Ce sunt si de unde avem dogmele?

Ce sunt si de unde avem dogmele? Mareste imaginea.

Ce sunt dogmele?

Se afla oameni printre cei pretinsi invatati, care sunt de parerea ca dogmele ar fi niste invataturi invechite, niste frane care restrang libertatea de gandire, niste piedici in calea stiintelor, niste forme reci si goale care trehuie inlaturate, deoarece intuneca mintea, impiedica progresul si, astfel, in loc sa apropie departeaza pe om de fondul sau esenta adevarului. In felul acesta judecate, dogmele in loc sa lumineze intuneca sufletul sau, in cazul cel mai bun, il impiedica sa se lumineze. Astfel de pareri neintemeiate sunt cu atat mai triste si chiar dureroase, cu cat uneori se aud si de pe buzele unor oameni care se pretind crestini.

Dogmele sunt adevarurile de credinta ale religiei crestine. Adevarurile acestea sunt revelate, adica insuflate si descoperite de Dumnezeu. «Niciodata proorocia (invatatura biblica) nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant»(2 Petr. 1:21). La fel zice si Sf. Apostol Pavel: «Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu»(2 Tim. 3:15). De aceea se si numeste Biblia, de foarte multe ori, cuvantul sau cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai insiram locuri si texte; numai cu acestea s-ar putea scrie o carte intreaga, insasi valoarea deosebita, neintrecuta, exceptionala si universala a Bibliei, fata de toate celelalte carti din lume, este, in privinta aceasta, o marturie care graieste de la sine.

Dogma este un cuvant biblic. In cartea Faptele apostolilor se numesc dogme (ta dogmata) „hotararile" luate in sobor de catre apostolii si presbiterii Bisericii din Ierusalim (pe la anul 50-52; FA 16:4). Hotararile acestui sinod se numesc dogme. De atunci si pana astazi se numesc dogme hotararile sinodale ale Bisericii, privitoare la invataturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevarurile de credinta, date la cea mai inalta autoritate bisericeasca: Sinodul ecumenic. Sf. Ignatie Teoforul numeste dogme invataturile Domnului si ale apostolilor, cand scrie magnezienilor, cap. 13: „Sarguiti-va sa fiti tari in dogmele Domnului si ale apostolilor".

Prin dogme intelegem, asadar, invataturile de temelie ale religiei crestine, adevarurile revelate de Dumnezeu, lamurite de Sf. Apostoli si urmasii lor, Sfintii Parinti, in sinoadele ecumenice, pastrate de Biserica si, prin urmare, necesare mantuirii. Toate dogmele crestine laolalta formeaza crezul Bisericii. Mai pe larg, dogmele sunt cuprinse in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie sau Predanie (in scrierile Sf. Parinti, in hotararile dogmatice ale soboarelor ecumenice si in cartile rituale ale Bisericii); sistematizate si documentate sunt cuprinse in Dogmatica (stiinta si cartea dogmelor). Mai pe scurt sunt cuprinse in Catehism.

Ce suntem datori sa stim despre dogme?

I. De unde avem dogmele?
II. Cine le invata si le lamureste?
III. Cine le pastreaza, le apara si le propaga?

I. Intai de toate trebuie sa ne insemnam ca dogmele nu sunt de la oameni.

Oamenii nu au putere si autoritate asa de mare ca sa descopere adevaruri vesnice, invataturi mantuitoare, de-a pururea vii si fara de greseala (infailibile). Dogmele sunt de la Dumnezeu; sunt adevaruri sfinte descoperite de Dumnezeu. Asa e scris: «Dumnezeu, in multe randuri si in multe chipuri, a grait in vechime parintilor nostri prin prooroci, iar in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait (apostolilor) prin Fiul»(Evr. 1:1-2). Descoperirea dogmelor s-a facut de catre Dumnezeu, prin sfintii prooroci si apostoli si mai ales prin Fiul-Hristos. Forta dogmelor vine de la Dumnezeu. Puterea si veritatea lor este de la Dumnezeu, nu de la om. De aceea se si numesc de catre Sf. Parinti dogme dumnezeiesti, iar evanghelistii si apostolii sunt numiti „invatatorii dogmelor .

Din faptul ca unele dogme din crezul Bisericii au rost stabilite in soboarele Sfintilor Parinti, unii eretici sunt de parerea ca dogmele nu sunt de la inceputul crestinismului, ci de mai tarziu. Obarsia lor nu ar fi de la Dumnezeu, ci de la oameni; sunt adica produsul timpului, ca fructele si semintele dupa coacere. De aici raceala si uneori nepasarea fata de ele. Parerile si socotintele acestea sunt insa, in intregime, gresite, din urmatoarele pricini.

Orice religie - si cu deosebire crestinismul - religia lui Iisus Hristos, a profetilor si apostolilor, are de la inceput un manunchi de invataturi noi, prin care se deosebeste de alte invataturi. In crestinism avem de la inceput credinta in Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant, invataturile despre creatiunea lumii, despre crearea, fericirea, caderea, mantuirea si sfintirea omului prin harul sfintelor Taine, despre Biserica si pastorii ei, despre virtuti, porunci si fapte bune, despre fagaduinte, despre nemurirea sufletului, invierea trupurilor si viata vesnica.

Acestea sunt invataturile Evangheliei, tara de care nu ne putem inchipui religia crestina. Acestea sunt dogmele, adevarurile vesnice, credintele sfinte, de la inceputul si de la temelia religiei crestine. Profetii, apostolii, apologetii (aparatorii), teologii (invatatii cuvantatori de Dumnezeu) nu fac altceva decat le precizeaza, le propaga, le apara, le documenteaza, le sistematizeaza, dar nu le creeaza. Ei le propovaduiesc mai departe unii cu mai multa ravna misionara (ca de pilda Apostolii Petru si Pavel), altii cu mai putina, altii cu mai mult avant poetic (ca Apostolul Ioan, Efrem Sirul, Ioan Damaschin), altii cu mai putin; altii cu mai multa eruditie, stiinta si filozofie (ca Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul), altii mai simplu. Dar ei nu creeaza invataturi sau dogme noi, ci propaga, apara si lamuresc pe cele primite de la Mantuitorul.

In fond, cel mai intelept ierarh are, marturiseste si pastreaza aceeasi credinta si aceleasi dogme ca si cel mai simplu credincios. Acest rapt il talcuieste Si. Parinte Irineu (+ 202) in urmatoarele cuvinte frumoase: „Precum soarele, aceasta faptura a lui Dumnezeu, este unul si acelasi in toata lumea, asa si predica adevarului straluceste pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care doresc a veni la cunostinta adevarului. Si cel mai tare in cuvant dintre ierarhii bisericesti nu va spune altceva cu privire la invatatura, fiindca nimeni nu e mai presus de invatator, nici cel slab nu va micsora predania. Caci credinta este una si aceeasi si cine poate spune multe despre ea, nu adauga nimic, si cine spune putine nu o scade. Cunostinta mai tare sau mai mica a unora, dupa masura priceperii fiecaruia, nu consta in schimbarea continutului, nici in inventarea altui Dumnezeu, sau altui Hristos, ci in cercetarea cu ingrijire a ideii expusa in parabola si in armonia ei cu invatatura credintei.

Din constatarea aceasta urmeaza logic si limpede ca, intr-adevar, dogmele sunt cuprinse in crestinism, dupa cum florile si fructele sunt cuprinse in samanta, insa nu in momentul culesului de toamna, cand se incheie ciclul vegetatiei si se culeg roadele, ci primavara, cand incepe lucrarea ogoarelor, cand se face insamantarea, fara de care nu exista nici flori, nici fructe. Gramatica (stiinta cu regulile scrierii corecte) si retorica (arta vorbirii frumoase) n-ar fi existat niciodata daca n-ar fi fost mai intai scriitorii, poetii, oratorii (creatorii); tot asa niciodata n-ar fi existat teologie (stiinta religiei), daca n-ar fi existat mai intai religia cu un manunchi de adevaruri pe care sa le studieze, sa le apere de atacurile ereticilor si ale necredinciosilor si sa le pastreze curate si tot asa sa le propage mai departe.

De ce trebuie sa ne cunoastem dogmele?

Exista, desigur, pe langa obarsia divina, si o istorie, o evolutie, o desfasurare, un necontenit progres al dogmelor. Pe de alta parte, Sfintii Apostoli si primii crestini se multumesc sa creada in Dumnezeu-Creatorul, in Fiul-Mantuitorul si in Duhul Sfant-Mangaietorul si Sfintitorul; sa se boteze in credinta aceasta, sa o marturiseasca si sa o propovaduiasca si la altii. Cu vremea, insa, s-au ivit invataturile (controversele) eretice. Pentru un singur cuvant din crez (cuvantul deofiinta) lupta cu ereticii tine peste doua veacuri.

Acelasi lucru se intampla cu toate dogmele Bisericii. Eresurile silesc Biserica sa defineasca si sa precizeze dogmele, ortodoxia, dreapta credinta.

Noua religie trebuie sa se legitimeze, sa-si arate originalitatea si superioritatea fata de celelalte religii. Iisus Hristos isi formeaza apostolii, iar apostolii cauta ucenici; ajung in fata instantelor civile, in fata sinedriului si areopagului. Pretutindeni, ei si urmasii lor, vestesc in propozitii simple, scurte si precise ca si la Botez sistemul credintei crestine si apara dogmele revelate cu pretul vietii lor. In chipul acesta isi lamureste noua religie ratiunea de a fi si isi afirma forta de a cuceri mintile si inimile ascultatorilor, prin adevarurile ei, in continua desfasurare, in continua lupta, in continuu progres.

Sf. Vicentiu Lerineanul aseamana istoria si progresul dogmelor cu cresterea copilului si cu samanta boabelor de grau. Prin crestere copilul nu primeste membre noi, ci marirea, intarirea, desavarsirea celor cu care s-a nascut. Asa si dogmele in evolutia lor nu schimba adevarurile descoperite, ci le intareste si le rodeste intocmai ca si samanta de grau prin crestere tot grau rodeste. „In Biserica lui Hristos, progresul trebuie sa fie o realitate, iar nu o schimbare a credintei. Progresul consta in perfectionarea lucrului in sine insusi, iar schimbarea in incetarea aceluia ce a fost ceva si prefacerea lui in altceva. Creasca dar si progreseze in curgerea anilor si a veacurilor pana la cel mai inalt grad intelegerea, cunoasterea si intelepciunea atat a fiecarui crestin, cat si a tuturor la un loc, atat a fiecarui om cat si a Bisericii intregi, dar numai in acelasi gen, adica in una si aceeasi dogma, in unul si acelasi inteles, in una si aceeasi parere. Cu adaugirea anilor, corpurile cresc si-si dezvolta membrele, totusi ele raman ceea ce au fost. Timpul de inflorire al copilariei, barbatia si batranetea difera foarte mult intre ele: batranii aceia care au fost mici, inainte copii, devin cu toate acestea asa, ca desi statura si figura unuia si aceluiasi om se schimba, totusi natura lui nu se schimba, personalitatea lui ramane una si aceeasi. Membrele sunt mici la prunci, mai mari la tineri, totusi ele sunt unele si aceleasi.

Cate membre sunt la prunci, atatea si la tineri si daca se adauga ceva dupa trecerea anilor, apoi toate acestea au existat mai inainte in germen, asa incat mai tarziu, la barbati, nu se arata nimic nou care sa nu fi existat mai inainte la copii. Acestei legi a progresului trebuie sa-i urmeze neaparat invatatura dogmatica a credintei crestine, adica aceasta cu anii sa se intareasca, cu timpul sa se dezvolte, cu veacul sa se inalte, dar sa ramana neclintita, nescbimbata, intreaga si deplina in toate partile ei, prin urmare fara cea mai mica scnimbare, fara nici o pierdere in cuprins, fara nici o alterare a botararilor sale. Pe campul bisericesc, stramosii nostri au semanat in vechime samanta graului, a credintei. Dar pentru ca sfarsitul nu trebuie sa se contrazica cu inceputul, apoi va fi drept si consecvent ca din cresterea semanaturii graului sa capatam rodul graului dogmatic. Fie ca semanaturile de la inceput, dezvoltate in curgerea timpului, sa se imbunatateasca si sa impraseasca si acum, dar insusirile germenilor nu pot fi schimbate in nici un caz.

Poate sa li se dea chip, forma, impartire, dar natura fiecarui fel trebuie sa ramana aceeasi. Cu timpul, prin munca sfintilor, prin grija Bisericii si prin ostenelile predicatorilor, dogmele devin tot mai luminoase si tot mai intelese de mintea credinciosilor, dar niciodata schimbate sau inlocuite. Filosofia inca a ajutat la definirea, limpezirea, adancirea si propagarea dogmelor, dar nu la crearea lor. Prin filozofie dogmele poarta pecetea vremii si arata cum si cand au fost ele sustinute, aparate, propagate cu ajutorul ei, dar nu descoperite sau create. Mare deosebire! Teologia foloseste filosofia, dupa cum foloseste si arta, stiinta, tebnica si toate produsele culturii si civilizatiei, ca sa probeze adevarurile religiei, sa le vadeasca sfintenia, frumusetea si puterea, dar nu ca sa le inventeze, sa le nascoceasca. Teologia e stiinta religiei, asa dupa cum istoria e stiinta intamplarilor din trecutul omenirii si dupa cum bilogia e stiinta vietii trupesti, matematica stiinta numerelor si muzica stiinta sunetelor. „Fara religie teologia ar putea exista tot asa de putin cum ar putea rezista istoria fara omenire, biologia fara viata, matematica fara numere, muzica fara sunete. Si iarasi, teologia creeaza tot atat de putin dogmele, cum creeaza istoria omenirea, biologia viata, matematica numerele, muzica sunetele sau cum creeaza gradinarul zarzavaturile, pomii sau florile din gradina".

Dogmele, prin urmare, au existat deodata cu religia, de la inceputul ei, ca si pomul in radacina si planta in samanta din care se dezvolta. Ele sunt un climat constitutiv, esential si fundamental in crestinism, de la intemeiere, de la Iisus Hristos, de la Dumnezeu.

II. Mai departe, cei ce lamuresc, cei ce adancesc si raspandesc dogmele sunt sfintii, invatatii crestini care intre toti oamenii se bucura de cea mai inalta autoritate morala. Toti crestinii sunt datori sa-si apere religia si sa-si traiasca viata dupa luminile adevarurilor sfinte si vesnice ale Evangheliei. Aceia insa care s-au ridicat deasupra tuturor oamenilor prin viata lor curata si frumoasa, care au vestit in lume si au aparat cu stiinta, cu intelepciunea si cu pretul vietii lor crezul Bisericii, dogmele religiei crestine, sunt Sf. Apostoli si Sf. Parinti, ai lumii mari dascali si ierarhi: Sf. Nicolae, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Grigorie de Nyssa, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si ceilalti luminati care stralucesc ca stelele pe cerul Bisericii. Ei sunt primitorii, nu datatorii dogmelor, pazitorii, nu autorii dogmelor; invatatorii, nu creatorii; talcuitorii, predicatorii si aparatorii, nu descoperitorii dogmelor. Dupa cuvantul Sf. Vicentiu, ei grau si aur au primit, grau si aur au dat mai departe, graul si aurul adevarului crestin. Cine critica dogmele ataca pe Hristos si pe sfinti. Cine-i nemultumit cu crezul Bisericii, are indrazneala necugetata sa se ridice impotriva Evangheliei lui Iisus Hristos si impotriva sfintilor si impotriva celor mai mari prieteni si iubiti ai lui Dumnezeu. Mare neobrazare, draceasca revolta!... mai mult: cine se ridica impotriva sfintilor, se ridica impotriva lui Dumnezeu Duhul Sfant, sub razele caruia au lucrat sfintii. De la inceput, din vremea apostolilor, hotararile de credinta ale sinoadelor ecumenice sunt insuflate, lamurite si date de catre sfinti, cu impreuna lucrarea Sf. Duh, dupa formula consfintita: «Parutu-s-a Duhului Sfant si Snoua...»(FA 15:28).
De aceea hotararile lor, invataturile de credinta pe care le definesc si le propaga ei, se numesc dogmele credintei, Evangheliei, crezul, dogmele Bisericii.

III. Adevarurile sfinte si vesnice ale religiei crestine, le pastreaza si le apara de atacuri si de eresuri, Sfanta Biserica „stalpul si temelia adevarului" (I Tim. 3:55), regula si norma credintei mantuitoare. Biserica este invatatoarea, pazitoarea vestitoarea si aparatoarea dogmelor.

Biserica iarta pe toti pacatosii de orice pacate, daca se pocaiesc. Numai pe eretici nu-i iarta din motivul ca nimeni nu are dreptul sa atace, sa schimbe, sau sa atinga cu ceva adevarurile care nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aici nu este si nu poate sa fie nici o targuiala. Fara masura aceasta de aparare, Biserica si prin ea insasi crestinismul ca religie, nu ar fi dainuit de douazeci de veacuri nici doar doua veacuri.

Din faptul ca ereticii sunt excomunicati din sanul Bisericii, dusmanii religiei au facut incheierea ca dogmele sunt impotriva libertatii de gandire si de constiinta. Desigur, concluzia e in intregime falsa. Dogmele Bisericii lui Hristos, ca si legile statului legal constituit, nu restrang si nu vatama libertatea nimanui. Intai de toate Biserica n-ar mai fi ea insasi, nu ar mai fi pastratoarea adevarurilor Evangheliei, daca nu le-ar feri de parerile schimbatoare ale oamenilor si in randul al doilea, Biserica nu impune nimanui dogmele sale. Ereticilor le ia prin excomunicare dreptul de a se mai numi fiii si membri ei. Atat. Lucrul acesta se obisnuieste in toate asezamintele si societatile cu membri incorecti. Cu atat mai mult e obligata Biserica (pazitoarea dogmelor). Odata ce dogmele sunt descoperite de Dumnezeu si lamurite de sfinti din cel mai curat interes al adevarului, ele nu mai pot fi lasate la bunul plac al fiecaruia.

Prin urmare, intre toate invataturile si adevarurile, dogmele religiei crestine se bucura de cea mai mare autoritate si putere, pentru ca:
- dogmele sunt descoperite de Dumnezeu
- dogmele sunt stabilite, lamurite, adancite si propovaduite de catre sfinti, de catre invatatii si inteleptii crestini, care prin sfintenia vietii lor se bucura in toata omenirea de cea mai mare autoritate morala;
- dogmele sunt pastrate si invatate de Biserica in toata curatenia lor evanghelica.

De aici vine autoritatea, sfintenia si puterea lor luminatoare, mantuitoare si totdeauna biruitoare, fapt care nu trebuie uitat niciodata. De obicei noi primim usor parerile oamenilor, pentru ca sunt usoare si slabe, dar primim foarte cu greu dogmele, pentru ca sunt grele si sanatoase, - grele de adevar si sanatoase in tot miezul lor.
Dogmele sunt temelia de stanca a Bisericii. In fata vanturilor, a furtunilor si a valurilor, a gandurilor, ispitelor, parerilor si indoielilor omenesti, ele ne imprumuta lumina si putere neinfranta...: «Si a cazut ploaie si au venit raurile si au suflat vanturile si au lovit in casa aceea si nu a cazut, ca era intemeiata pe piatra »(Mt. 7:25), pe dogmele credintei crestine.

Crestinismul e tare, cel mai tare intre toate religiile, pentru ca se intemeiaza pe dogme, pe cugetari si axiome sfinte, pe adevaruri revelate, neclintite, eterne. Aceste adevaruri sunt descoperite de Iisus Hristos, sunt lamurite de Sfantul Duh in soboarele sfintilor ca si ale celor 318 de la Niceea - si sunt pastrate de Biserica.

Dascalii nostri sunt dogmele iar ucenicii faptele bune, virtutile religioase si morale, roadele dogmelor. Dupa cum ucenicii nu sunt mai mari ci sunt mai multi decat dascalii, tot asa si faptele de virtute se cuvine sa intreaca numarul dogmelor,- sa nu se arate mai mari ci mai multe decat dogmele.

Drept aceea, crestini «fiti tari in dogmele Domnului si in virtutile sfintilor. Inger din cer daca ar vesti alta Evanghelie, decat aceea vestita de Apostolii Domnului, anatema sa fie» (Gal. 1:8). Alta Evanghelie inseamna alte invataturi, sucite, pretinse de la Hristos; inseamna alt Hristos, alta biserica, alte dogme, alt crez, si in cele din urma nici un crez, nici o credinta.

Doamne ajuta-ne sa fim tari in adevarurile tale sfinte, sa fim tari in dogmele Evanghelice si ale apostolilor, asa dupa cum au fost ele invatate si marturisite in soboarele sfintilor si pastrate in crezul Bisericii tale, in sanul mamei noastre ocrotitoare, nutritoare si mantuitoare.

"Tu Doamne, lumina mea, in lume ai venit, lumina cea sfanta, care intorci din intunericul necunostintei, pe cei ce te lauda pe tine cu credinta". (Canon: Cantarea 5 Irmos, Minei 13 Februarie).

Parintele Ilarion Felea

10 Iulie 2012

Vizualizari: 9837

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE