Poate ca in nimic altceva nu se cunoaste mai bine adevarata Ortodoxie, decat in dragostea fata de sfinti. Parintele Mihail Pomazanski chiar spunea ca aceasta este trasatura care deosebeste hotarator dreapta credinta de toate celelalte credinte si invataturi. "Comuniunea cu Biserica cereasca,” scria el, "este superioritatea noastra, dreptul nostru de intai nascut, slava noastra [a ortodocsilor].” Astfel, Biserica s-a ingrijit din totdeauna sa-si cinsteasca sfintii, bine stiind ca ei, prin rugaciunile si mijlocirea lor, ne povatuiesc si ne pazesc neincetat pasii spre mantuire.

Cu toate acestea, putini dintre sfintii Bisericii sunt cunoscuti si cinstiti. Ceilalti, cei mai multi dintre ei, au dus o viata cu totul ascunsa de ochii oamenilor, ramanand astfel stiuti doar de bunatatea lui Dumnezeu. Apoi, dintre acei sfinti al caror nume il stim, putini au vieti scrise sau slujbe alcatuite. Pe langa aceasta, cercetand sinaxarele si culegerile de vieti de sfinti, putem vedea ca doar putini dintre placutii lui Dumnezeu sunt cinstiti pretutindeni. Astfel, sfinti precum Sfantul Nicolae, sau Sfantul Gheorghe, sau Sfantul Dimitrie, sunt cunoscuti si iubiti de catre toti credinciosii ortodocsi din toata lumea. Multi altii insa, cete nenumarate de sfinti si cuviosi, sunt cunoscuti doar in locurile in care s-au proslavit sau in care odihnesc trupurile lor. De pilda, putini dintre noii mucenici greci, care au patimit sub jugul turcesc, sunt cunoscuti in Rusia sau in alte parti, dupa cum putini dintre cuviosii nordului indepartat al Rusiei sunt cunoscuti in Grecia. Apoi, tot la fel, sfintii care au stralucit pe pamantul tarii noastre sunt aproape cu totul necunoscuti, atat in Rusia, cat si in Grecia.

Insa aceasta catusi de putin nu inseamna ca acei sfinti cunoscuti doar in anumite locuri, nu sunt sfinti ai Bisericii de pretutindeni. Dimpotriva, daca un om al lui Dumnezeu este cinstit ca sfant intr-o Biserica locala, oricat de neinsemnata ar fi ea, el prin chiar aceasta este socotit sfant in toate Bisericile ortodoxe surori din intreaga lume. Aceasta, pentru ca toti sfintii, cunoscuti sau necunoscuti, sunt locuitori ai patriei celei unice a crestinilor, patria cea cereasca, Imparatia lui Dumnezeu.

Tot astfel stau lucrurile si cu sfintii care au stralucit in apusul Europei in vremea cand acesta era parte a Bisericii celei una si nedespartite. Desi multimi nenumarate de oameni ai lui Dumnezeu s-au proslavit ca sfinti in Apus in aceasta perioada, in Rasarit au ajuns sa fie cunoscuti si cinstiti doar cei mai mari si mai insemnati dintre ei, ale caror nume au fost din totdeauna inscrise in calendarele si in sinaxarele ortodoxe.

De pilda, orice credincios ortodox se inchina cu dragoste unor mucenici precum Sfantul Sebastian, Sfanta Sofia, Sfanta Tatiana, Sfanta Anastasia; sau unor ierarhi precum Sfantul Silvestru, Sfantul Irineu, Sfantul Ciprian, Sfantul Ambrozie; sau unor parinti cuviosi precum , Sfantul Benedict sau Sfantul Martin. Pe langa acestia, insa, multi alti sfinti ai Apusului sunt cunoscuti si cinstiti, dupa cum aratam pentru sfintii Greciei si ai Rusiei, doar in locurile in care au trait si care sunt legate de pomenirea lor. Dar randuiala lui Dumnezeu a facut ca in vremurile noastre, prin plecarea atator ortodocsi in partile din Apus, acesti sfinti sa ajunga la cunostinta Bisericii, care gasind in ei mijlocitori inaintea tronului lui Dumnezeu si ajutatori in toate neputintele, a inceput sa-si indemne fii sa le aduca cinstire si rugaciuni. De aceea, Sfantul Ioan Maximovici, un mare episcop ortodox al Apusului, spunea: "A trebuit sa le atragem atentia locuitorilor de azi ai meleagurilor pe care acestia [sfintii Apusului] s-au nevoit si unde odihnesc ramasitele sfintelor lor moaste – sa le atragem atentia asupra nepretuitelor comori duhovnicesti [pe care le au] si sa chemam turma dreptcredincioasa sa-i cinsteasca. Apusul e plin de astfel de mucenici.”

Cine sunt, asadar, acesti sfinti ai Apusului pe care avem datoria sa-i cinstim? Sunt toti acei placuti ai lui Dumnezeu care au trait in apusul Europei in perioada cand acesta se afla in unire cu Biserica Ortodoxa si marturisea credinta cea dreapta. Intr-adevar, vreme de o mie de ani, apusul si rasaritul au fost unite in aceeasi Biserica si aceeasi marturisire de credinta. Vorbind despre aceasta, parintele Cleopa, marele duhovnic roman al veacului trecut, spunea: "Sfantul Leon, papa Romei, Sfantul Grigorie al Romei, Sfantul Urban, sunt toti sfinti, in calendar, ca nu erau atunci catolici, eram o singura Biserica, pana la 1054 nu existau catolici sau protestanti, toti eram ortodocsi.” Din pricina aceasta, parintele Andrew Phillips dadea crestinatatii apusene din primul mileniu crestin numele de "Ortodoxie latina.” Prin aceasta, el intelegea acea parte a Europei care s-a aflat sub ascultarea Patriarhiei Ortodoxe a Romei, Patriarhia Apusului, si care a folosit limba latina drept limba liturgica.

Si deoarece cei mai multi dintre sfintii Apusului, dintre sfintii "Ortodoxiei latine”, sunt aproape cu desavarsire necunoscuti in randul credinciosilor ortodocsi din Rasarit, si cu atat mai putin cinstiti ca sfinti ai lui Dumnezeu, ne vom stradui sa facem macar o scurta prezentare istorica a catorva dintre cei mai insemnati si mai cunoscuti dintre ei. Vom incerca de asemenea sa aratam ca aceasta cinstire a sfintilor Apusului nu este catusi de putin un lucru nou, ci ca, dimpotriva, ei au fost din totdeauna cinstiti in Biserica, lucrul nou fiind doar acela ca noi cunoastem acum mult mai multi dintre acesti sfinti care s-au proslavit in Apus.

Apostolii si mucenicii (50-300 d. Hr.)

1. Dupa cum se stie, cei dintai care au adus credinta crestina in apusul Europei au fost chiar Sfintii Apostoli. Prin propovaduirea lor, acestia au asezat Bisericii lui Hristos din acele parti o temelie deosebit de puternica, temelie pe care, mai tarziu, toti ceilalti sfinti si-au zidit lucrarea de increstinare a intregului Apus. Astfel, cei dintai pe care ii vom pomeni ca parinti ai Apusului sunt chiar Mai-marii Apostolilor, Sfintii Petru si Pavel (†64 si 67 d. Hr.), care au intemeiat prima Biserica din Apus, in Roma pagana, pecetluindu-si propovaduirea cu propriul lor sange, in vremea imparatului Nero. Dar nu numai Sfintii Petru si Pavel si-au legat numele de aducerea Apusului la credinta. Astfel, se spune despre Sfantul Apostol Iacov cel Mare (†44 d. Hr.), fiul lui Zevedeu, ca a propovaduit Evanghelia pana in Spania. Moastele lui se afla astazi la Santiago de Compostella, cel mai insemnat loc de pelerinaj din Apus dupa Roma. Apoi, despre Sfantul Apostol Simon Zelotul se spune ca a propovaduit in Britania, alaturi de el lucrand si Sfantul Aristobul, unul dintre cei 70 de ucenici ai Mantuitorului, care a fost si cel dintai episcop al Britaniei.

