii.

Cum incepe Psalmistul? "Doamne strigat-am catre Tine, auzi-ma" (Ps.140; 1). Ce ziceti de aceasta? Aveti pretentia sa fiti auziti pentru ca ati strigat? Si pentru aceasta credeti ca rugaciunea voastra e bineprimita? Asadar, ca sa te rogi ai nevoie de o voce puternica si rasunatoare? Ce poate fi mai absurd? Caci, va intreb cu ce e mai prejos cel ce are vocea pitigaiata si slaba si cu limba greoaie si impleticita? Asa era Moise, si cui ii erau mai bineprimite rugaciunile ca lui? Nu strigau evreii in rugaciunile lor mai mult decat altii si totusi, Dumnezeu nu-i asculta? Puterea sau slaba intensitate a vocii sunt avantaje sau lipsuri ce vin de la natura. Ca atare, ele nu sunt nici cauza rugaciunii bineprimite si nici a rugaciunilor neascultate pentru ca nu-i nimic aici care sa fie vrednic de lauda sau de dispret. Amintiti-va de Abesalom al carui par ii scotea inca in relief frumusetea naturala. Iar Elisei, dimpotriva, nu era chel si pentru aceasta era sa ajunga bataia de joc a copiilor? Ori, frumusetea nu i-a ajutat aici lui Abesalom, iar lui Elisei, lipsa parului nu i-a adus nici o paguba. Deci, de ce sa mai discutam aici despre vocea slaba ori despre limba impleticita? Nu-l asculta Dumnezeu pe Moise, fara ca acesta sa spuna un cuvant si pe Ana, fara ca ea sa rosteasca o singura vorba? Si, din contra, nu le zicea Dumnezeu iudeilor: "In zadar va inmultiti rugaciunile, nu le voi asculta" (Isaia I;15).[3]

Ca atare, de ce spune aici Psalmistul: "strigat-am catre Tine, auzi-ma"? El vrea sa vorbeasca despre strigatul launtric care porneste dintr-un suflet inflacarat de iubire, dintr-o inima indurerata pentru pacate, un astfel de strigat asculta Dumnezeu de la Moise. Cel care striga isi mistuie toate puterile pe cand cel ce striga din strafundurile inimii isi foloseste toate puterile sufletului.

Un astfel de strigat cere Dumnezeu, unul care sa miste inima si care sa nu lase loc in timpul cantarii psalmilor niciunei neatentii ori distrageri. Dar nu numai aceasta cere Dumnezeu, ci vrea sa-L si rugam. Exista intr-adevar destui care se gasesc in biserica si care nu striga de loc catre Dumnezeu. Buzele lor lasa sa scape un tipat, ceea ce e bine, facand sa rasune numele Domnului, dar duhul lor ramane cu totul strain de ceea ce rostesc buzele. Facand asa, nu strigi nicidecum, nu te rogi cu adevarat ci ramai la rugaciunea formala, exterioara. Nu asa facea Moise: el striga si era auzit dupa cum Insusi Dumnezeu ii spune: "Ce strigi catre Mine?" (Ies. XIV;15). Aceasta nu s-a datorat doar strigatelor sale, ci linistea proprie l-a facut sa dobandeasca ceea ce dorea pentru ca s-a aratat vrednic de a fi auzit de Dumnezeu. Vreti sa vedeti ca Dumnezeu primeste chiar si de la pacatosi o rugaciune plina de ardoare si de staruinta cu strigate inmultite catre El? Luati in seama femeia pacatoasa strigand launtric, priviti la vamesul a carui rugaciune a fost de ajuns ca sa-l dezvinovateasca. Iata strigatul pe care-l inalta profetul si care-l face sa zica: "Doamne, strigat-am catre Tine, auzi-ma", tocmai de aceea ii cere lui Dumnezeu sa-I asculte rugaciunea. "Atunci cand strig catre Tine", iata o alta calitate a rugaciunii. Daca el ii cere lui Dumnezeu sa-l auda, n-o face ca sa-i rasplateasca ravna ci pentru ca rugaciunea pe care I-o inalta este cu adevarat demna de Acesti Ochi care nu se inchid niciodata. Care este deci aceasta rugaciune?[4]

Aceea care nu doreste rau dusmanilor, care nu cere nici avere, nici bogatie, nici putere, nici slava, nimic din lucrurile trecatoare si care vrea doar bunurile nestricacioase si vesnice. Cautati - ne spune Domnul - Imparatia lui Dumnezeu" si toate acestea se vor adauga voua" (Matei VI; 33). "Atunci cand strig catre Tine". Vedeti dar, ca diavolul isi intinde capcanele sale, mai ales cand ne rugam, el stie ca rugaciunea e o arma puternica si ca, in ciuda pacatelor si a ticalosiilor noastre, putem savarsi lucruri mari daca ne rugam cu caldura asa cum o cer dumnezeiestile invataturi. Ce face El? Se sileste sa ne faca sa cadem in lancezeala, sa distraga atentia duhului nostru, ca rugaciunea sa devina o forma goala, neroditoare. Ii cunoastem viclesugurile, sa ne indreptam deci impotriva lui toate puterile si sa imitam purtarea apostolilor. Dupa ce au suferit mii de feluri de persecutii, dupa ce au fost aruncati in inchisoare, pusi in pericole foarte mari, nu si-au cautat adapost decat in rugaciune zicandu-I Domnului: "Cauta spre amenintarile lor" (F.A. IV; 29) si ce adaugau? Zdrobeste-le puterea, nimiceste-i? Nu, ci "da robilor Tai sa graiasca cuvantul Tau cu toata indrazneala" (Ibid). Dar cum aceasta si prin ce mijloace? Oare dand mortii pe cei ce ne persecuta, distrugandu-i si ruinandu-i complet? Nicidecum. Dar cum? "Savarsind minuni si semne in numele Sfantului Tau Fiu Iisus" (Ibid 30). Vedeti ce rugaciune plina de intelepciune? Dupa atatea purtari rele indurate, ei nu cer razbunare impotriva dusmanilor lor. Acestea erau simtamintele apostolilor atunci cand li se cruta viata. Dar iata-l pe Stefan, care nu a dorit nici un rau calailor sai, cand moartea ii punea capat zilelor. Ce spun? Chiar in clipa in care il ucideau cu pietre, cand il dadeau mortii, se straduia rugandu-se sa-i scape de mania dumnezeiasca ce era asupra lor ca pedeapsa pentru crima: "Nu le socoti lor pacatul acesta" (F.A.VIII; 59). Ce iertare, ce scuza, le ramane deci, acelora care ii cer lui Dumnezeu razbunare impotriva dusmanilor? Cum ar putea Dumnezeu sa primeasca o rugaciune care se opune poruncilor Sale? Sa ne pazim de astfel de ganduri. Sa nu ne multumim doar cu a nu dori raul dusmanilor nostri, sa starpim in noi insine toata pornirea spre razbunare, urmand indemnului apostolului: "Vreau ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini sfinte, fara de manie si fara sovaire" (I Tim. II; 8). Adica, atunci cand ai un dusman, nimiceste toata mania ce o ai asupra lui inainte de a te infatisa in fata Domnului; nici un cuvant de razbunare sa nu va iasa din gura, faceti inca si mai mult si curatati-va sufletul de veninul care-l intineaza. Daca va rugati astfel si Il chemati pe Dumnezeu din adancul inimii nici nu veti sfarsi rugaciunea ca veti si fi auziti. Este dorinta pe care o arata Psalmistul: "Ia aminte la glasul rugaciunii mele atunci cand strig catre Tine". Intr-adevar aici se gaseste o fagaduinta de netagaduit a lui Dumnezeu: "Graiesti inca si Eu voi zice: Iata-Ma" (Isaia 58; 9).

"Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta". Urmand o alta varianta: "Sa fie rugaciunea placuta inaintea Ta ca tamaia care Ti se aduce" sau o alta varianta: sa fie ea pregatita "Ridicarea mainilor mele (sa fie ca) jertfa de seara". O alta versiune zice: "darul de seara". Ce vrea sa ne invete prorocul vorbindu-ne despre jertfa de seara? Sa ne amintim ca in templu se aflau doua altare: unul de bronz si altul de aur. Primul era public si destinat primirii jertfelor a tot poporul, al doilea era asezat in Sfanta sfintelor, in spatele catapetesmei. Pentru a aduce mai multa lumina asupra celor ce trebuie spuse, sa luam lucrurile de la inceput. La evrei, exista demult, un templu lung de patruzeci de coti si larg de douazeci. El era impartit in lungimea sa si astfel, un loc de zece coti, in spatele catapetesmei, era destinat Sfintei Sfintilor. Ceea ce era inafara se numea simplu: Sfanta. Sfanta Sfintelor stralucea toata (fiind) de aur. Unii pretind ca grinzile insele erau acoperite in intregime de placi de aur si aici doar arhiereul intra singur in Sfanta Sfintelor o data pe an. Acolo se gasea chivotul cu heruvimii si altarul de aur pe care se ardea tamaia si care era folosit numai pentru jertfele de aromate (miresme). Aceasta jertfa nu se aducea decat o singura data pe an. In partea de dinafara a templului, exista un altar de bronz pe care se aducea zilnic, un miel pentru holocaust. Este ceea ce numim jertfa de seara, caci tot aici avea loc si jertfa de dimineata si, de doua ori pe zi, focul trebuia sa mistuie acest holocaust (de) pe altar, independent de alte jertfe aduse de popor. Legea prescria preotilor ca, in lipsa jerfelor oferite de altii, sa aduca in numele lor si pe cea care le apartinea, un miel ca holocaust dimineata si seara; primul se numea, jertfa de dimineata, al doilea, jertfa de seara. Aceasta lege avea ca scop sa aminteasca de datoria adorarii neintrerupte de cand incepea ziua si pana se sfarsea[5]. Or, aceasta jertfa si mireasma ce o insotea erau mereu bineplacute lui Dumnezeu; in timp ce jertfa pentru pacat, cand era primita favorabil, cand era respinsa urmand bunelor sau relelor dispozitii ale celor care (jertfeau) ofereau.

Dimpotriva, jertfele care nu erau aduse pentru pacat, dar care erau prescrise de lege, ca una dintre formele de cult public, nu puteau sa nu fie placute lui Dumnezeu. Deci, Psalmistul cere ca rugaciunea sa fie primita ca aceasta jertfa ce nu putea sa fie intinata de pacatele celui care o aducea si sa fie ca tamaia care se inalta inaintea lui Dumnezeu, curata si sfanta. Or, aceasta rugaciune ne invata cat de mult trebuie ca rugaciunile personale sa ne fie si noua insine curate si binemirositoare[6] .

Aceasta este cu adevarat mireasma pe care o imprastie dreptatea, pe cand pacatul e plin de duhoare despre care vorbeste proorocul cand zice: "Ca faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine. Imputitu-s-au si au putrezit ranile mele" (Ps. 37; 45).

Tamaia este prin ea insasi de un miros placut dar il degaja cu totul sub actiunea focului[7]. Astfel, rugaciunea este buna de felul sau, dar ea devine mai buna si raspandeste un miros cu mult mai dulce cand ea porneste dintr-o inima invapaiata de iubire si de ravna, cand sufletul nostru e ca o cadelnita umpluta cu foc arzator, viu. Caci nu se punea cadelnita decat pe jar si pe carbuni aprinsi. Faceti si voi la fel pentru sufletul vostru, incepeti prin a-l incinge cu o dragoste arzatoare, inainte de a pune in el rugaciunea. Prorocul ii cere deci lui Dumnezeu, ca rugaciunea lui sa fie ca tamaia si ridicarea mainilor ca jertfa de seara, caci aceste doua lucruri sunt bineplacute lui Dumnezeu. Si cum poate fi implinita aceasta fagaduinta? Avand mainile ca si limba curate si fara cusur, mainile deloc intinate de zgarcenie si de hotie, si limba de cuvinte vinovate[8]. Precum nici cadelnita nu trebuie sa aiba nimic necurat si sa nu primeasca altceva afara de foc si de tamaie; astfel limba nu trebuie sa rosteasca nici o vorba care ar putea sa o intineze si sa n-o folosim decat la cuvinte de sfintenie si de binecuvantare. De asemenea, mainile trebuie sa fie ca o cadelnita. Gura sa va fie deci ca o cadelnita, dar luati aminte sa n-o umpleti cu necuratii. E ceea ce fac cei care folosesc vorbe necuviincioase si rusinoase. Or, de ce Psalmistul n-a zis: ca jertfa de dimineata ci ca "jertfa de seara"? Dupa parerea mea, aceste doua feluri de a vorbi, sunt egale[9]. Daca ar fi zis: "ca jertfa de dimineata", cateva suflete cuvioase ar fi putut intreba de ce n-a zis: "ca jertfa de seara". Cu toate acestea daca dorim sa punem de-o parte toata curiozitatea indiscreta, voi spune ca jertfa de dimineata o asteapta pe cea de seara, in timp ce jertfa de seara este desavarsirea tuturor jertfelor, sfarsitul este incoronarea ceremoniilor cultului prescrise pentru fiecare zi. Acum, ce inseamna ridicarea mainilor in timpul rugaciunii? Mainile, servesc ca instrumente la nenumarate crime, lovituri, ucideri, furturi si operelor de zgarcenie si lacomie. Ne-a poruncit deci sa ne tinem mainile ridicate la rugaciune pentru ca aceasta slujire pe care ele o ofera rugaciunii sa fie o legatura care sa le inlantuie pentru nedreptate si sa le elibereze de patimi. Astfel cand sunteti pe punctul de a rapi bunurile aproapelui, de a va potoli zgarcenia sau de a va lovi aproapele, sa va amintiti ca veti ridica aceste maini catre Dumnezeu ca sa va dezvinovatiti, ca va vor folosi la a-I oferi jertfa duhovniceasca. Aceste ganduri va vor impiedica sa le profanati si sa indepartati toata puterea in apropierea lui Dumnezeu, facandu-le sa slujeasca unor lucrari pacatoase. Curatati-va mainile inainte de rugaciune: Curatati-le deci prin milostenie, binefaceri (mila) sprijinind pe cei care se gasesc in nevoi si atunci le veti putea ridica cu indrazneala catre Dumnezeu. Nu ati dori sa le folositi la rugaciune fara ca ele sa fi fost spalate de toata necuratia din afara, dar nu e mai cinstit sa nu le intinezi prin pacat ? Va temeti sa nu scapati din vedere un lucru lipsit de importanta, dar temeti-va mai mult sa nu pierdeti o datorie cu mult mai serioasa. Pentru ca pana la urma, nu e o crima sa te rogi avand mainile murdare ci sa le inalti catre Dumnezeu intinate cu mii de ticalosii si in felul acesta nu faci decat sa provoci mania Sa cea dreapta.

Sa aplicam aceleasi legi si gurii si limbii noastre, sa le pastram curate de toate ticalosiile si le vom putea face astfel sa slujeasca rugaciunii. Cuiva care are un vas de aur nu-i va conveni sa-l foloseasca la lucruri murdare, din cauza materiei pretioase din care e facut vasul. Ori, gura noastra este de mii de ori mai pretioasa decat aurul si perlele: cat de mult trebuie deci sa ne pazim de a intina cu vorbe necurate si necuviincioase sau cu blesteme ori injuraturi. Nu pe un altar de aur sau de bronz va aduceti tamaia ci pe un jertfelnic cu mult mai de pret, intr-un templu duhovnicesc; pe de o parte e o materie neinsufletita, in timp ce Dumnezeu iti locuieste in suflet caci toti suntem madulare ale lui Iisus Hristos. "Pune, Doamne paza gurii mele". Psalmistul tocmai I-a cerut lui Dumnezeu sa binevoiasca sa-i asculte rugaciunea, sa-i fie ingaduitor; bagati de seama care este intaia lui dorinta si primul scop al rugaciunilor lui umilite. Nu spune da-mi bogatie sau slava de la oameni nici da sa-mi birui dusmanii. Nu se coboara la nici unul dintre lucrurile si onorurile pamantesti ci ii cere lui Dumnezeu numai daruri vrednice de el. Cum adica? imi spuneti, nu-I putem cere bunuri pamantesti? O putem face dar cu masura, dupa exemplul lui Iacov care zicea: "Numai sa-mi dea Domnul paine ca sa ma hraneasca si o haina ca sa ma acopere" (Fc. XXVIII; 20)

Astfel ne porunceste si Domnul Hristos sa ne rugam: "painea noastra cea de toate zilele da-ne-o astazi" (Mt. VI; 11) dar dupa ce am cerut mai intai bunurile ceresti. La fel face si profetul zicandu-I Domnului: "Pune straja gurii mele". Vedeti cata prevedere? Cata intelepciune? Si care este primul lucru pentru care se roaga? A inceput cu virtutea cea mai importanta, cu ceea ce poate sa fie - fara o puternica trezvie - cauza tuturor nenorocirilor si sa devina, dimpotriva - pentru un suflet treaz, izvorul tuturor bunatatilor. Cu adevarat, neinfranarea limbii aduce nenumarate necazuri dupa cum vorba cu masura este sursa a mii de bunuri. La fel e cu totul zadarnic sa ai o casa, un oras, ziduri de aparare, usi, deschizaturi daca nu ai in acelasi timp si pazitori care sa stie cand trebuie sa deschida si cand trebuie sa inchida. Asa si cu limba si cu gura, nu sunt de nici un folos daca ele nu sunt conduse de ratiune careia Dumnezeu i-a incredintat grija de a le deschide si de a le inchide cu toata paza, cu toata atentia posibila si care stie ca sunt cuvintele pe care trebuie sa le lase sa iasa si cele pe care trebuie sa le opreasca. Sabia a facut mai putine victime decat limba. Domnul Hristos ne mai spune: "Nu ceea ce intra pe gura spurca pe om ci ceea ce iese pe gura, aceea spurca pe om" (Mt. XV; 11). In alta carte citim: "Si cuvintelor tale fa jug si cumpana, si gurii tale fa-i usa si incuietoare" (Int. lui Isus Srah XXVIII; 28). Dar cum Psalmistul stie ca punerea in fapta a acestui indemn e anevoioasa, el se roaga si-I cere lui Dumnezeu ajutorul. Un autor inspirat pare sa faca o aluzie la aceasta problema zicand: O, "de-ar pune cineva paza gurii mele si peste buzele mele pecete nestricata" (Int. lui Isus Sirah XXII; 30)

Avem si noi partea noastra la aceasta si tocmai de aceea cuvintele lui ne sunt ca o povata "Puneti . usa gurii mele si zavoare" dar el ne face de asemenea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu daca dorim ca ostenelile noastre sa fie incununate de succes. Sa punem asadar, straja gurii noastre neincetat, careia ratiunea noastra sa-i fie cheie, nu ca s-o tina mereu incuiata ci pentru a o deschide numai cand e de trebuinta. Uneori tacerea e mai de folos decat cuvintele; dar uneori vorbitul e de preferat tacerii; e ceea ce-l facea pe acest rege sa spuna: "Vreme este sa taci si vreme este sa graiesti". (Ecl. III; 7) Daca gura ar trebui sa fie deschisa intr-una, n-ar mai fi fost nevoie sa i se puna porti; si daca ea ar fi trebuit sa ramana mereu inchisa ce nevoie era sa i se puna paza? La ce bun sa pazesti ceea ce ramane inchis? Daca deci a fost inzestrata si cu porti si cu paza, este pentru ca noi sa facem fiecare lucru la timpul potrivit. De altfel Sfanta Scriptura zice: "Cuvintelor Tale fa rug si cumpana". (Intelepciunea lui Isus Sirah XXVIII; 28)

Vedeti cata prevedere cere pentru ca noi nu numai sa rostim decat cuvinte potrivite ci si pentru a le cantari cu o grija foarte mare si cu o deosebit de mare atentie. Suntem atat de grijulii in a cantari aurul care e o materie pieritoare, dar de cata grija e nevoie ca sa ne masuram vorbele astfel incat ele sa nu fie nici de prisos si nici sa lipseasca? Tocmai de aceea acelasi autor ne spune: "Nu opri cuvantul in vreme de mantuire". (Int.lui Isus Sirah IV; 25) Am vazut cand trebuie sa vorbim iar cand trebuie sa tacem ne arata in alt loc: "Daca stii, raspunde aproapelui tau, iar de nu, pune-ti mana peste gura". (Intelepciunea lui Isus Sirah V; 14) Si mai departe: "Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor" (Ibid. XX; 8), si iarasi: "mai bun e omul care-si ascunde nebunia sa decat omul care-si ascunde intelepciunea sa." (Ibid. XX; 32) Ai auzit vreun cuvant impotriva aproapelui? Sa moara la tine; fii fara grija ca nu te va sparge; din pricina unui cuvant care trebuie tainuit, cel nebun se va chinui ca aceea care naste prunc. (Ibid. XIX; 10-11) Ne mai invata apoi cum trebuie sa vorbim: "Graieste tanarule cand ai nevoie; insa dupa ce de doua, trei ori te va intreba, strange-ti cuvantul; cu putine spune multe; fii ca unul care stie dar care tace (Ibid. XXXII; 8-9). Intr-adevar, e nevoie de cea mai mare atentie a duhului pentru a indruma cu siguranta puterea limbii, acest lucru il face pe acelasi autor sa spuna: "Uneori mustrarea nu e facuta la timp potrivit si cateodata cel care tace se dovedeste intelept. (Int. lui Isus Sirah XIX; 28).

Nu e de ajuns sa taci si sa nu vorbesti decat la momentul potrivit, ci trebuie sa vorbesti sub inspiratia harului: "Cuvantul vostru sa fie intotdeauna insotit de har, dres cu sarea intelepciunii, ca sa stiti cum trebuie sa-i raspundeti fiecaruia" (Colos. IV; 7)

Ganditi-va ca limba este organul cu care-I vorbim lui Dumnezeu si cu care-I aducem laude.[10]

Cu limba primim jertfa infricosatoare, credinciosii inteleg ceea ce spun. Ca atare, sa fie lipsita de orice acuzatie, de toata vorba jignitoare si necuviincioasa si de toata calomnia. Daca ne ataca vreun gand rau sa-l inabusim inauntrul sufletului nostru, sa nu-i ingaduim sa se manifeste afara prin cuvinte necuviincioase; daca invidia sau nerabdarea va insufla cuvinte manioase, uscati aceasta radacina, tineti usa inchisa si puneti-i o paza sigura. Nu lasati sa vi se nasca in inima planuri vinovate, dar daca au prins a se naste, inabusiti-le degrab si nimiciti-le pana la ultima lor samanta. Asa a stiut si Iov sa-si puna paza gurii si sa nu slobozeasca vreo vorba necugetata. El pastra mai tot timpul linistea si cand crezu de cuviinta sa-i raspunda femeii sale, cuvintele i-au fost pline de intelepciune. Intr-adevar, trebuie sa ne silim a nu vorbi decat atunci cand cuvintele sunt mai folositoare decat tacerea. Iata de ce Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne spune ca: "Oamenii vor da seama de orice cuvant pe care-l vor fi spus" (Matei XII; 36), iar Sfantul Apostol Pavel ne sfatuieste astfel: "din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau" (Efeseni IV; 29). Ori, ce mijloc de a veghea cu grija asupra acestei porti sau de a-i pune paza sigura, poate fi?

Ascultati un alt autor inspirat zicand: "Tot cuvantul tau sa fie despre Legea Celui Preainalt" (Intelepciunea lui Isus Sirah IX; 15). Daca va deprindeti a nu grai in desert, daca duhul vostru ca si gura se va inconjura neincetat de versete din Sfanta Scriptura ca de niste ziduri de aparare, veti avea o paza mai puternica decat otelul cel mai tare. De la gura pleaca drumuri ce duc la moarte, de exemplu cand ea rosteste obscenitati sau glume si atunci cand se deschide insuflata de slava desarta sau trufie. Exact acest lucru l-a facut fariseul care pentru ca nu si-a pazit gura a imprastiat la suprafata tot ce se afla inauntrul sau, la fel ca o casa care nu are deloc usi, el nu a putut sa-si pastreze comoara care era ascunsa in sufletul lui si dintr-o data se gasi in cea mai neagra saracie. Iata inca un altul al carui limbaj semet arunca in adancuri, e acela care spunea: "Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza jiltul meu" (Isaia XIV; 13). Cat despre iudei, cand s-au bucurat de nenorocirile aproapelui au meritat sa-si auda cuvintele: "Pentru ca ati zis: E bine, Israel a devenit ca si celelalte neamuri" (Mal. II; 17, III;15) cand au fost acoperiti de rusine pentru ca si-au aratat descurajarea si indignarea spunand: "Tot omul care savarseste raul e bun in ochii Domnului, iata pe acestia ii iubeste El".

Deci, acum, socotim fericite neamurile straine care se ridica savarsind crima. Nu sunt toate acestea scrise in carte? Altii au fost victimele propriilor carteli. "Sa nu cartim deloc, spune Sfantul Apostol Pavel, precum au cartit unii din ei si au fost nimiciti de catre pierzatorul" (I Cor.X; 10). Si cand au cartit? Cand ii spuneau lui Moise: "Oare nu erau morminte in Egipt, de ce ne-ai adus sa murim in pustie? (Iesire XIV; 11). Altii au fost pedepsiti pentru ca s-au dedat la placeri vinovate: ". apoi au sezut ca sa manance si sa bea si pe urma s-au sculat ca sa joace" (Ies. XXII;6), altii din cauza cuvintelor jignitoare: "Oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda" (Matei V; 22) si, in cele din urma, altii in numar mult mai mare, si-au gasit sfarsitul ca urmare a altor pacate, roade ale neinfranarii limbii.[11]

Vreti acum pilde ale celor pentru care tacerea la timp nepotrivit le-a adus moartea? Va voi da: "Daca nu avertizezi poporul, el va muri in pacatul sau, dar iti voi cere sangele lui" (Iezech. III; 20).

Un altul va fi pedepsit pentru faptul de a fi vorbit fara discernamant si de a fi descoperit primului venit ceea ce i-a fost incredintat, impotriva oprelistii puse de Domnul: "Nu dati cele sfinte cainilor si nu aruncati margaritarele in fata porcilor" (Matei VII; 8). Un altul pentru bucuriile sale nebunesti: "Vai voua celor ce radeti, zice Domnul nostru, caci veti plange" (Lc. VI; 25)

Intelegeti, asadar, cum limba poate fi cauza mortii sau cum poate deveni o norma a vietii? Ati vazut cum l-a pierdut pe fariseu si cum l-a salvat pe vames? Ati vazut caderea acestui barbar plin de orgoliu? Ascultati acum cuvintele umile si cu masura ale dreptului: "Nu sunt decat pamant si cenusa" (Facere XVIII; 27). Ati observat condamnarea si caderea celui care se bucura de raul fratilor sai? Luati in seama rasplata omului care se impartaseste impreuna cu ei de suferinta lor: "Puneti un semn pe fruntea acelora care plang si gem"[12] (Iez. IX; 4). Iata de ce Sfantul Pavel ne indeamna: "Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang" (Romani XII; 15). Daca nu puteti nimic altceva, ne zice el, va fi o mare mangaiere pentru cei ce sufera, sa vada ca va impartasiti de durerea lor. Ati vazut bucuria nebuneasca condamnata la plangere, luati in seama mangaierea ce vine dupa lacrimi: "Fericiti cei ce plang, spune Mantuitorul, ca aceia se vor mangaia" (Mt. V; 5). Ati privit cartitorii pedepsiti? Iata cum inimile recunoscatoare au fost mantuite: "Binecuvantat esti Doamne si vrednic de lauda este numele Tau, pentru ca drept esti Tu in toate cate ne-ai facut" (Dan. III; 26-27) si un pic mai departe: "Si ai aratat adevarul judecatilor Tale prin tot ceea ce ai trimis asupra noastra" (Ibid. 28). Unii spuneau: "Tot omul care savarseste raul este placut Domnului" (Maleahi II; 17) altii din contra: "Ochiul Tau e curat si nu poate suferi raul" (Avacum I; 13)

Acestia numeau fericite neamurile straine de adevaratul Dumnezeu, care se ridica dupa ce au infaptuit tot felul de crime; aceia fericeau poporul caruia Dumnezeu ii vine in ajutor (Ps. 143; 5) si iarasi: "Nu ravni la cei ce viclenesc nici nu urma pe cei ce fac faradelegea." (Ps. 36; 1)

I-ati vazut pe sfintii care impart altora cu darnicie incurajari si care raman - ei insisi - neclintiti in mijlocul ispitelor?

Ascultati cuvintele lui Iacov: "De-mi va da Domnul paine sa mananc si haine sa ma imbrac." (Facere XXVIII; 20), auziti-l pe Avraam zicand: "Ca nici o ata sau curea de incaltaminte nu voi lua din toate cate sunt ale tale" (Fc. XIV; 23). Cand sotia lui era amenintata cu necinstirea si cand el insusi suferea de foame, nu a rostit nici un cuvant nepotrivit si nici cand i-a zis fiul sau: "Tata, iata lemnele si focul, unde este oaia?" Iata cu cata dulceata si intelepciune ii raspunde: "Fiul meu va ingriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale" (Fc. XXII; 78). El nu cedeaza nici firii, nici milei ascultand cuvintele pe care i le spunea fiul sau intre patru ochi cand totul era prielnic trezirii sentimentului de iubire paterna; si nu se poate spune ca stima omeneasca ii retinea lacrimile; caci de intelepciunea aceasta ferma si de neclintit el da dovada intr-un loc indepartat, departe de orice martor.

Ati vazut pedeapsa acelora care se dedau la veselie nebuneasca? Aduceti-va aminte acum de niniviteni care si-au aflat mantuirea, scaparea, in lacrimi si postiri. Ati observat si pedeapsa celor care-L ocarasc pe Dumnezeu prin cuvintele lor? Luati in seama rasplata celor care L-au binecuvantat: "Binecuvantat sa fie cel ce Te va binecuvanta, blestemat sa fie cel ce Te va blestema" (Num. XXIV; 9). "Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, rugati-va pentru cei ce va ocarasc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri." (Mt. V; 44-45) Vedeti ca nu trebuie sa avem fara dreapta socoteala gura inchisa sau deschisa ci trebuie sa stim sa discernem timpul cand e nevoie sa vorbim si cand sa tacem. Iata de ce Psalmistul se roaga Domnului asa: "Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele". Or, care e acest paznic daca nu gandul la Judecatorul de temut ce tine in maini focul gatit spre a pedepsi neinfranarea limbii?

Alegeti acest pazitor, care va face sa rasune amenintarile in constiinta voastra si niciodata aceasta usa nu va fi deschisa la vreme nepotrivita; ea nu se va deschide decat pentru folosul vostru si pentru a va asigura bunuri nenumarate.

E sfatul pe care ni-l da Inteleptul: "Aduceti-va aminte mereu de sfarsit si nu veti pacatui niciodata" (Eccl. VII; 40). Iata, e acelasi gand ca mai inainte. Pentru mine el e si mai infricosator amintind nu numai ceea ce trebuie sa soseasca la moarte ci si ceea ce trebuie sa-i urmeze, adica focul pe care Judecatorul il tine in mainile Sale. Fiti credinciosi acestui obicei si nici un gand rau nu va va incolti in suflet.[13]

Acestui sfat adaugati prevenirea Mantuitorului ca, in ziua Judecatii, veti da seama de tot cuvantul desert. Amintiti-va ca printr-un cuvant a intrat moartea in lume. Daca intaia femeie (Eva) n-ar fi avut cu demonul discutia pe care o stiti, daca n-ar fi avut incredere in cuvintele lui, acesta nu i-ar fi putut face nici un rau si ea n-ar fi aratat fructul oprit sotului ei si el n-ar fi mancat deloc. Zicand asa, nu doresc sa arunc vina iar asupra gurii ori a limbii, ci, pe folosirea vinovata pe care au si facut-o si care se datoreaza lipsei de vigilenta a duhului lor.

Gura devine inca o data calea pierzarii atunci cand se deda saruturilor ori lucrurilor rusinoase si necuratiilor sau inselaciunilor si vicleniilor. Prin urmare trebuie de asemenea sa asezam aici un paznic. Asa a fost sarutul lui Iuda, sarut plin de ipocrizie; dar Sfantul Pavel recomanda credinciosilor sa-si dea reciproc un sarut cu totul altfel: "Imbratisati-va unii pe altii cu sarutare sfanta" (II Cor.XIII; 12). N-a fost asa nici sarutarea pe care David i-a dat-o lui Ionatan, sarutare sfanta, neprihanita ce izvora dintr-o afectiune sincera. O astfel de sarutare ii dadeau credinciosii Sfantului Pavel aruncandu-se la gatul lui si imbratisandu-l cu dragoste. Iata, deci, de ce Psalmistul ii spune Domnului: "Pune Doamne paza gurii mele si usa . "(F.A. XX; 37); si el nu se multumeste sa zica: "O usa", ci adauga: O usa care s-o inchida cum trebuie, care s-o inconjoare cu totul si sa-i dea o siguranta desavarsita.

Limba mai poate duce la moarte si altfel, atunci cand indrazneste sa zica: De ce aceasta? Cu ce scop s-a intamplat acest lucru? Sfantul Pavel ii critica pe acesti vorbareti, trancanitori, atunci cand le spune: "Dar cine sunteti voi care-i raspundeti lui Dumnezeu impotriva" (Rom. IX; 20). Or, nu trebuie sa ne pazim numai gura ci trebuie sa incepem cu insusi sufletul nostru. E ceea ce-l facea pe Intelept sa afirme: "Cine va pune peste cugetul meu batai? Si peste inima mea invatatura intelepciunii? Ca ratacirile mele sa nu fie crutate si sa nu fie ingaduite pacatele?" (Intelepciunea lui Isus Sirah XXIII; 2)

Iata de ce Domnul nostru Iisus Hristos inabusa chiar si gandurile prin cuvintele: "Oricine priveste la o femeie spre a o pofti s-a si desfranat cu ea in inima lui" (Mt. V; 28). Vedeti ca nu lasa timp acestor ganduri sa se dezvolte si ca stinge primele izbucniri si tasnituri ale desfranarii si ale maniei "Cel ce se va mania pe fratele sau, vrednic va fi de judecata" (Mt. V; 22).

O alta sursa de mare siguranta este vorba cu masura, ceea ce-l face pe autorul Proverbelor sa zica: "Multimea cuvintelor nu scuteste de pacatuire, iar cel ce-si tine buzele lui este un om intelept" (Pilde X; 19). "Sa nu abati inima mea spre cuvinte de viclesug ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele". O alta varianta zice: "Nu lasa ca inima mea sa se rataceasca in vorbiri rele, ca sa nu zamisleasca ganduri omoratoare". De ce sa inversam aici ordinea fireasca si sa vorbim de gura inainte de a discuta despre inima? Psalmistul a facut-o dupa un plan bine stabilit. Atunci cand prizonierii vor sa fuga, temnicierii lor cauta mai intai de toate sa se asigure de portile inchisorii; aceasta e prima lor grija si odata luata aceasta precautie, ei isi indeplinesc cu usurinta indatoririle. Psalmistul urmeaza aici acelasi drum si iata sfatul pe care-l da: "Usile sa fie inchise si nu veti fi inselati cu usurinta de gandurile rele". De aceea se impotriveste in primul rand patrunderii lor in suflet si le smulge din radacina spunandu-I Domnului: "Sa nu abati inima spre cuvinte de viclesug". Nicidecum Dumnezeu nu ne duce inima la rau, departe de noi acest gand, dar iata intelesul acestor cuvinte: "Nu-mi lasa inima sa se intoarca spre ganduri vinovate si sa rataceasca in ele pentru ca in inima se gaseste izvorul virtutii si al viciului deopotriva.

Dar care sunt cuvintele de viclesug? Acestea sunt numeroase si de mai multe feluri: cuvintele inselatoare si viclene, cele care arunca ocari asupra lui Dumnezeu si care IL hulesc, care duc la indepartarea de virtute si la iubirea patimilor; sunt cuvintele care raspandesc invataturi rele, al caror ecou se face auzit in apucaturi si moravuri rele si care primesc cu multa placere si multe altele asemenea, care sunt cuvinte de viclesug si care vin dintr-o inima adanc impatimita.

Insa, asa cum exista ganduri si cuvinte rele, exista de asemenea si cuvinte ale vietii. Iata de ce Apostolii ii spuneau Mantuitorului: "La cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii vesnice" (Ioan VI; 69). Cuvintele vietii sunt cele ce dau viata, le mai numim si cuvintele mantuitoare pentru ca ne fac sa lucram la mantuire. De aici si sfatul Inteleptului: "Nu opri cuvantul in vreme de mantuire" (Intel. lui Isus Sirah IV; 25). Cuvinte de viclesug sunt si cele care ii inraiesc pe cei care le rostesc. Un aer infect naste boli, la fel si cuvintele rele si precum acest aer face ravagii in corp tot asa si astfel de cuvinte in sufletul care le primeste.[14]

Prorocul ii cere Domnului sa-l apere de asa ceva si adauga: Sa nu-mi lasi inima sa primeasca vreodata astfel de cuvinte si sa se indulceasca in ele. Observati cum stabileste existenta liberului arbitru si cum arata ca patimile nu vin deloc de la fire ci din nebagarea de seama care le deschide usile sufletului nostru? "Ca sa-mi dezvinovatesc pacatele mele".[15]

Una dintre caile care conduc de-a dreptul la moarte este starea unui suflet pacatos care eliberandu-se de orice frica, cauta scuze pentru a-si acoperi orice fapta marsava. Voi spune acelasi lucru despre un om vinovat de adulter a carui pocainta un prieten viclean vrea sa i-o inabuse zicandu-i: E vina ta? Nu, ci pofta e de vina.

Pacatul este, fara indoiala, un mare rau, dar un rau cu mult mai ingrozitor e acela de a nega pacatul dupa ce l-ai comis. Iata, una dintre armele cele mai puternice ale diavolului. Protoparintii au trait aceasta trista experienta. Adam in loc sa-si marturiseasca pacatul, cum ar fi fost firesc, il arunca asupra Evei; Eva la randul ei il acuza pe diavol. Nu aveau decat un singur lucru de facut si anume, sa-I spuna lui Dumnezeu: Am pacatui, am facut neascultare, am calcat porunca; dar, din contra, departe de a-si marturisi greseala, ei incearca sa o justifice. Diavolul stie ca marturisirea pacatului este mijlocul cel mai puternic de a-l sterge, si ce face el? Indeamna sufletul sa se poarte cu nerusinare. Pentru tine, fratele meu scump, cand ai facut un pacat, zi: Am pacatuit. In aceasta consta apararea ta indreptatita. In acest fel, Il vei face prielnic iertarii pe Dumnezeu si in acelasi timp vei indeparta ocazia de a mai cadea in aceleasi greseli. Dar daca nu ai alta grija decat sa cauti scuze imaginare si sa alungi din inima orice sentiment de frica, ii oferi sufletului o usurinta mult mai mare pentru a recadea in aceeasi plasa atragand astfel mania lui Dumnezeu. Nu exista pacatos care sa nu gaseasca in nerusinarea sa o scuza pentru pacatele sale. Ucigasul isi pune crima pe seama maniei, hotul pe saracie, cel ce savarseste adulterul pe patima, un altul pe puterea sa. Acestea sunt scuze usuratice si desarte, justificari pe care mintea nu le poate accepta. Nu acestea sunt adevaratele cauze ale pacatelor ci numai vointa insasi a pacatosilor. Si o voi demonstra printr-un exemplu analog. Iata un om a carui viata se desfasoara in saracie, are si patimi, firea il face sa le simta cerintele si totusi sufletul ii ramane curat, neatins de nici un pacat; ce mijloc de aparare vor putea invoca? Ascultati si cuvintele Inteleptului: "Cine va pune peste cugetul meu batai? Si peste inima mea invatatura intelepciunii? Ca ratacirile mele sa nu fie crutate? (Intelep. lui Isus Sirah XXIII; 2). Socotiti-l si pe David, el nu-si cauta nici o scuza pentru pacatul comis ci se marturiseste vinovat: "Am pacatuit impotriva Domnului" (II Regi XII; 13). El ar fi putut spune: De ce aceasta femeie s-a aratat dezgolita privirilor? De ce se spala sub ochii mei? Dar el stia ca acestea sunt scuze absurde si prefera acestora o justificare mai sigura zicand: "Am pacatuit". Nu asa a facut Saul. Samuel ii reproseaza pentru faptul ca a apelat la o ghicitoare si ii raspunde: "Sunt inspaimantat pentru ca strainii lupta impotriva mea" (I Regi 28; 15). Astfel, Saul a fost pedepsit strasnic. El nu trebuia sa spuna decat atat: am pacatuit, am calcat porunca lui Dumnezeu; dar departe de a zice asa ceva, el recurge la scuze usuratice si nebunesti: "Ca oamenii care savarsesc nedreptatea". Psalmistul adauga aceasta imprejurare pentru ca e propriu nelegiuitilor sa se justifice cu nerusinare. Iata de ce David recomanda constant ca un act esential al virtutii, evitarea oricarei legaturi cu ei si tocmai din aceasta cauza (isi) incepe Cartea Psalmilor cu aceste cuvinte: "Fericit barbatul care n-a umblat in sfatul necredinciosilor si in calea pacatosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor nu a sezut" (Ps. 1; 1). La fel, ori de cate ori se invinovateste, il vedea facandu-si marturisirea sincera a pacatelor. Atunci cand a facut numaratoarea poporului sau, a strigat: "Eu am pacatuit, vinovat sunt eu, pastorul." (II Regi XXIV;17). El nu spune: "ce rau am savarsit facand aceasta numaratoare? El se osandeste pe sine si dobandeste astfel iertarea greselii.[16]

Intr-adevar nimic nu ne face mai vrednici de mila lui Dumnezeu ca marturisirea sincera a pacatelor noastre. Dar pentru aceasta trebuie sa evitam aceste adunari care n-au alt scop decat acela de a distruge frica de pacat si de a arunca sufletele intr-o lancezeala fatala. Iata de ce Pavel si Ieremia insita atat asupra acestui punct si ne indatoreaza cu strictete sa evitam orice partasie cu raii si cu cei a caror viata este dezordonata. Iov insusi pune printre virtuti, fuga de (pacatosi) rai: "Umblat-am oare intru minciuna si picioarele mele au zorit spre inselaciune? (Iov XXXI; 5). Psalmistul merge mai departe si afirma ca nici macar n-a stat in mijlocul lor: "Nu am sezut in adunarea desertaciunii" (Ps. 25; 4). La fel, Sfantul Pavel doreste ca nici un crestin sa nu se aseze la masa railor, nici sa aiba cea mai mica legatura cu ei: "Si daca vreunul nu asculta de cuvantul nostru prin epistola, pe acela sa-l insemnati si sa nu mai aveti cu el nici un amestec" (II Tesal. III; 14). "Nu voi vorbi deloc nici cu cei mai alesi dintre ei". Urmand o alta versiune: "Nu voi manca din mancarurile lor cele mai bune" sau dupa o alta varianta: "Nu voi lua parte de fel la petrecerile lor". Psalmistul da aici acelasi sfat ca si apostolul, adica sa ocolim placerile si sarbatorile lor unde se petrec grozavii multe si unde domneste o mare necuviinta.

Unul dintre semnele unei virtuti puternice, unul dintre mijloacele cele mai consistente pentru a ne stavili pacatele este acela de a ocoli aceste sarbatori, aceste adunari fara nici o grija pentru prietenii asemanatoare, de frica devenind sclavii simturilor, slabind puterea sufletului si paralizand in noi vigoarea intelepciunii.[17]

Astfel, vedem un mare numar care prin menajamente timide pentru prietenie s-au pierdut in valul betiei, au cazut in plasa depravarii si au aprins in ei focul placerii frecventand aceste banchete si teatre unde abunda nelegiuirile. "Certa-ma-va dreptul cu mila si ma va mustra dar untdelemnul pacatosilor sa nu unga capul meu". Un alt intelept traduce: "Sa aiba dreptul mila de mine si sa ma certe in milostivirea sa".[18]

Nu este aceasta inca o dovada sigura a virtutii de a nu ocoli reprosurile si de a primi dojenile pe care ni le fac dreptii? Iata intelesul cuvintelor Prorocului: nu vreau sa am nici o legatura cu aceia care au un limbaj magulitor ca sa ma piarda ci ma lipesc mai mult de cei care ma dojenesc cu folos, care imi scot la lumina pacatele si ma scot din greselile mele. Intr-adevar, unul dintre cele mai mari semne ale iertarii si ale milei este acela de a bandaja ranile sufletului. "Untdelemnul pacatosului sa nu unga capul meu". Vedeti cum este intarit in virtute acest suflet? El accepta de bunavoie dojenile aspre ale dreptilor si respinge cuvintele magulitoare ale persoanelor rele. De ce? Pentru ca falsa mangaiere a unora a fost adesea mortala, in timp ce reprosurile vii ale celorlalti au fost datatoare de viata pentru suflet. Pe de-o parte, mila se gaseste alaturata mustrarilor, pe de alta, moartea urmeaza indeaproape falsa mangaiere. Aceasta il face pe Intelept sa zica: "De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten, iar sarutarile celui ce te uraste sunt viclene." (Pilde XXVII; 6) Or, Apostolul face o recomandare analoga ucenicului sau atunci cand ii spune: "Mustra, cearta, indeamna." (II Tim. IV; 2) Asa este intr-adevar, mustrarea sfintilor. Nu e aceasta exact ce fac doctorii? Ei nu se multumesc doar cu a taia carnea ci panseaza si ranile. La fel si Domnul nostru Iisus Hristos ca sa faca dojana mai usor de primit nu vrea nicidecum ca sa fie mai intai publica. "Mergi, spune El, si mustra-l pe el intre tine si el singur" (Matei XVIII; 15). La fel facea si Sfantul Pavel care mereu amesteca mangaierea cu mustrarea si spunea cand: "O galateni fara minte!" (Galateni III; 1) cand: "O copiii mei pentru care sufar iarasi durerile nasterii!" (Galateni IV; 19). Cel ce are datoria indreptarii (altora) trebuie sa foloseasca toate mijloacele posibile pentru ca dojenile sale sa fie primite de buna voie. Ii trebuie un mare discernamant pentru a aplica bine acest leac, si o foarte mare prudenta ca a aceluia care face o taietura pe trup. Cum asa? Pe de o parte ceea ce este supus instrumentului doctorului e diferit de partea de corp care sufera, pe cand aici e aceeasi substanta cea care suporta taietura si care resimte durerea. "Untdelemnul pacatosilor sa nu unga capul meu" Ce spune? Pacatosul, zice Psalmistul, nu are ca scop folosul celui caruia i se adreseaza ci pe al sau, el vrea sa para placut si plin de dragoste. Dreptul, din contra, isi sacrifica propriile interese pentru (cele) ale celui pe care il cearta. Iata cel ce stabileste intre cele doua o diferenta enorma. Ori, daca trebuie sa pedepsim pe cei rai chiar atunci cand dau dovada de compatimire, cand ne va fi ingaduit sa intram in legatura cu ei? In nici o imprejurare. Astfel, chiar atunci cand pacatosul ti-ar oferi bogatii, cand ti-ar promite placeri si onoruri respinge-le si fugi de ele. Dar pentru drept fii tinta zeflemelilor si amarelor sale reprosuri, alipeste-te de el si ai parte de un prieten adevarat.

"Voi pune chiar rugaciunea mea impotriva a tot ce le maguleste poftele", o alta versiune: "Rugaciunea va fi impotriva patimilor lor" o alta: "Rugaciunea mea se va impotrivi nelegiurilor lor". Vedem aici ce anume ii cere Psalmistul lui Dumnezeu si de asemenea observam ca el conlucreaza cu harul dumnezeiesc.[19]

Profetul ne invata astfel sa nu ne lasam ametiti de o prea mare incredere ci sa cooperam si noi dupa putinta cu harul dumnezeiesc. Ori, care este aici partea profetului? Nu sunt nici oi, nici boi, nici bani ci virtutile sale si o atentie sporita in a evita exemplul celor rai. Nu numai, spune el, ca nu vreau nici lingusirile lor vatamatoare si nici ocarile lor ci ma arat pe fata impotriva poftelor lor; si departe de a accepta mincinoasa lor mangaiere, voi pune rugaciunea mea impotriva dorintelor pacatoase pe care le au.

Acesta este intelesul cuvintelor: "Ca inca si rugaciunea mea este impotriva vrerilor (poftelor) lor. Zdrobi-se-vor de piatra judecatorii lor." O alta versiune ar fi: "Sfaramati vor fi de piatra in mii de bucatele". Iata cat de usor e sa birui pacatul si in ce prapastii te arunca patimile. Mai marii lor, spune Psalmistul, care au jefuit totul, n-au putut ocoli moartea; el nu zice simplu: au pierit ci s-au zdrobit, adica au fost nimiciti cu totul si n-a mai ramas nici cea mai mica urma din ei, ceea ce spune de altfel si despre necredinciosi: "a trecut si iata nu era si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui" (Ps. 36; 36). Ce inseamna cuvantul: "zdrobiti" are el acelasi inteles cu cele din apropiere. Deci, Psalmistul vrea sa spuna ca asa cum o piatra pe care o arunci in apa nu mai apare la suprafata, la fel si belsugul celor rai s-a scufundat adanc, fara intoarcere intr-o ruina totala. Sau mai bine zis spune ca puterea, taria lor, forta, se vor prabusi ca sa nu se mai ridice niciodata, asa se talcuieste varianta aceasta: "Sfaramati vor fi de piatra in mii de bucati. Auzi-vor graiurile mele ca s-au indulcit."

O alta varianta spune: "Pentru ca ele sunt insotite de o paza tare", o alta: "caci sunt placute" adica vor sti prin experienta care este valoarea (bogatia) invataturilor si sfaturilor mele. Pentru ca este roada fireasca a mustrarilor dreptilor si deoarece lectiile lor sunt pline de dulceata si de frumusete. Aceasta este intr-adevar virtutea: pentru cateva momente de suferinta, ea ne aduce bucurie vesnica. "Ca o brazda de pamant, risipitu-s-au oasele noastre langa mormant." Un alt traducator spue: "Ca lucratorul cand despica pamantul, s-au risipit oasele noastre la marginea mormantului", un altul: "Asa cum fierul zdrobeste si despica pamantul s-au risipit oasele noastre langa groapa", si, in fine, un altul: "La fel cum cel care cultiva si sapa pamantul, oasele noastre au fost risipite aproape de mormant." Dupa ce si-a amintit frumusetea de nespus a cuvintelor sale, el aduce aminte de incercarile trecute. Am suferit rele nespuse, zice el, ca un pamant sfasiat, brazdat, sapat in toate intelesurile am fost imprastiati, sortiti unei ruine sigure, ne-am apropiat de portile mormantului; totusi, in ciuda acestor incercari crude, preferam falsei mangaieri a pacatosilor dojenile si lectiile dreptilor. Orice s-ar intampla, intr-adevar, noi ramanem lipiti de nadejdea ce o avem in Tine si nimic nu ne va putea impiedica sa nu avem ochii indreptati spre Tine. Iata de ce adauga: "Caci catre Tine, Doamne, Doamne, ochii mei spre Tine am nadajduit, sa nu iei sufletul meu". Adica, atunci cand toate nenorocirile la un loc, razboaiele, luptele, moartea, puterile iadului se vor napusti asupra noastra, nu ne vom departa nicidecum de aceasta ancora sfanta, ne vom pastra nadejdea tare ca ne vei veni in ajutor si ca fara arme ori lupte, vom fi aparati de dusmanii nostri.

"Am nadajduit in Tine, sa nu iei sufletul meu". O alta varianta zice: "Sa nu faci desarta viata mea" adica nu ingadui sa plec din viata aceasta fara sa fi facut nici un lucru bun. "Pazeste-ma de cursa care mi-au pus mie si de smintelile celor ce fac faradelege". Aici nu avem de-a face cu niste capcane obisnuite ci cu viclenii secrete si ascunse pe care e foarte greu sa le descoperi si sa le cunosti fara ajutorul Cerului. Psalmistul incheie acest psalm asa cum l-a inceput cu rugaciunea. El aminteste in acelasi timp partea de fapte care-i este proprie: nadejdea in Dumnezeu, privirile sale inaltate neincetat la El, ocolirea adunarilor de pacatosi ura pentru placerile lor vinovate; si cea care apartine lui Dumnezeu, ajutorul si paza care l-au aratat biruitor al celor mai mari piedici. Intr-adevar pentru ca virtutea sa fie desavarsita e necesar harul dumnezeiesc dar si efortul nostru personal. "Cadea-vor in mreaja lor pacatosii, ferit sunt eu pana ce voi trece". In ce mreaja vor cadea acestia? In aceea a lui Dumnezeu, adica vor fi inlantuiti si inchisi. Cu adevarat, e potrivit ca dreptii sa le corecteze greselile si sa trezeasca in ei iubirea intelepciunii, asa cum e potrivit ca pacatosii ale caror rani sunt de nevindecat, sa mearga pana la pedeapsa, pana la chinuri. "Singur sunt eu pana ce voi trece" urmand o alta varianta: "Sunt in acelasi timp pana ce voi trece"; dupa o alta versiune: "In mine insumi" adica sunt adunat, concentrat in mine insumi si nu raspandit in afara; sau, mai bine, urmand pe cei saptezeci "voi fi izbavit de facatorii de rele, curat de orice legatura cu ei si salasluind singur cu mine insumi, ceea ce e semnul unei inalte virtuti . Si nu a tinut aceasta lege una, doua sau trei zile, ci intreaga sa viata. Nimic nu ne apara, nimic nu ne pazeste ca niste ziduri, nimic nu face sa infloreasca virtutea mai mult ca evitarea adunarii facatorilor de rele, reculegerea in sine insusi de-a lungul intregii vieti si de a trai departe de orice legatura cu cei ce pervertesc.

Nu e suficient sa vietuiesti in singuratate ca sa fii singur, trebuie sa ai inima patrunsa de iubirea intelepciunii. Pentru acelasi motiv, cei care traiesc in mijlocul zgomotului si agitatiei oraselor, se vor putea bucura de aceasta singuratate, daca ocolesc adunarile stricate si cauta insotirea cu oameni virtuosi. Pe aceasta cale mergi cu siguranta. Atunci, fie ca omul care se simte in stare sa-i indrepte (ridice) pe alti, sa intervina la cei care sunt dispusi sa primeasca medicamentele pentru a-i face mai buni. Cel care, din contra, este slab sa evite relatiile cu pacatosii daca nu vrea ca acestea sa-i fie fatale. Si astfel viata lui se va desfasura in liniste si pace si se va face vrednic de bunatatile vesnice pe care le putem obtine noi toti, prin mila Domnului nostru Iisus Hristos a Caruia este Slava si Imparatia acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

[1] Ps. 140; 1
[2] In Biserica din Antiohia, acest psalm se rostea seara si dimineata.
[3] Strigatul launtric al inimii
[4] Care e rugaciunea bineprimita de Dumnezeu?
[5] Jertfa adusa lui Dumnezeu la Ierusalim nu era intotdeauna primita.
[6] Mirosul greu al pacatului.
[7] Buna mireasma a rugaciunii.
[8] Cadelnita este imaginea curatiei limbii si mainilor.
[9] Ce inseamna cuvintele "jertfa de seara"?
[10] Curatia limbii noastre pentru primirea Trupului Domnului
[11] Tacerea la momente nepotrivite este vatamatoare
[12] Sa suferim impreuna cu cei ce sufera.
[13] Vom da seama pentru orice cuvant desert
[14] Existenta liberului arbitru
[15] Dezvinovatirile unui suflet pacatos il duc la moarte
[16] Marturisirea pacatelor linisteste mania lui Dumnezeu
[17] Urmarile fatale ale banchetelor si ale teatrelor
[18] Sa nu respingem reprosurile dreptilor
[19] Rugaciunea nu trebuie sa ne inspire o prea mare incredere (in noi) ci e necesar sa colaboram si cu harul lui Dumnezeu

traducere: Ierom. Prof. Policarp Chitulescu

 

.