Fecioria si casatoria in vocatia sfinteniei

Fecioria si casatoria in vocatia sfinteniei Mareste imaginea.

Fecioria si casatoria in vocatia sfinteniei

Sfantul Pafnutie, care infatisa ucenicilor sai ceea ce-i descoperise Dumnezeu, ii sfatuia pe cei apropiati sa nu dispretuiasca pe nimeni, pentru ca "nu exista conditie in care sa nu intalnesti suflete credincioase lui Dumnezeu si care fac in taina cele ce-I plac Lui. Caci nu conteaza atat calea pe care o imbratiseaza fiecare sau ceea ce pare perfect in felul lui de viata, ce este placut la vedere, cat sinceritatea si dispozitia duhului".

Astfel, "sfintenia monahala si sfintenia conjugala sunt cei doi versanti ai Taborului; culmea si a unuia, si a celuilalt este Duhul Sfant. Cei ce ating prin una sau prin alta din cele doua cai, intra in "odihna lui Dumnezeu, in bucuria Domnului" si aici, ambele cai, contradictorii pentru ratiunea umana, se afla interior unite, tainic identice".

Pentru ca cineva sa vada si sa inteleaga frumusetea "piscului fecioriei", trebuie sa urce pe "piscul casatoriei".

La innoirea lumii, inconjurat de sfintii evocati aproape in toate rugaciunile de la Cununie (Adam si Eva, Avraam si Sara, Isaac si Rebeca, Iacob si Rahela, Iosif si Asineta, Zaharia si Elisabeta, Ioachim si Ana) la care se adauga Sfantul Ioan Botezatorul si Fecioara Maria - chipul Miresei celei neispitite de nunta, Mirele Hristos, insotit de cele cinci fecioare intelepte care au intrat cu El la nunta, ne asteapta pe toti la cina nuntii Sale (Apoc. 19, 9). Toti, uniti cu El - in mod direct, prin viata monahala, sau, indirect, prin Taina Nuntii - poporul agonisit de Dumnezeu (I Petru 2, 9), rascumparat prin Sangele Sau, Cetatea sfanta, Noul Ierusalim, gatit ca o mireasa impodobita pentru Mirele ei (Apoc. 21, 2), asteapta pentru a se nunti, in nunta cereasca, cu Mirele ceresc - Hristos. "Iata cortul lui Dumnezeu este intre oameni si va salaslui cu ei si ei vor fi poporul Lui si insusi Dumnezeu va fi cu ei.

Si va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi; nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut" (Apoc. 21, 3-4). Ospatul Stapanului, la care toti oamenii sunt chemati, este acelasi ospat, iar conditia unica pentru toti de a fi primiti este curatia inimii: "Din ospatul Stapanului si din masa cea nemuritoare, veniti credinciosilor la loc inalt, cu ganduri inalte sa ne indulcim, pe Cuvantul cel Preainalt, din cuvantul Lui cunoscandu-L, pe Cruce il slavim".

Una dintre antinomiile spiritualitatii crestine este ca fecioria (viata monahala) si casatoria - doua practici de viata diferite - se intemeiaza pe aceeasi teologie a imparatiei lui Dumnezeu si-n consecinta pe aceasi spiritualitate. Vocatia principala a omului este sfintenia sau cresterea duhovniceasca in desavarsire, pana la asemanarea cu Dumnezeu: "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5,48). De aceea alegerea intre cele doua cai trebuie sa o faca omul in vederea cautarii imparatiei Cerurilor, care este si motiv, si obiectiv al luptei crestinului. Tot ceea ce face el, face pentru dobandirea imparatiei Cerurilor.