2. In toate locurile in care au propovaduit, Sfintii Apostoli s-au ingrijit sa lase ucenici vrednici, care sa duca mai departe munca pe care Mantuitorul le-o incredintase lor. Cu nimic mai prejos decat parintii lor, acesti adevarati barbati apostolici au intarit lucrarea inaintasilor, desavarsind intemeierea credintei crestine in Apus. Astfel, mai intai il avem pe (†101 d. Hr.), ucenicul Sfantului Apostol Petru, care a fost unul dintre cei dintai episcopi ai Romei, si de la care ni s-a pastrat o foarte frumoasa scrisoare catre Corinteni. Apoi, un alt parinte a carui amintire este legata de partile apusene a fost , care a fost hirotonit episcop al Antiohiei de catre Sfantul Apostol Petru. In anul 107, cand deja era foarte batran, Sfantul Ignatie a fost prins si dus la Roma, unde a murit ca mucenic al lui Hristos, fiind sfasiat de lei in cadrul serbarilor pe care Imparatul Traian le-a organizat cu prilejul cuceririi Daciei. (~100-165 d. Hr.) este de asemenea legat de inceputurile credintei crestine in Apus. Nascut in apropiere de Sichem, in Samaria, el a fost botezat in peninsula Asia Mica, poate la Efes, unde si-a desavarsit invatatura. De aici a plecat in Roma, unde si-a scris mare parte din scrierile sale, iar apoi a fost omorat pentru Hristos prin uneltirile paganilor pe care ii ataca in lucrarile lui. Tot un astfel de mare barbat apostolic a fost si Sfantul Irineu al Lyonului (~130-202 d. Hr.).

Grec de neam, din Asia Mica, Sfantul Irineu a fost ucenicul Sfantului Policarp al Smirnei, care la randul lui fusese ucenicul Sfantului Apostol Ioan Teologul. De tanar Sfantul Irineu a ajuns la Lyon, in Galia (Franta de astazi), unde i-a urmat in scaunul episcopal Sfantului Fotin, un alt grec, care fusese omorat impreuna cu multi alti crestini in marea prigoana de la Lyon din anul 177. Dupa ce a aparat o viata intreaga credinta crestina de erezii si de pagani, ajungand astfel un mare Parinte al Bisericii, Sfantul Irineu a patimit si el moarte de mucenic in jurul anului 202 d. Hr.

3. Dupa cum lesne putem vedea, toti acesti parinti apostolici si-au desavarsit lucrarea varsandu-si sangele pentru Hristos. Intr-adevar, dupa cum vestise Insusi Mantuitorul, credinta crestina a fost inca de la inceputurile ei aspru prigonita. Vreme de aproape 300 de ani, imparatii pagani ai Romei au dus un razboi neinduplecat impotriva ucenicilor lui Hristos, omorand dintre ei multimi nenumarate. Foarte multi dintre acestia au patimit si in apusul Europei, mai ales la Roma, capitala imperiului. Cei mai insemnati dintre ei au fost cinstiti din totdeauna in intreaga Biserica, atat in apus cat si in rasarit. Astfel, sfinte precum Sfanta Sofia, cu cele trei fiice ale ei (†137 d. Hr.), Sfanta Tatiana (†226 d. Hr.), Sfanta Cecilia (†230 d. Hr.), Sfanta Anastasia (†253 d. Hr.) sau Sfanta Agnia (†305 d. Hr.), care toate au patimit in Roma, sunt cunoscute si iubite de catre toti credinciosii ortodocsi. Tot la fel sunt si celelalte sfinte mari care au patimit in Apus, cum ar fi Sfanta Agata din Catania sau Sfanta Lucia din Siracuza (†304 d. Hr.).

Dintre barbatii care si-au varsat sangele pentru Hristos in aceasta perioada, nu putem sa nu-i pomenim pe Sfantul Lavrentie (†258 d. Hr.), arhidiaconul din Roma, pe Sfantul Sebastian (†288 d. Hr.), nascut in Galia si omorat pentru Hristos tot in Roma, pe Sfantul Valentin (†269 d. Hr.), facator de minuni si episcop de Terni sau pe Sfantul Ianuarie (†304 d. Hr.), episcop de Benevento. Si acestia, asemenea mucenitelor, stau la loc de cinste in calendarele si sinaxarele Bisericii noastre. Dupa cum aminteam mai inainte, si partea de apus a nordului Africii a rodit multimi intregi de mucenici si marturisitori ai credintei. Poate cel mai insemnat dintre ei a fost Sfantul Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258 d. Hr.), unul dintre marii Parinti ai Bisericii, caruia i s-a taiat capul pentru Hristos in timpul imparatului Valerian17. Apoi, tot din nordul Africii, nu putem sa nu pomenim pe doua mucenite foarte iubite in Rasarit, anume pe Sfintele Perpetua si Felicitas, care au patimit impreuna cu multi alti crestini tot in Cartagina, in anul 203 d. Hr.

Pe langa acesti mucenici cunoscuti in toata lumea, au mai fost in Apus si alti patimitori pentru Hristos, nu mai putin insemnati, al caror nume este insa mai putin cunoscut in Rasarit. Astfel, trebuie sa-l pomenim mai intai pe Sfantul Mavrichie (†288 d. Hr.), care a murit pentru Hristos in pamantul Elvetiei de astazi, la Agaunum, impreuna cu legiunea pe care o conducea, deoarece ostasii, fiind toti crestini, nu au vrut sa jertfeasca idolilor. Apoi, in Spania a fost foarte cinstit Sfantul Vichentie (†304 d. Hr.), diaconul si ucenicul Sfantului Valerie (†315 d. Hr.), episcop de Saragossa. Sfantul Vichentie a fost prins in timpul prigoanei lui Diocletian si dus in orasul Valencia, unde a fost rastignit si ars de viu pentru Hristos. Tot in timpul prigoanei lui Diocletian a patimit un alt mare mucenic al Apusului, Sfantul Alban (†304 d. Hr.), care este socotit intaiul mucenic al Britaniei. Apoi, in Germania este foarte cunoscuta Sfanta Ursula, care a fost omorata impreuna cu mai multe fecioare de catre hunii pagani in orasul Cologne (Köln), candva in veacul al IV-lea d. Hr.

Marturisitorii si cuviosii (300-550 d. Hr.)

Aceasta prima perioada de prigoane si de patimiri din viata Bisericii s-a sfarsit odata cu incoronarea, la York, in Britania, a sfantului imparat Constantin cel Mare, cel dintai imparat roman crestin. Acesta a fost atat de insufletit de dragoste pentru credinta crestina, incat nu numai ca i-a dat acesteia libertate deplina, ci a hotarat sa aseze imperiului roman o noua capitala, una care sa nu fie patata, precum Roma, de intunericul paganatatii. De aceea, el a intemeiat la granita dintre Europa si Asia o Noua Roma, orasul care mai tarziu avea sa-i poarte numele, Constantinopolul. Odata cu aceasta schimbare in carmuirea imperiului, care incet-incet avea sa devina crestin, lucrurile s-au schimbat cu desavarsire si pentru Biserica, in viata ei incepand o noua perioada, cea a marturisitorilor si a calugarilor.

1. Astfel, ferita prin castigarea libertatii de incercarile venite din afara, Biserica a inceput sa fie luptata din launtrul ei. Este vorba despre ereticii si pastorii mincinosi, care in veacul al patrulea si in cele urmatoare au dus un razboi neimpacat impotriva dreptei credinte. De aceea, atat in rasarit cat si in apus s-au ridicat barbati luminati de Dumnezeu, care de multe ori cu pretul vietii au aparat adevarul de toti cei ce-i stateau impotriva. Pentru a raspunde celei dintai mari erezii aparute, cea a lui Arie, acesti barbati sfinti au intrunit primul Sinod ecumenic de la Niceea, in anul 325 d. Hr. Acesta si-a deschis adunarile avandu-l la carma pe Sfantul Osie (256-358 d. Hr.), episcopul de Cordoba (Spania), care a fost cel dintai mare aparator al Ortodoxiei in Apus.

Lui i-au urmat multi altii, printre cei mai insemnati fiind si Sfantul Ilarie de Poitiers (315-368 d. Hr.), care a fost numit „Atanasie al Apusului.” Om foarte invatat si episcop al orasului Poitiers, Ilarie a fost prigonit pentru credinta sa ortodoxa, ajungand chiar sa fie scos din scaun si surghiunit in Asia Mica, din pricina ca ii luase apararea Sfantului Atanasie cel Mare. Dupa ce a invatat bine limba greaca si limba siriana, Sfantul Ilarie s-a intors la Poitiers, ajungand un marturisitor neinfricat al Ortodoxiei si un cunoscut Parinte al Bisericii. Apoi, nu putem sa nu-l pomenim pe un alt mare parinte al Apusului, cinstit din totdeauna in Rasarit, Sfantul Ambrozie al Milanului (339-397 d. Hr.). Nascut in familia prefectului Galiei, Sfantul Ambrozie a primit de mic o invatatura foarte temeinica, ajungand sa cunoasca desavarsit atat limba latina cat si limba greaca. Prieten bun al Sfantului Vasile cel Mare, Ambrozie a fost ales episcop al orasului Milan, unde a aparat cu statornicie dreapta credinta impotriva tuturor atacurilor arienilor. Cuvantarile sale atrageau multimi nenumarate de oameni, care veneau din intregul imperiu pentru a se adapa din intelepciunea lui.

Printre acesti oameni s-a aflat si un alt cunoscut sfant al Apusului, Fericitul Augustin (354-430 d. Hr.), care se tragea din Africa de Nord. Prin rugaciunile sfintei sale mame, Monica (332-387 d. Hr.), Augustin a fost patruns de cuvintele Sfantului Ambrozie si a primit din mainile lui botezul crestin. Intorcandu-se in tara sa, a ajuns episcop la Hipona, si a inceput sa lupte cu darzenie pentru dreapta credinta, scriind nenumarate carti in apararea ei. Il vom pomeni tot aici si pe Fericitul Ieronim (341-420 d. Hr.), cel mai insemnat traducator al Sfintei Scripturi in limba latina. Nascut la Stridon in Dalmatia, Ieronim si-a desavarsit invatatura la Roma. De aici a facut mai multe calatorii prin intregul imperiu, ajungand pana la urma in Rasarit, in Palestina, unde a trait ca pustnic. Dupa ce a fost hirotonit preot la Roma, sfantul s-a retras la o manastire din Betleem, unde si-a petrecut restul vietii traducand si talcuind din Sfanta Scriptura.

In aceasta perioada de mari framantari si nelinisti, papii Romei au dus o lupta neimpacata pentru dreapta credinta. Dintre acestia, cel mai insemnat a fost Sfantul Leon cel Mare (†460 d. Hr.), al carui cunoscut „Tomos” a stat la temelia marturisirii ortodoxe de credinta de la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451 d. Hr.). Invatatura Sfantului Leon despre cele doua firi ale Mantuitorului, unite intr-o singura Persoana, a fost recunoscuta de Parintii de la Sinod ca fiind invatatura Bisericii insesi. Tot Sfantul Leon este cunoscut pentru intalnirea pe care a avut-o la portile Romei cu fiorosul rege hun Attila, intalnire prin care episcopul a izbutit sa scape Roma de distrugerea paganilor. Un alt papa marturisitor cunoscut in Rasarit, care a trait insa mai tarziu, a fost Sfantul Martin I al Romei, care a luptat, alaturi de Sfantul Maxim Marturisitorul, impotriva ereziei monotelite. Pentru marturisirea sa neinduplecata a credintei ortodoxe, Sfantul Martin a fost surghiunit, in anul 653 d. Hr., in insula Naxos, iar apoi, un an mai tarziu, a fost condamnat la moarte si dus in Cherson, in peninsula Crimeea, unde in scurt timp a murit prin infometare.

2. Cealalta trasatura hotaratoare a celei de-a doua perioade din viata Bisericii a fost aparitia vietii calugaresti. Intr-adevar, dupa ce Biserica si-a dobandit libertatea, cei mai alesi fii ai ei, care inainte, aprinsi de ravna, isi varsasera sangele pentru Hristos, s-au retras acum in pustietati si in singuratate. Aceasta au facut-o pentru a putea sa-si rastigneasca poftele trupului si pentru a putea patimi asa numita mucenicie alba, in care nu doar o data, ci de nenumarate ori, zi de zi, intreaga viata, ei isi varsau in chip nevazut sangele pentru Hristos, prin infranare si nevointa. Dupa cum se stie, leaganul vietii calugaresti a fost Egiptul, unde au stralucit cei dintai mari parinti cuviosi. Viata intemeiata de acestia s-a raspandit in scurta vreme in intreaga lume crestina, ajungand foarte repede si in Apus, unde au stralucit parinti intru nimic mai prejos marilor parinti ai Rasaritului. Primul dintre acestia, si cel mai insemnat dintre ei, a fost, fara doar si poate, Sfantul Martin din Tours (316-397 d. Hr.), socotit astazi parintele si ocrotitorul Apusului.

Nascut in Panonia (Ungaria de astazi), Sfantul Martin a intrat de tanar in armata romana, insa in timp ce se afla in orasul Amiens (Galia) a hotarat sa se boteze si sa paraseasca lumea. Dupa ce a petrecut mai multi ani ca ucenic al Sfantului Ilarie de Poitiers, Martin s-a retras in pustie, traind acolo in aspra nevointa si infranare. Fiind ales episcop al orasului Tours, a intemeiat mai multe manastiri si a asezat in ele viata de obste. Prin intelepciunea si prin nenumaratele sale minuni, sfantul a stralucit in intreaga Galie, ajungand unul dintre cei mai iubiti sfinti din Apus. Un ucenic al lui a fost Sfantul Ninian (†432 d. Hr.), de neam britan, care este socotit cel dintai apostol al Scotiei. Acesta a propovaduit pictilor pagani si a intemeiat in nordul Britaniei mai multe manastiri, dintre care una inchinata chiar Sfantului Martin.

Un alt mare incepator al vietii calugaresti in Apus a fost Sfantul Ioan Casian (360-433 d. Hr.). Nascut in partile Dobrogei, in tara noastra, Sfantul Ioan a fost calugarit de tanar si a plecat in pustiul Egiptului, unde pe atunci straluceau marii Parinti ai desertului. Impreuna cu prietenul sau, Gherman, Sfantul Ioan a adunat cu intelepciune sfaturi de la fiecare parinte, deprinzand toata adancimea vietii calugaresti. Apoi, fiind hirotonit diacon la Constantinopol de catre Sfantul Ioan Gura de Aur, a plecat in Apus, unde a intemeiat, la Marsilia (in sudul Galiei), doua manastiri, una de barbati si una de femei.

Aici, sfantul si-a scris Convorbirile si Asezamintele sale, care au ajuns carti de capatai pentru toti calugarii din Apus (si nu numai). Insemnatatea cea mare a Sfantului Ioan Casian sta insa mai ales in faptul ca el a adus in Apus calugaria parintilor egipteni, potrivind-o totodata felului de a fi al latinilor. Invatatura sa a avut o inraurire deosebita asupra cestinatatii apusene, si prin el, dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza, viata calugareasca s-a raspandit in intregul Apus. Astfel, Sfantul Ioan Casian a avut sub povatuire si manastirea pe care Sfantul Honorat (350-429 d. Hr.), viitorul episcop de Arles, a intemeiat-o pe salbatica insula Lerins, insula aflata in apropiere de Marsilia. Prin aceasta manastire, sudul Galiei avea sa ajunga in scurta vreme Egiptul Apusului, deoarece de la Lerins s-au ridicat multimi intregi de calugari si de episcopi sfinti, toti crescuti in duhul nevointei si calugariei egiptene, care apoi s-au raspandit pretutindeni in Apus. Despre viata acestor mari parinti ai „Tebaidei Galiei”, si despre altii care le-au urmat, avea sa scrie in veacul urmator Sfantul Grigorie din Tours (540-594 d. Hr.), de la care ni s-a pastrat si o foarte frumoasa istorie a francilor.

Cu toate acestea, noi vom zabovi pe scurt doar asupra Sfantului Vichentie de Lerins (†445 d. Hr.), un ucenic apropiat al Sfantului Ioan Casian, care a aparat cu putere invatatura ortodoxa despre impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc si a vointei libere a omului. Sfantul Vichentie este cunoscut mai ales pentru cartea sa numita „Commonitorium”, in care el arata ca invataturi ale Bisericii sunt doar acelea care au fost crezute „pretutindeni, intotdeauna si de catre toti.” In timp ce in partile de sud ale Galiei incepea aceasta mare inflorire a vietii calugaresti, in Galia de nord a stralucit un alt mare parinte al Apusului, Sfantul Gherman de Auxerre (380-448 d. Hr.).

Nascut intr-una dintre cele mai bogate familii ale Galiei, sfantul a ajuns, prin minune dumnezeiasca, episcop al orasului Auxerre, unde a intemeiat si o cunoscuta manastire din care carmuia treburile eparhiei sale. Fiind trimis in Britania pentru a stavili raspandirea ereziei pelagiene, Sfantul Gherman a intalnit intr-un sat din apropierea Parisului o mica fetita, care mai tarziu avea sa ajunga una dintre cele mai iubite sfinte ale Apusului. Este vorba de Sfanta Genevieva a Parisului (419-500 d. Hr), careia batranul episcop i-a dat chiar atunci binecuvantare de a duce viata calugareasca. Atat de mult a sporit aceasta copila in sfintenie, incat atunci cand hunii salbatici au navalit asupra Parisului pentru a-l pustii, ea a izbutit, prin rugaciunile ei, sa ii opreasca pe pagani si sa scape orasul. Mai mult, marele Sfant Simeon Stalpnicul, care se nevoia in acea vremea in Siria, i-a trimis cuvant Cuvioasei Genevieva, rugand-o sa-l pomeneasca si pe el in rugaciunile ei. Tot in aceeasi calatorie a sa in Britania, Gherman l-a intalnit pe un altul dintre marii sai ucenici, Sfantul Patrick al Irlandei (380-467 d. Hr.).

Acesta patimise cativa ani ca rob in Irlanda, iar apoi petrecuse mai mult timp prin manastirile Galiei, poate chiar in cea din Lerins. Dupa aceasta, Patrick a stat catva timp alaturi de Sfantul Gherman, primind in cele din urma de la el binecuvantare de a propovadui credinta crestina irlandezilor pagani. Apoi, cu ravna aprinsa, sfantul s-a ostenit neobosit pentru a aduce poporul Irlandei la Hristos, botezand multimi intregi de oameni si zidind peste tot biserici si manastiri. Atat de mult S-a slavit Dumnezeu prin lucrarea Sfantului Patrick, incat poporul irlandez a ajuns unul dintre cele mai ravnitoare popoare ale Apusului, din randul lui ridicandu-se multimi intregi de sfinti, care mai apoi au increstinat, la randul lor, multe popoare pagane.

In incheiere, ii vom pomeni pe doi dintre marii sfinti care au trait in Italia in aceasta perioada. Cel dintai este Sfantul Alexie, omul lui Dumnezeu, care a trait si a murit la Roma, asupra caruia nu vom mai starui, deoarece el este cunoscut si iubit de orice crestin ortodox. Cel de-al doilea este Sfantul Benedict din Nursia (480-550 d. Hr.), care pe buna dreptate este socotit parintele calugarilor din Apus. Nascut in tinutul Umbriei, in apropiere de Roma, Benedict a parasit de tanar lumea si s-a asezat in pustie. Mai tarziu, din pricina multimii celor ce vroiau sa-i fie ucenici, s-a mutat pe Muntele Cassino (Montecassino), unde a intemeiat o mare manastire pentru fiii sai. Aici, Benedict a trait pana la sfarsitul vietii, cunoscut in toata lumea pentru nenumaratele sale minuni si pentru intelepciunea sa. El este cel care a scris, dupa invataturile Parintilor din Rasarit si dupa cele ale Sfantului Ioan Casian, randuiala calugareasca folosita mai apoi pretutindeni in Apus. Din pricina faimei intemeietorului ei, Montecassino a ajuns in scurta vreme un adevarat Munte Athos al Apusului.

Propovaduitorii si episcopii (550-800 d. Hr.)

Inca din perioada de inflorire a vietii calugaresti, in Apus au inceput sa aiba loc schimbari deosebit de insemnate. Intr-adevar, odata cu prabusirea Imperiului Roman de Apus, multimi nenumarate de triburi barbare pagane au inceput sa navaleasca pretutindeni, trecand totul prin foc si sabie. Desi unele dintre aceste triburi erau increstinate, cele mai multe dintre ele cazusera in diferite erezii (mai ales arianism), din pricina urii lor fata de Roma ortodoxa. Aceste navaliri au culminat cu cucerirea Romei insesi, in anul 410, de catre vizigotii arieni condusi de Alaric. Astfel ca, la inceputul acestei a treia perioade din viata Bisericii, Apusul se afla in primejdia de a-si pierde insasi dreapta credinta. Vazand aceasta, pastori luminati de Dumnezeu si-au dat seama ca singura cale ca Biserica sa poata face fata in Apus atacurilor paganilor era aceea ca ea insasi sa-i cucereasca pe cuceritori, si aceasta de buna seama nu prin puterea armelor, ci prin puterea lui Hristos. Asa ca in aceasta perioada Dumnezeu a ridicat in Apus mari propovaduitori crestini, care au adus la Biserica lui Hristos multime de neamuri pagane si salbatice.

1. Iar parintele acestei uriase lucrari de increstinare nu a fost altul decat cel mai mare dintre Patriarhii Romei, Sfantul Papa Grigorie cel Mare (sau Dialogul, 540-604 d. Hr.), de la care ni s-a pastrat Liturghia Darurilor mai inainte sfintite. Tragandu-se dintr-o familie de neam mare din Sicilia (insula locuita aproape in intregime de greci), Sfantul Grigorie a imbratisat de tanar viata calugareasca si a intemeiat mai multe manastiri in Roma, ajungand apoi aprocrisiarh al Romei la Constantinopol, unde a stat sase ani. Fiind ales papa, Grigorie a carmuit cu mare intelepciune Patriarhia Apusului, ingrijindu-se neincetat pentru raspandirea cuvantului lui Dumnezeu. Dintre lucrarile lui, cea mai de seama a fost trimiterea unui ucenic de-al sau, pe nume Augustin (†604 d. Hr.), pentru a-i increstina pe englezi, neam germanic pagan care ocupase Britania si trecuse prin ascutisul sabiei pe locuitorii crestini ai ei. Aceasta trimitere a Sfantului Augustin de catre Sfantul Grigorie a schimbat cu desavarsire fata si istoria intregului Apus, deoarece englezii, dupa increstinarea lor, au lucrat neobosit pentru a aduce si celelalte neamuri germanice la credinta in Hristos.

Astfel, dupa cum mai tarziu Sfintii Chiril si Metodie aveau sa porneasca, cu binecuvantarea Patriarhului Constantinopolului, la increstinarea slavilor pagani, tot la fel si Sfantul Augustin a pornit, cu binecuvantarea Patriarhului Romei, la increstinarea germanilor. Desi a murit la putina vreme dupa ce a ajuns in Anglia, Augustin a izbutit sa aduca multi englezi la Hristos, botezandu-l pe unul dintre regii lor, pe nume Ethelbert (560-616 d. Hr.), si asezandu-si scaunul episcopal la Canterbury, oras care avea sa ajunga mai tarziu centrul duhovnicesc al intregii Anglii.

In timpul in care Sfantul Augustin increstina partea de sud-est a Angliei, o alta lucrare pornea spre insula din partea ei de nord-vest, prin calugarii de neam irlandez. Insa pentru a intelege aceasta trebuie sa ne oprim mai intai asupra uneia dintre trasaturile caracteristice ale calugariei irlandeze, anume asupra instrainarii. Intr-adevar, foarte adesea calugarii irlandezi nu numai ca se lepadau de lume, supunandu-se la nevointe mari, ci si plecau de bunavoie din tara lor, facandu-se prin aceasta propovaduitori si apostoli ai tinuturilor in care ajungeau sa traiasca. Vom pomeni aici doar pe doi dintre acesti nenumarati apostoli irlandezi, anume pe Sfintii Columban (543-615 d. Hr.) si Gall (550-645 d. Hr.), care au fost si buni prieteni. Amandoi au intrat in una dintre cele mai mari manastiri din Irlanda acelor vremuri, manastirea Bangor, al carei staret era Sfantul Comgall (516-601 d. Hr.). Desavarsindu-se in sfintenie, cei doi si-au parasit tara si au ajuns pana la urma in Franta de astazi, unde au intemeiat manastirea de la Luxeuil, traind acolo in mare infranare si nevointa (calugarii irlandezi erau vestiti peste tot pentru asprimea vietii lor).

Fiind neinfricat din fire, Sfantul Columban a inceput sa mustre fara sovaiala pe nelegiuitii episcopi franci (a trimis o scrisoare foarte aspra chiar papei Romei) si pentru aceasta a fost silit pana la urma sa plece din tara. Ajungand in Italia, a intemeiat la Bobbio o noua manastire, care avea sa devina un mare centru duhovnicesc al intregii parti de nord a Italiei. In acest timp, Sfantul Gall, izgonit si el de la Luxeuil, s-a oprit in Elvetia de astazi si, propovaduind in randul paganilor de acolo, a ajuns sa fie cunoscut ca „Apostolul Elvetiei.” Dar sa revenim acum la munca de increstinare pe care calugarii irlandezi au dus-o in Anglia. Astfel, cel mai insemnat propovaduitor in acele parti a fost Sfantul Columba din Iona (521-597 d. Hr.), care dupa ce a mai zidit mai multe manastiri in tara sa, si-a parasit pamantul de nastere pentru a se aseza in insula Iona, aflata la mica departare de coastele Scotiei, unde a intemeiat o noua manastire. Acolo el a trait impreuna cu ucenicii sai in mare sfintenie pana la sfarsitul vietii, savarsind nenumarate minuni si mai ales propovaduind popoarelor pagane care locuiau in acele tinuturi, picti, scotieni si englezi. Prin manastirea din Iona, care a ajuns cunoscuta in intregul apus, calugarii irlandezi au putut sa increstineze toata partea de nord a Angliei.

Astfel in scurt timp, prin impreuna-lucrarea irlandezilor celti si a propovaduitorilor romani, a luat nastere viata calugareasca engleza, care imbina in chip fericit asprimea si infranarea irlandezilor cu ordinea si randuiala romanilor. Iar intruparea acestei uniri dintre irlandezi si romani se vede cel mai bine in viata celui mai mare sfant englez, Sfantul Cuthbert din Lindisfarne38 (†687 d. Hr.). Englez de neam, Sfantul Cuthbert a fost urmas al Sfantului Aidan (†651 d. Hr.), calugar irlandez din manastirea Iona care a propovaduit credinta crestina intre englezi si a intemeiat in partea de nord-est a Angliei cunoscuta manastire Lindisfarne. In aceasta manastire, Cuthbert a trait in adanca smerenie, ducand apoi viata pustniceasca pe o insula retrasa din ocean. Pentru multele sale daruri, a fost pana la urma hirotonit episcop de Lindisfarne de catre un alt mare sfant al Angliei, Sfantul Teodor din Tars (602-690 d. Hr.), Arhiepiscopul de Canterbury. De neam grec din Tarsul Ciliciei, Teodor este cel care a izbutit, prin darul lui de a impaca, sa uneasca cele doua feluri de a fi ale irlandezilor si romanilor, asezand totodata in Biserica Angliei o randuiala deosebit de trainica, prin intemeierea de episcopii noi si prin tinerea primelor sinoade bisericesti .

Iar masura deplinatatii acestei uniri dintre irlandezi si romani a fost data de calugarii propovaduitori englezi, care prin munca lor au izbutit sa increstineze mare parte din neamurile germane pagane. Dintre acestia noi vom aminti doar doi, anume pe Sfantul Clement (Willibrord, 658-739 d. Hr.) si pe Sfantul Bonifatie (675-754 d. Hr.). Cel dintai s-a nascut in partea de nord a Angliei, si, dupa ce a stat catva timp in Irlanda, a plecat pentru a aduce la Hristos pamanturile Frisiei (Olanda de astazi), in care locuia un popor foarte inrudit cu englezii. Fiind hirotonit episcop de Utrecht, lucrarea lui a adus foarte multa roada, iar pentru aceasta el este astazi socotit „apostolul Frisiei”.

Mai tanar decat el si impreuna-lucrator cu el a fost Sfantul Bonifatie, fiul unui tata englez si al unei mame celte, care s-a nascut in tinutul Devon din Anglia. Auzind de lucrarea Sfantului Clement, Bonifatie a venit sa-l ajute pe compatriotul sau, insa in scurt timp a patruns mai adanc in inima Europei, la neamurile germane care erau in intregime scufundate in intunericul paganatatii. Avand binecuvantarea Sfantului Papa Grigorie al III-lea (†741 d. Hr.), de neam sirian, si a ultimului papa grec, Sfantul Zaharia (†752 d. Hr.), Bonifatie a propovaduit cu mare barbatie si ravna in intreaga Germanie, aducand la credinta crestina, prin darul lui Dumnezeu, multimi nenumarate de pagani din toate neamurile germane. Pe buna dreptate este astazi socotit luminatorul Germaniei si unul dintre cei mai mari englezi care a trait vreodata. Pe langa aceasta, Sfantul Bonifatie a dus, asemeni Sfantului Columban inainte, o munca neobosita pentru a randui si a curati Biserica franca, ce in vremea lui ajunsese la o decadere greu de inchipuit.

2. Dar pentru a intelege aceasta decadere, este nevoie sa ne intoarcem in timp pentru a vedea felul in care francii au primit credinta crestina. Neam germanic pagan, francii au ajuns sa stapaneasca la sfarsitul veacului al V-lea aproape intreaga Galie romana, fiind increstinati prin botezarea primului lor mare conducator, pe nume Clovis, in anul 496 d. Hr. Acesta a primit botezul din mainile Sfantului Remigiu (437-533 d. Hr.), care a fost vreme de 74 de ani Arhiepiscop de Rheims. Desi numit astazi „apostolul francilor,” Remigiu nu ar fi izbutit sa-l aduca la Hristos pe regele franc fara rugaciunile si lacrimile credincioasei sotii a lui Clovis, Sfanta Clotilda (474-545 d. Hr.). Dupa moartea sotului ei, aceasta s-a retras la mormantul Sfantului Martin din Tours si a petrecut acolo pana la moarte in post si infranare, rugandu-l pe Sfantul Martin sa potoleasca nesfarsitele lupte pe care fiii ei le purtau pentru domnie.

De altfel si in Apus, la fel ca in Rasarit, femeile au avut o parte deosebit de insemnata in increstinarea popoarelor pagane. Intr-adevar, prin jertfelnicia, blandetea si credinta lor vie, ele au putut sa induplece si sa inmoaie inimile sotilor lor razboinici si aprigi, prin pilda lor indemnandu-i pe acestia sa le urmeze in credinta. O alta astfel de femeie sfanta a fost si Radegunda (518-587 d. Hr.), sotia unuia dintre fiii Clotildei si ai lui Clovis, care dupa moartea sotului ei a intemeiat o manastire in apropiere de Poitiers, traind acolo in sfintenie si infranare vreme de 30 de ani.

Marele necaz al Bisericii france era insa faptul ca urmasii la tron erau mereu in razboi unul cu altul, iar in luptele lor ii atrageau dupa ei si pe cei mai puternici dintre episcopi, care de cele mai multe ori le erau rude, si care astfel ajungeau sa faca tot felul de faradelegi. De aceea, sfintii care s-au ridicat in aceasta perioada in Franta s-au straduit pe de o parte sa curme nelegiuirile episcopilor si ale clericilor nevrednici, iar pe de alta sa aduca la Hristos atat poporul franc (care de multe ori ramasese crestin doar cu numele), cat si celelalte popoare care inca zaceau in nestiinta paganatatii. Unul dintre cei mai mari astfel de parinti a fost Sfantul Gherman al Parisului (496-576 d. Hr), care pentru milostenia sa cea mare a fost numit „parintele saracilor” . Episcop al Parisului, Sfantul Gherman a izbutit sa-l intoarca pe unul dintre fiii lui Clovis, regele Childebert I, la o adevarata viata de crestin, vindecandu-l in chip minunat de o boala cumplita. Ca multumire, regele i-a dat Sfantului Gherman stapanire asupra orasului Paris, zidind totodata pentru el o manastire inchinata Sfantului Vichentie.

Cum spuneam, in aceasta perioada s-au ridicat si sfinti care au dus mai departe munca de increstinare a neamurilor pagane. Ii vom pomeni aici doar pe cativa dintre ei. Sfantul Amand (†675 d. Hr.), franc din Nantes, a inceput sa propovaduiasca dupa 15 ani de viata pustniceasca in randul paganilor din tinutul Flandrei (Belgia de astazi), izbutind, cu mare greutate si cu pretul a multor suferinte, sa aduca la Hristos pe cei ce locuiau acolo. Se pare ca a ajuns si Episcop de Maastricht (Olanda), insa in scurt timp a murit intr-una dintre manastirile intemeiate de el la Elnon.

Un alt mare parinte franc a fost Sfantul Eligiu (588-660 d. Hr.), un foarte iscusit fierar din Limoges, care a dobandit prin maiestria sa mare faima si mare bogatie. Om nespus de milostiv, el isi folosea toata averea rascumparandu-i pe cei ce traiau in robie. Fiind hirotonit episcop de Noyon, sfantul a inceput sa propovaduiasca cu ravna paganilor din eparhia sa (care traiau in imprejurimile Ghentului si ale Antwerpului), izbutind sa aduca la Hristos, prin marea lui bunatate, pe multi dintre salbaticii germani. Tot aici trebuie sa-l amintim si pe Sfantul Lambert (†709 d. Hr.), episcopul orasului Maastricht, care a fost omorat pentru ca l-a mustrat pe rege pentru viata lui nelegiuita, cat si pe urmasul si ucenicul lui, Sfantul Hubert (†727 d. Hr.). Amandoi au fost de mare ajutor Sfantului Clement in lucrarea lui de increstinare a popoarelor pagane care traiau in pamanturile Tarilor de Jos43. Nu putem insa sa incheiem aceasta prezentare a sfintilor franci fara a vorbi si despre Sfantul Leger de Autun (616-678 d. Hr.). Nepot al episcopului de Poitiers, Sfantul Leger a imbratisat de tanar viata calugareasca, insa pentru multele sale daruri a fost chemat la curtea regelui de catre Sfanta Batilda (†680 d. Hr.), sotia lui Clovis al II-lea. Nascuta in Anglia, Batilda era una dintre acele femei sfinte de care pomeneam inainte, care dupa moartea sotului ei s-a retras intr-o manastire, ducand acolo o viata de mare curatie si sfintenie. Parasind lumea, Batilda l-a rugat pe Sfantul Leger sa-i creasca copiii, in viata crestineasca, si episcopul s-a supus rugamintii ei.

Ajungand insa la curtea regelui si vazand decaderea cumplita care domnea acolo, Leger a inceput sa mustre cu asprime, fara a cauta la fata oamenilor, toate nelegiuirile care aveau loc. Pentru aceasta, unul dintre cei mai cruzi oameni de la curte, pe nume Ebroin, care-l prigonise si pe Sfantul Lambert, l-a prins pe sfantul episcop, l-a inchis si, dupa ce a poruncit sa-i fie scosi ochii si taiate buzele si limba, l-a omorat miseleste.

3. Ne vom indrepta acum privirile asupra unui alt tinut al Apusului, si anume asupra Peninsulei Iberice, pe care pana acum am lasat-o deoparte. Si aceasta, la randul ei, a trebuit sa faca fata atacurilor salbatice ale triburilor germane, dintre care mai intai au fost suebii, apoi vandalii, iar in cele din urma, incepand cu anul 507 d. Hr., vizigotii. Spre deosebire de Galia si Germania insa, aceste triburi germane nu erau pagane, ci primisera erezia ariana. De aceea, in aceasta perioada au stralucit in Biserica din Spania multimi intregi de sfinti, unii, mucenici care au murit pentru dreapta credinta, iar altii, parinti luminati care au izbutit sa aduca la Ortodoxie neamurile eretice. Mai intai vom vorbi despre intoarcerea suebilor, neam germanic care se asezase in Galicia de astazi (in partea de nord-vest a peninsulei), si care a fost adus la dreapta credinta prin lucrarea Sfantului Martin din Braga (520-580 d. Hr.).

Acesta se tragea din Panonia, dintr-un sat aflat pe malurile Dunarii, si de tanar a plecat in Tara Sfanta, unde a fost tuns calugar. Pana la urma a ajuns in Galicia, unde, dupa ce a fost hirotonit Arhiepiscop de Braga (in Portugalia de astazi), a inceput sa propovaduiasca dreapta credinta suebilor arieni. A avut mare dragoste pentru viata calugareasca si de aceea a intemeiat mai multe manastiri, traducand totodata in limba latina Patericul. Prin faima sfantului, Braga a ajuns in scurta vreme centrul duhovnicesc al intregii parti de nord-vest a Iberiei.

De cealalta parte, inceputul intoarcerii vizigotilor arieni a fost facut prin botezul Sfantului Hermenegild (†586 d. Hr.), unul dintre fiii regelui vizigot Leovigild. Dupa trecerea sa la Ortodoxie, Hermenegild a fost de indata dezmostenit de tatal lui si aruncat in inchisoare. Cand in noaptea de Pasti a aceluiasi an nu a vrut sa se impartaseasca din mainile unui episcop arian, mama lui vitrega a dat porunca sa fie omorat. Cel prin care Hermenegild a primit dreapta credinta a fost Sfantul Leandru de Sevilla (540-601 d. Hr.), un alt mare parinte al Bisericii Spaniei. Acesta se tragea, asemenea Sfantului Vasile cel Mare, dintr-o familie sfanta, alaturi de el gasindu-se in calendarele Bisericii toti cei trei frati ai sai. Leandru era cel mai in varsta dintre ei, si pentru darurile lui a fost trimis de tanar la Constantinopol, unde a legat o prietenie stransa cu Sfantul Grigorie cel Mare, care se afla si el atunci acolo. Intorcandu-se in Spania, sfantul a fost ales Arhiepiscop de Sevilla si a inceput sa lucreze neobosit pentru binele pastoritilor sai, indreptand cartile de slujba, intrunind doua sinoade si nevoindu-se sa aduca la credinta neamul vizigot.

In munca sa, Leandru a fost ajutat si de fratele sau, Sfantul Fulgentie, episcop de Ecija (†633 d. Hr.), si de sora sa, Sfanta Florentina (†636 d. Hr.), care a ajuns stareta la peste o mie de calugarite. Insa cel mai cunoscut din aceasta familie aleasa a fost Sfantul Isidor al Sevillei (560-636 d. Hr.), unul dintre cei mai mari sfinti ai Spaniei. Isidor si-a primit invatatura de la Sfantul Leandru, caruia i-a urmat in scaunul de arhiepiscop la Sevilla, continuand si intarind lucrarea fratelui sau mai mare. Astfel, sfantul a starpit de tot erezia ariana, a intrunit mai multe sinoade, dintre care cel mai insemnat la Toledo in 633, a intemeiat peste tot scoli si manastiri si a terminat asa-numita Liturghie mozaraba, care astazi ii poarta numele. Tot el a scris multime nenumarata de carti, intre care si vietile sfintilor, iar pentru aceasta este socotit unul dintre Parintii Bisericii. Ultimul dintre sfintii Spaniei pe care ii vom pomeni aici este Sfantul Ildefons de Toledo (600-667 d. Hr.), unul dintre ucenicii Sfantului Isidor si nepot al Sfantului Evghenie de Toledo. Tuns de tanar calugar, Ildefons a ajuns mai intai staret la manastirea Agli, iar apoi, dupa moartea unchiului sau, episcop in scaunul din Toledo. Avand mare dragoste si evlavie pentru Maica Domnului, sfantul a scris o carte in care apara pururea-fecioria Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

Indepartarea si desprinderea Apusului (800-1050 d. Hr.)

Toata aceasta munca uriasa de increstinare si-a avut insa pretul ei. Intr-adevar, dupa cum am vazut, paganii intrati in Biserica, mai ales cei de neam mare, au ramas de multe ori crestini doar cu numele, pastrandu-si neschimbate toate slabiciunile si neputintele lor. In ciuda tuturor stradaniilor unor sfinti precum Columban, Bonifatie sau altii, incet-incet in invatatura Bisericii din acele tinuturi au inceput sa apara diferite schimbari, care cu timpul au dus la indepartarea Apusului de Biserica cea una si nedespartita. Desi noi nu ne vom opri prea mult asupra acestor schimbari, deoarece nu acesta este scopul nostru, va trebui totusi sa vorbim pe scurt si despre ele, pentru a putea intelege vietile sfintilor care au trait in aceasta perioada in Apus.

Astfel, inceputul instrainarii a fost facut odata cu inscaunarea regelui franco-german Charlemagne (771 d. Hr.), om de o mandrie si de o cruzime cumplita46, care vroia sa infaptuiasca in apusul Europei un nou Imperiu Roman. Charlemagne nu putea face insa acest lucru atata vreme cat deja exista un Imperiu Roman Crestin, cel vechi, care isi avea capitala in orasul Sfantului Constantin, Roma cea Noua, Constantinopolul. De aceea, regele franc a cautat mereu sa loveasca in acest Imperiu si mai ales in dreapta credinta marturisita in el. Pentru a face aceasta, Charlemagne a adunat la curtea sa din Aachen oameni care ii impartaseau ideile, oameni pe care i-a pus in fruntea Bisericii din tinuturile stapanite de el. Dupa aceasta, regele a intrunit cateva sinoade in care au fost luate mai multe hotarari impotriva invataturilor Bisericii. Astfel, cel mai insemnat dintre ele a fost sinodul tinut la Frankfurt, in anul 794, unde a fost condamnata cinstirea sfintelor icoane si hotararile celui de-al saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea. Lucrul cel mai trist insa a fost ca tot la acest sinod, episcopii adunati de Charlemagne au schimbat insusi Crezul Bisericii, adaugand la marturisirea de credinta a Parintilor cunoscutul cuvant „Filioque”.

Trebuie insa sa spunem ca toate aceste schimbari aveau la temelie pricini politice, si nu duhovnicesti, prin ele Charlemagne cautand sa-si indreptateasca gandurile sale de intemeiere a unui nou imperiu roman in Apus. Tocmai de aceea, aceste ganduri nu erau nici pe departe impartasite in toata lumea din Apus. Intr-adevar, otraviti de ele erau doar cei din jurul curtii lui Charlemagne, in timp ce multimea covarsitoare a oamenilor ramasese pe mai departe credincioasa invataturilor Bisericii50. Din fericire, dupa moartea conducatorului franc, gandurile si dorintele lui nu si-au mai gasit implinire, iar in anii care au urmat s-a izbutit refacerea unitatii de credinta dintre apus si rasarit. Astfel, sinodul din anii 879-880 d. Hr. de la Constantinopol, la care a luat parte Sfantul Fotie al Constantinopolului si trimisii papei Ioan al VIII-lea, a condamnat pe oricine ar fi indraznit sa schimbe cu ceva Crezul Bisericii. Apoi, in veacul urmator, pacea a fost pe deplin restabilita prin casatoria imparatului german Otto al II-lea, urmasul lui Charlemagne, cu Teofana, o printesa din Constantinopol. Odata cu ea in imperiul german a venit multime de preoti si calugari greci, prin care s-au reinnodat legaturile dintre Rasarit si nord-vestul Europei.

Tocmai de aceea, desi aceasta perioada a fost indeobste una de mare decadere, in ea au stralucit multi sfinti cu nimic mai prejos celor de dinainte, sfinti despre care vom vorbi in cele ce urmeaza. Mai intai, aceasta a patra perioada din viata Bisericii din apus a fost incununata cu multime de mucenici care au patimit pentru credinta crestina. Mai intai ne vom opri asupra Iberiei. Aceasta, incepand cu anul 711 d. Hr., a ajuns sub stapanirea arabilor musulmani, care in veacul al IX-lea au dezlantuit o aspra prigoana impotriva crestinilor. Cu toate ca prigoana a lovit intreaga Spanie si a durat mai bine de doua sute de ani, cei mai multi crestini au murit pentru Hristos in jurul orasului Cordoba, capitala maurilor, intre anii 850 si 859 d. Hr.

Stim mai multe despre patimile acestor mucenici de la un preot pe nume Evloghie (†856 d. Hr.), care traind in Cordoba a scris despre fiecare dintre ei, primind pana la urma si el cununa muceniciei. Printre cei aproape 50 de mucenici care si-au varsat sangele in timpul celor 10 ani de prigoana s-a aflat si un grec (sau arab) pe nume Gheorghe, care era calugar la manastirea Sfantul Sava de langa Ierusalim. Nascut in Betleem, Gheorghe venise in Spania dupa ajutoare si a patimit pentru Hristos impreuna cu alti patru crestini in anul 852 d. Hr. In aceeasi perioada, insa in celalalt capat al Europei, alti nenumarati mucenici patimeau pentru credinta lor in Hristos. Intr-adevar, odata cu sfarsitul veacului al VIII-lea, cete salbatice de vikingi pagani, din ce in ce mai numeroase, au inceput sa atace, in cautare de bogatii si de robi, Insulele Britanice, folosindu-se de corabii iuti si usoare. Iar prada cea mai lesne pentru ei erau manastirile, care erau cu totul lipsite de aparare, fiind de cele mai multe ori asezate pe niste insule retrase sau pe malul marii. Astfel, vreme de mai multe sute de ani, vikingii danezi au jefuit manastirile nordului, trecand multimi intregi de calugari prin ascutisul sabiei, deoarece acestia nu vroiau sa se lepede de credinta si de bisericile lor.

Poporul englez a incercat sa se apere cum a putut de sangerosii lui dusmani si incununarea acestei lupte a fost un sfant foarte iubit si cinstit in intreaga Anglie, Sfantul Edmund Mucenicul (841-869 d. Hr.). Ales rege al Angliei de Rasarit la o varsta foarte tanara, Edmund s-a straduit sa-si apere tara de atacurile covarsitoare ale navalitorilor pagani. Cand dupa mai multi ani de lupta, mica lui ostire a ajuns inconjurata de danezi, Edmund s-a predat pentru a-si scapa ostasii de la moarte. In timp ce se ruga intr-o biserica, paganii l-au prins si, dupa ce l-au chinuit cumplit, l-au legat de un copac si au inceput sa traga cu sageti in el. Ultimele cuvinte ale mucenicului, socotit in vechime ocrotitorul Angliei, au fost: "Iisuse, Iisuse!”.

Insa jertfa Sfantului Edmund si a tuturor celorlalti mucenici nu a ramas fara roada. Astfel, in mai putin de 100 de ani, aceiasi danezi care inainte fusesera prigonitori si chinuitori, aveau sa se intoarca, cu pocainta, prin lucrarea mai multor propovaduitori luminati de Dumnezeu, la credinta crestina. Dintre acesti propovaduitori, cel mai insemnat a fost Sfantul Ansgar (801-865 d. Hr.), episcop de Hamburg si Bremen, care a fost numit „Apostolul nordului.” Nascut in apropiere de Amiens (in Franta), Ansgar a intrat de tanar intr-o manastire din Saxonia, de unde a fost luat de regele Harold al Danemarcei pentru a-i increstina pe paganii danezi. Din Hamburg, orasul in care se asezase, sfantul a dus o munca neobosita pentru raspandirea credintei in randul vikingilor, ajungand pana in Suedia si Norvegia. De aceasta din urma tara se leaga numele unui alt mare sfant, regele Olaf al Norvegiei (995-1030 d. Hr.).

Desi la inceput a fost pirat, Olaf, vazand rabdarea si neinfricarea crestinilor in fata mortii, a hotarat sa primeasca credinta crestina. Fiind botezat la Rouen, sfantul s-a intors in Norvegia si a urcat pe tron. A avut mare ravna pentru luminarea poporului sau, aducand nenumarati propovaduitori din Anglia, zidind peste tot biserici si distrugand capistile idolesti. Pana la urma, a primit moarte de mucenic din mana paganilor care-l urau groaznic. Printre propovaduitorii adusi de Olaf din Anglia a fost si Sfantul Sigfrid, episcop de Växjö (†1045 d. Hr.), care l-a botezat pe regele Suediei, impreuna cu toata familia lui. Printre copiii regelui se afla si o fetita pe nume Ingegerde, Irina dupa botez, care s-a casatorit cu un print din familia domnitoare a Rusiei, Iaroslav de Novgorod, si care a avut 12 copii, dintre care unul este cinstit ca sfant. Dupa moartea sotului ei, Irina s-a retras intr-o manastire, unde a primit numele de Ana. Ducand o viata de mare infranare, ea a ajuns sa fie cunoscuta ca Sfanta Ana a Novgorodului (†1056 d. Hr.). De altfel, trebuie sa spunem ca intre vikingi si rusi au fost la inceput niste legaturi foarte stranse, dovada pentru aceasta stand numele primilor conducatori crestini ai rusilor, Sfanta Helga (in rusa Olga) si Sfantul Waldemar (in rusa Vladimir), care se trageau din familiile domnitoare ale vikingilor.

Tot astfel, primii mucenici ai Rusiei sunt socotiti a fi Sfintii Teodor Varangul (adica „Vikingul”) si Ioan, fiul lui (†984 d. Hr.). Din pacate, tanara credinta crestina sadita in partile nordului nu a mai avut timp sa dea roade adevarate. Aceasta s-a intamplat din pricina tristei rupturi a apusului, asupra careia nu vom mai starui aici (oricum lucrurile sunt indeobste cunoscute). Vom spune totusi ca pricina acestei rupturi, care, dupa cum am vazut, a inceput odata cu Charlemagne, a fost aceea ca, desi telurile politice ale imparatului german pierisera odata cu el, duhul ideilor lui s-a pastrat pe mai departe, oarecum ascuns, in randul paturii conducatoare franco-germane. Pana la urma, acest duh a ajuns sa stapaneasca in insasi Biserica din apus, prin urcarea pe scaunul Romei a primilor papi germani, care au adus cu ei toate schimbarile si dorintele de putere de la curtea franco-germana. Aceste schimbari au dus, in cele din urma, la trista despartire din anul 1054.

Despre aceasta, un parinte roman luminat de Duhul Sfant, Parintele Dionisie Ignat, traitor in Sfantul Munte Athos vreme de 79 de ani, spunea: "Apusul a fost impreuna cu ortodocsii la toate cele sapte sfinte Soboare Ecumenice, care au discutat toate eresurile, si au facut Biserica curata-curata. Dupa aceea s-au despartit. Dar de ce? Si unul e vinovat, si celalalt e vinovat, si amandoi sunt vinovati. Fiindca n-au avut harul Sfantului Duh intre dansii, ci au avut, conducatorii, si unii, si altii, egoismul, patima aceasta: Eu!... Eu!... Eu!... De aceea, s-a departat harul Sfantului Duh de la ei, [...] si uite... s-au despartit. Macar, cel putin, ortodocsii au ramas tot ortodocsi. [...] Pe cand, daca erau uniti, erau o putere titanica crestineasca, ortodoxa. Nu putea vrajmasul sa ne intoarca la cele rele.”

Extras din "VIETILE SFINTILOR ORTODOCSI DIN APUS; SFINTII INSULELOR BRITANICE" de Vlad Benea

• Sfanta Wiborada
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Ulrich
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Grigorie cel Mare - Dialogul
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfanta Cuvioasa Verena
  Publicat in : Vietile sfintilor