Dupa ce Mantuitorul impartaseste adevarul despre crearea primilor oameni si binecuvantarea edenica: "N-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat si femeie? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta" (Matei 19, 4-6), le spune fariseilor: "ca suntfameni care s-au nascut asa din pantecele mamei lor; suntfameni pe care oamenii i-au facut fameni si suntfameni care s-au facut fameni pe ei insisi, pentru imparatia cerurilor. Cine poate intelege sa inteleaga" (Matei 19, 12). Iar cu alt prilej, ii spune lui Petru care este rasplata celor ce L-au urmat parasind totul, inclusiv familia, pentru El si pentru Evanghelie: "Nu este nimeni care sa-si fi lasat casa sau frati, sau surori, sau mama, sau tata, sau copii, sau tarine pentru Mine si pentru Evanghelie, si sa nu ia insutit - acum, in vremea aceasta, de prigoniri - case si frati, si surori, si mame, si copii, si tarine, iar in veacul ce va sa vina: viata vesnica" (Marcu 10, 29-30).

Aparent, cele doua stari, fecioria (mai ales viata monahala) si casatoria se exclud; in realitate, ele se completeaza si se implinesc una intr-alta; iata cum le elogiaza Sfantul Ioan Gura de Aur: "Prin urmare, din conceptia noastra asupra casatoriei rezulta doua castiguri: unul, ca nu hulim creatia lui Dumnezeu; al doilea, ca nu injosim fecioria, ci, dimpotriva, o facem, cu mult mai sfanta.

Cel care huleste casatoria rapeste si slava fecioriei. Cel care lauda casatoria pune in lumina si mai mult minunatia fecioriei si o face mai stralucita. O fapta nu-i o fapta grozav de buna cand bunatatea ei reiese din comparatia cu o fapta rea; dar, cand o fapta este mai buna decat faptele recunoscute ca bune de toata lumea, atunci fapta aceea este buna prin excelenta... Casatoria este buna; si tocmai pentru aceasta este minunata fecioria...".

Monahismul nu este apanajul calugarilor, ci este o dimensiune a Bisericii; monah poate fi cel care a dobandit unitatea duhovniceasca atat cu el insusi cat si cu Dumnezeu, chiar daca nu e calugar, iar calugar (batran intelept) poate fi oricine a ajuns la masura barbatului desavarsit, care practica virtutea si care, implicit, se face monah. Sfantul Ioan Gura de Aur vorbeste despre "chipul cuvios" din interiorul omului: "imbracamintea lor e aspra si de proasta calitate? Fecioria insa nu sta in imbracaminte si in culoarea hainelor! Fecioria sta in trup si in suflet! N-ar fi o prostie sa numesti pe cineva filosof dupa barba si par, dupa bastonul de filosof ce-l are in maini si dupa mantia de filosof aruncata pe umeri, si nu dupa purtarile sale, dupa sufletul sau? N-ar fi o prostie sa numesti pe cineva ostas dupa hlamida si dupa centura, si nu dupa vigoarea trupului si dupa curajul sau? Tot asa si cu fecioara.

N-ar fi oare o prostie sa dam cuiva iute si degraba numele de fecioara - nume atat de minunat ce depaseste tot ce-i omenesc -pentru ca are parul neingrijit si fata mohorata, pentru ca poarta haine cernite, fara a-i cerceta cu de-amanuntul sufletul, fara a cunoaste bine starea sufletului ei? Pavel, care a randuit legile acestei mari nevointe, legile fecioriei, nu ne ingaduie sa procedam asa. Pavel ne porunceste sa recunoastem pe cei care intra in aceasta lupta dupa credinta lor, si nu dupa haine. Pavel spune: "Oricine se lupta se infraneaza de la toate" (I Cor. 9, 25), adica toate care vatama sanatatea sufletului; iar in alta parte spune: "Nimeni nu se incununeaza daca nu se lupta dupa regula" (I Tim. 2, 5). Asculta-l iarasi tot pe el graind, dar, mai bine spus, prin el, pe Hristos, Care a randuit lupta fecioriei: "Cinstita este nunta si patul neintinat" (Evr. 13, 4)".

De asemenea, "monahismul e o nunta. Si, prin urmare, Hristos este intotdeauna Mirele". Fecioria (si, in particular, viata monahala) este o logodire cu Mirele Ceresc in lumina imparatiei ce va veni.

Monahii se retrag din lume "din dorinta care-i mistuia de a ramane singuri cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu a primit iubirea lor si i-a trimis inapoi in lumea din care s-au retras ca tamaduitori ai ei... monahul ajuta lumea nu prin cele ce le spune sau face, ci prin insasi existenta sa, prin starea de rugaciune neincetata care se identifica cu sinea lor cea mai launtrica".

Casatoria crestina consta in transformarea si in trasnfigurarea iubirii umane si naturale care exista intre un barbat si o femeie intr-o legatura vesnica de iubire, legatura ce nu poate fi rupta nici chiar de moarte. Casatoria este o taina pentru ca in ea sunt anticipate si reprezentate nunta Mielului (Apoc. 19, 7-9) si unirea plenara dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 32). Insa casatoria crestina nu-si gaseste ultima semnificatie in satisfactia trupeasca, in stabilitatea sociala sau in mijlocul de a-si asigura posteritatea, ci in "eshaton", "ultimele lucruri" pe care Domnul le pregateste pentru alesii Sai.

Fecioria si casatoria se intalnesc in "curatia inimii", care inseamna "castitate" - virtutea dupa care in inima omului nu mai are loc decat Dumnezeu. Nu intamplator, dupa ce Mantuitorul vorbeste despre cei ce s-au facut fameni pentru imparatia Cerurilor ii binecuvanteaza pe copii, spunand: "Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor" (Matei 19, 14).

Aceasta este castitatea deplina: "Ca omul sa traiasca pentru Dumnezeu si sa sufere ca sa fie viu in Dumnezeu", sa fie cu inima de copil, asa cum a avut-o la creatie: "Asa cum copilul care doarme se trezeste si priveste la tatal sau care-l imbratiseaza si il dezmiarda sau il saruta cu afectiune, cu incantare, si simte aceasta afectiune parinteasca, exact asa si omul a fost plasmuit astfel incat de la prima deschidere a ochilor lui sa nu vada nimic altceva decat pe Dumnezeu!" Dar nu numai casatoria isi gaseste ultima semnificatie in "eshaton", ci si fecioria (si viata monahala), ca de altfel toate lucrurile si starile, in general, viata omului, cand Mirele, la miezul noptii, vine in slava.

"Iata Mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga aceea, pe care o va afla priveghind; iar nevrednica este iarasi aceea pe care o va afla lene-vindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreunezi, ca sa nu te dai mortii si afara de imparatie sa te incui; ci te desteapta graind: Sfant, Sfant, Sfant esti, Dumnezeule; pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

Starea de veghe cea mai inalta pe care o realizeaza Biserica liturgic, in Saptamana Patimilor, este exprimata in acest tropar ca nunta Mirelui Ceresc. Iar ceea ce scoate sufletul in afara imparatiei este nelucrarea virtutilor: "De lenea sufletului meu dormitand eu, Mire-Hristoase, n-am agonisit candela aprinsa din virtuti si m-am asemanat fecioarelor celor neintelepte, trandavind in vremea lucrarii. Stapane, nu-mi inchide milostivirile indurarilor Tale, ci, scuturand somnul cel intunecat, scoala-ma si ma primeste in camara Ta, impreuna cu fecioarele cele intelepte, unde este glasul cel curat al celor ce praznuiesc si canta neincetat: Doamne, slava Tie!". Tot la Liturghia Darurilor de marti se citeste o pericopa evanghelica, ce cuprinde si Pilda celor zece fecioare.

Vocatia monahala (fecioria) si vocatia familiala (casatoria) se implinesc in vocatia sfinteniei, cel mai bine intruchipata si implinita in Maica Domnului. insusirile celor doua cai ale vocatiei unice a omului - de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu - nu se impart si cu atat mai putin, nu se contrazic in doua cai ireconciliabile, ci se comunica si se implinesc in moduri diferite:

Vocatia castitatii, proprie vietii monahale, se implineste duhovniceste si-n viata de familie; iar vocatia creatoare a nasterii se implineste duhovniceste si-n viata monahala. La Nunta ne rugam: "Doamne Dumnezeul nostru, Care, in purtarea Ta de grija cea de mantuire, ai binevoit in Cana Galileii a arata nunta cinstita prin venirea Ta... Arata nunta lor cinstita, fereste patul lor neintinat..."

"Nunta cinstita si patul neintinat" este una dintre temele dezvoltate si de Canonul de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul.

Castitatea familiala (nunta cinstita) consta intr-o vietuire familiala dupa Dumnezeu, in fidelitate reciproca a celor doi soti si a lor fata de Dumnezeu. "Dar care sunt cei doi sau trei care sunt adunati in numele lui Hris-tos si in mijlocul carora este Domnul (Matei 18, 20)? Oare nu vorbeste Domnul prin cei trei de barbat, femeie si copil, pentru ca prin Dumnezeu este unita femeia cu barbatul (Fac. 2, 21-23)?"

Necinstirea sau pierderea castitatii sub aspectul duhovnicesc este aceeasi si pentru cei ce traiesc in feciorie, si pentru cei ce au primit binecuvantarea nuntii si inseamna infidelitate fata de Dumnezeu si legamantul Lui: "Si ea s-a desfranat acolo. Si am zis dupa ce a facut toate aceste nelegiuiri: "intoarce-te la Mine, dar nu s-a intors. Si a vazut acestea Iuda, sora sa cea necredincioasa" (Ier. 3, 6-7). Invinuirile acestea ni se potrivesc si noua. Cu alte cuvinte, si noi pacatuim, caci nu ne-am tinut fagaduintele facute inaintea lui Dumnezeu, ca unii care nu invatam si nu vedem cum si-au pierdut altii legatura cu Dumnezeu, cu toate ca sunt si ei din neam ales, urmasi ai lui Avraam si fii ai fagaduintei. Caci trebuie sa ne fi gandit ca, daca aceia au cazut din binecuvantarile si fagaduintele avute si nu le-a mai fost de nici vin folos coborarea lor din patriarhii vechi, atunci cu atat mai mult vom fi pedepsiti noi, ceilalti, cand pacatuim!...

Asadar, "faradelegea casei lui Israel a fost vazuta de Iuda, sora sa necredincioasa", care n-a pastrat nici ea credinciosia legaturii cu Dumnezeu, fapt pentru care, in urma tuturor acestor nelegiuiri, a fost lepadata. Ei bine! Asa facem si noi, crestinii, adica neamul lui Iuda cel duhovnicesc, cum citim in Scriptura: uitam si noi ca Dumnezeu a lepadat casa lui Israel cea razvratita si a departat-o din pricina nelegiuirilor (Ier. 3, 7-8), dandu-i carte de despartire".

Vocatia nasterii de prunci, fireasca vietii familiale, se transforma si se transfigureaza in viata monahala, devenind nastere duhovniceasca; parintii devin "parinti duhovnicesti", iar copiii devin "fii duhovnicesti". In aceeasi masura aceasta vocatie poate fi transfigurata si in viata celor casatoriti, devenind si ei parinti sau fii duhovnicesti.

Duhovnicia, nu in sensul ei strict de putere si capacitate de a administra Taina Spovedaniei in urma hirotesiei ca duhovnic, ci in sensul ei cel mai larg, dar si special in acelasi timp: capacitatea de a naste fii duhovnicesti pentru imparatia lui Dumnezeu este o harisma, nu este o functie sau o stare dobandita de cineva pe cale formala, canonica sau pe calea consacrarii liturgice. "Parintele duhovnicesc sau "batranul" imbunatatit e, in esenta, o figura "harismatica" si profetica, care a primit slujirea sa prin lucrarea nemijlocita a Duhului Sfant". Pentru ca "Cine n-a primit botezul Duhului nu s-a nascut inca la viata duhovniceasca: in ce priveste harul, el este inexistent, nu e in stare de nimic, mai cu seama de a naste fii duhovnicesti, nefiind inca nascut el insusi".

Duhovnicia este "arta artelor si stiinta stiintelor"; i s-a atribuit aceasta definitie, data odinioara filosofiei in Antichitate si preotiei in crestinism, pentru ca are mereu menirea de a conduce sufletele (reginem ani-marum). Dupa Evagrie Ponticul, "virtutea dominanta a unui astfel de om este iubirea, "vlastarul nepatimirii" si "telul fapturii". "Iubirea" e un cuvant cu multe semnificatii. Pentru Evagrie, atunci cand ea este autentica, iubirea ia in permanenta o forma precisa: blandetea (praotes)... care e acea forma a iubirii ce il impodobeste pe cel care o are sa faca loc altora - pana la renuntarea totala la sine.

La piscul fecioriei, de unde sufletul se avanta, eliberat de toate grijile si patimile ce-l ingreuneaza, spre inaltimile nebanuite ale Muntelui Schimbarii, se ajunge printr-un martiriu duhovnicesc. Acest martiriu se implineste prin:

1. Ascultare, care este o taina ce se dezvaluie numai in Duhul Sfant si, in acelasi timp, este taina si viata in Biserica. Ascultarea presupune curatia mintii in Dumnezeu, care "este darul cel osebit al calugariei, necunoscut pe alte cai si calugarul nu poate cunoaste aceasta stare altfel decat prin nevointa ascultarii. Iata de ce o socotim a fi temeiul principal al calugariei in care se cuprind, urmand in chip firesc, si celelalte doua fagaduinte".

Ascultarea este cea care biruie egoismul, fiind rastignit in casatorie prin iubirea pana la sacrificiu: "Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica si S-a dat pe sine pentru ea, ca s-o sfinteasca... ca sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. 5, 25-27).

2. Fecioria si intreaga-intelepciune, ca viata in chipul vietuirii lui Iisus Hristos, este atat de putin inteleasa de lumea de astazi. De aceea unii Parinti ai Bisericii au impodobit-o cu cuvinte marete, vazand-o ca pe ceva suprafiresc: "Lucru suprafiresc de mare, minunat si slavit este fecioria, iar daca trebuie sa ma exprim direct, urmand Scripturilor, este sanul Bisericii, floarea, parga ei, este modul de viata cel mai bun si cel mai frumos. De aceea si Domnul promite celor ce si-au pastrat fecioria, atunci cand in Evanghelii vorbeste despre diferitele feluri de eunuci, ca vor intra in imparatia cerurilor. Caci castitatea este un lucru foarte rar si greu de realizat de catre oameni. Si cu cat este dusa si la un nivel mai inalt si mai stralucitor, cu atat mai mult o pandesc pericole si mai mari...

Nu poate pamantul sa dea o astfel de desfatare, ea numai din cer poate sa izvorasca. Pentru ca, desi Fecioria paseste pe pamant, capul ei atinge cerurile. Sfantul Ciprian al Cartaginei (+ 258), in cartea sa Despre vesmantul fecioriei (scrisa in 249), vorbeste despre vrednicia fecioriei astfel: "Fecioria este floarea mugurului bisericesc, slava si podoaba harului duhovnicesc... lauda si cinstea unei lucrari neprihanite si nestricate, chipul lui Dumnezeu, oglindind sfintenia Domnului; cea mai luminata parte a turmei lui Hristos... si, cu cat sporeste numarul celor feciorelnici, cu atat creste si bucuria maicii (Bisericii).

Fecioria nu este doar o stare fizica, ci mai degraba o stare sufleteasca, o petrecere ingereasca: "Nu numai trupurile trebuie pastrate neintinate, ci si sufletele; pentru ca templele nu sunt mai stralucitoare decat statuile care le ocrotesc. Sufletele fiind statuile trupurilor, acestea trebuie impodobite cu sfintenia". Cuvintele Parintelui Sofronie, care a cunoscut piscul fecioriei, implinind in iubire si vocatia creatoare a nasterii de fiii duhovnicesti, sunt inspirate: "Sfintii Parinti inteleg adevarata feciorie ca o stare mai presus de fire. In forma ei desavarsita, fecioria este inteleasa ca o petrecere neintrerupta in dragostea cea dumnezeiasca, ca infaptuirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu "din toata inima, din toata mintea, din tot sufletul, cu toata puterea". In lumina acestui criteriu, orice indepartare a mintii si a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este privita ca o "preadesfranare" (prea-curvie) duhovniceaca, adica o necinstire a dragostei.

Fecioria nu este o naiva necunoastere a vietii omenesti firesti si intru totul normale. Cel mai inalt exemplu si unic in desavarsirea lui, Pururea Fecioara Maria, la buna vestire a ingerului despre nasterea Fiului dintr-insa a raspuns cu intrebarea: "Cum va fi aceasta, de vreme ce de barbat nu stiu?" (Luca 1, 31-34), aratand prin aceasta ca nu era in naiva cunostinta. Nestricaciunea trupeasca nu este inca feciorie. Unul dintre cei mai mari sfinti ai Bisericii noastre, Vasile cel Mare, amarnic graia despre sine: "Nici femeie am cunoscut, nici feciorelnic sunt", adica in intelesul cel mai desavarsit al acestui cuvant. Pe langa actul impreunarii cu alt trup sunt si alte multe forme de stricaciune si stricare de sine, de care la noi, in Biserica Ortodoxa nu se face a vorbi, spre a nu naste in mintea celui ce vorbeste sau a celui ce aude oarecari inchipuiri pacatoase. Si cel care nu a cunoscut actul fizic, daca numai cu mintea inclina catre el, in inchipuire, si il pofteste, deja nu mai e pe deplin feciorelnic".

Printul acestei stari, adica Mirele unei astfel de mirese este Domnul domnilor si imparatul cerului si al pamantului, Hristos: "Se cuvenea deci ca acest print al preotilor, print al profetilor si print al ingerilor sa fie numit si Print al fecioarelor".

3. Neagonisirea este cea de a treia fagaduinta ce sta temei calugariei si plineste in chip firesc pe primele doua, dimpreuna cu care, nedespartit se uneste intr-un tot, spre a atinge rugaciunea curata. Si aceasta este tot caracteristica vietii lui Hristos si a vietii in Hristos; ea "duce la o asemanare cu Dumnezeu, prin asemanarea cu Hristos, Care, in asa masura nu cauta vreo agonisire pamanteasca, incat nici nu avea "unde sa-si plece capul" (Matei 8, 20). Si experienta arata tuturor in chip vadit ca, spre a se ruga curat, este nevoie ca mintea sa se elibereze de toate chipurile materialnice care o ingreuiaza".

Ca sa poti vedea insa piscul fecioriei, trebuie sa urci pe cel al Nuntii, dupa ce mai intai ai rastignit egoismul si patimile pe crucea casniciei, din care infloresc virtutile ce zamislesc schimbarea, transfigurarea, indum-nezeirea.

Casatoria ca legatura naturala pe viata intre un barbat si o femeie se intemeiaza pe faptul ca barbatul si femeia numai impreuna alcatuiesc umanitatea completa. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca, atunci "cand barbatul si femeia se unesc in casatorie, ei nu mai sunt ceva pamantesc, ci Chipul lui Dumnezeu insusi".

Desi Sfantul Ioan Gura de Aur afirma superioritatea fecioriei fata de casatorie, o vede pe aceasta din urma drept o cale de sfintire a ceea ce reprezinta unirea fireasca dintre barbat si femeie: "...sunt convins ca fecioria este o treapta superioara casatoriei. Spunand aceasta nu osandesc casatoria, n-o pun intre faptele rele, dimpotriva o pretuiesc nespus de mult. Casatoria este un post al castitatii pentru cei care se folosesc de casatorie cum trebuie. Casatoria nu da voie firii omenesti sa se salbaticeasca. Casatoria pune traiul legiuit intre un barbat si o femeie ca un zid de aparare de care se sfarama toate valurile poftei; prin acest trai legiuit dobandim multa virtute. Asadar, nunta a fost asezata de Dumnezeu si duce la virtute. Aceasta are insemnatate.

Grigorie stia ca inca umblau prin Asia Mica vorbe batjocoritoare despre nunta si despre legatura ei. Acestea fusesera condamnate de circa treizeci de ani, la Sinodul de la Gangra. Biserica i-a condamnat ca eretici pe cei ce respingeau nunta si defaimau pe clericii si laicii casatoriti. Cugetul rau nu disparuse insa cu desavarsire, asa ca Grigorie s-a gandit ca trebuie sa fie mai limpede, sa vorbeasca si mai lamurit:

- Acela care, fratilor, este legat cu legatura nuntii nu inseamna ca s-a despartit de cele duhovnicesti. Precum nici fata care isi primeste prin nunta drept cap pe barabtul ei nu inseamna ca L-a uitat pe primul ei cap, pe Hristos. Iar Gorgonia a facut intru nunta cele ale nuntii. S-a purtat in cele ale nuntii dupa legea firii, a trupului. Precum voia legea trupului, insa si precum voia Cel ce-a randuit cele ale trupului, Dumnezeu. De aceea a avut atata roada, atata binecuvantare si in cele ale familiei, si in cele duhovnicesti".

Mai ales relatia conjugala pentru unii devine piatra de poticneala si ajung sa o condamne, tocmai pentru ca o identifica, inexorabil, cu casatoria, uitand ca, in Scriptura, consubstantialitatea naturii umane ni se reveleaza sub o forma nuptiala. "Dragostea dintre barbat si femeie este originara, paradisiaca, data in toata splendoarea sa cu mult inainte de pacat: "iar ei erau goi si nu se rusinau " (Fac. 2, 23-25). In paradis nu gasim calugarul, ci cuplul - afirma Olivier Clement. Cu siguranta, conditia de separatie (de cadere) a tulburat in profunzime relatia dintre barbat si femeie. Si unul, si altul au fost antrenati in jocul personal al eras-ului, in care ei se cauta in mod dureros pentru a se intalni un moment, a se pierde din nou sau a nu se mai intalni niciodata".

De aceea, pentru ca sotii sa realizeze persoana in comuniune reciproca, trebuie mai intai ca dragostea trupeasca dintre ei sa fie penetrata si coplesita de cea spirituala. Si astfel, "Cand femeia i-a opus barbatului ei o astfel de umanitate intima si curata prin coplesirea dragostei trupesti de catre cea spirituala, el poate privi cu ochi curati orice femeie si femeia, orice barbat. Casatoria este astfel un drum spre spiritualizarea celor doi soti nu numai in relatia unuia fata de altul, ci si in toate relatiile cu ceilalti oameni. Toate femeile primesc o adancime spirituala pentru barbatul ajuns aici, in persoana femeii sale, si toti barbatii, pentru femeie, in persoana barbatului. Atunci fiecare cunoaste pe toti in dimensiunea lor spirituala. Dar barbatul ramane unit cu femeia lui, pentru familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea sa ca persoana si pentru cunoasterea lui Hristos prin mediul acestei unicitati. Si femeia, la fel".

Pr. dr. Vasile Gavrila

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 9540

Voteaza:

Fecioria si casatoria in vocatia sfinteniei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE