Criza culturii

Criza culturii Mareste imaginea.
Criza culturii

 

In 1934 am citit in "Telegraful roman" de la Sibiu, un interesant studiu al regretatului profesor si filozof Nicolae Balca, in care acesta se ocupa de criza culturii moderne. Acest studiu, intitulat "Criza spirituala moderna si cauzele ei", se caracterizeaza printr-o temeinica cunoastere a culturii filozofice occidentale si reprezinta o aparitiei insorita in peisajul teologic al vremii, de mare importanta pentru misiunea Bisericii in lume. Cu toate ca autorul nu pronunta cuvantul ca atare, ci se multumeste sa vorbeasca de criza culturii moderne, este vorba fara indoiala de secularizare. Putem spune astfel ca ne gasim inaintea primului studiu temeinic, din literatura si publicatiile noastre teologice consacrat secularizarii, atunci cand fenomenul nu era prea cunoscut la noi in tara, si cand multi intelectuali se aratau increzatori in biruinta pozitivismului. Pregatirea teologica si filozofica a parintelui Nicolae Balca in universitatile din tara si din Germania, la Jena sau la Humboldt, i-a permis sa patrunda atat de profund in criza spirituala a culturii moderne, chiar si a celei contemporane considerata ca postmodernista, pentru a scoate la lumina cauzele ei, asa cum vom vedea in continuare.

 

Dupa ce parintele Balca trece in revista semnificatiile cuvantului "criza", se opreste la criza inteleasa "ca o maladie care a ajuns la punctul ei cel mai periculos, care este intotdeauna hotarator pentru viata bolnavului. Caci aceasta este starea in care traieste "omul veacului nostru". Aceasta maladie, spune dansul, "este rezultatul minunatelor sisteme filozofice care s-au perindat unul dupa altul pe scena culturii contemporane, fiindca numai ele ne-au dus la impasul in care ne aflam astazi". "Filozofia si-a recunoscut astfel neputinta ei in fata realitatii si-si retrage trupele pe intreaga linie. Ea recunoaste ca nu mai este in stare a dezlega enigma realitatii, asa cum credea Kant, si nici de a contribui cu ceva la formarea vietii sau la cladirea statului. Criza care a cuprins toate domeniile vietii, e o criza a omului care traieste in domnia inteligentei si a ratiunii". "Semnul timpului nostru este haosul". "Se pare ca omul traieste pe treapta nihilista a existentei lui, negandu-si paternitatea si nu se mai simte drept creatura a unei puteri vesnice, ci se crede ca el este creator al lui insusi si al lumii care il inconjoara". Prin intermediul acestor consideratii parintele Balca pune in evidenta caracteristica fundamentala a culturii contemporane care a transferat centrul de gravitate al lumii in care omul traieste propriile legi. Prin intermediul ratiunii autonome si al stiintei care izvoraste din ea, omul cauta sa domine lumea in locul lui Dumnezeu, sa se substituie lui Dumnezeu pe pamant, fara sa-si dea seama insa ca isi pierde astfel puterea spirituala interioara si incepe sa fie napadit de forte irationale pe care nu le mai poate stapani.

 

Pentru a ilustra cat mai convingator aceasta realitate, parintele Balca purcede la o comparatie elocventa intre cultura antica, medievala, si cea moderna. Despre omul antic, parintele Balca ne spune ca acesta obisnuia sa vorbeasca cu cosmosul, fiindca grecul antic traia si retraia ca o parte a cosmosului, ca microcosmos, iar cosmosul pentru el era plin de viata si insufletit, ca omul, animalul sau planta. Lumea era pentru grec o armonie nascuta din contraste, in virtutea unui principiu ordonator al ratiunii supreme, al Logosului, care stapanea ca principiu dumnezeisc peste om si peste univers. Mersul intamplarilor nu avea caracterul relativitatilor istorice si nu putea fi influentat de bunul plac sau de placerea omului. El se desfasura dupa randuiala ratiunii vesnice, ca principiu metafizic, care dadea vietii, lumii si actiunii omului un sens nespuns de adanc. Omul antic traia nazuinta spre dumnezeiesc. In alti termeni, am putea spune ca omul antic vorbea cu cosmosul fiindca nu stia de existenta unui Dumnezeu personal, situat dincolo de lume, capabil sa-l elibereze de sub dominatia cosmosului ca sa uite de spaima solitudinii personale sa-i confere libertatea de fiu al lui Dumnezeu. Lumea era modelata dintr-o materie preexistenta, de un demiurg, dupa modelul iudeilor sau ratiunii eterne, introducand astfel echilibru si armonie in cosmos. Mentalitatea omului antic era dominata de panteism, de conceptia religioasa care confunda creatia cu Creatorul ei. Cu toate acestea, existenta ideilor eterne, ca lume inteligibila, suprapusa lumii materiale sau sensibile, obliga omul antic sa nazuiasca spre valorile spirituale. Acesta este si motivul pentru care filozofia greaca a fost considerata pentru pagani ca pedagog catre Hristos, Logosul etern si personal.

Cat priveste omul medieval, parintele Balca ne spune ca acesta vorbea cu Dumnezeu, deoarece crestismul depasise panteismul filosofiei eline si punea omul inaintea unui Dumnezeu personal, inteles ca Treime. "Dumnezeu era cel mai inalt principiu prin care lumea si tot universul s-a facut si prin care viata lui primea un sens. El vedea lumea naturala ca fiind dependenta de lumea supranaturala, fiindca lumea naturala nu era decat opera minunata a Aceluia care-l crease pe om. Omul nu retraieste ca o reoglindire a cosmosului sau ca un colaborator al lui Dumnezeu la crearea lumii (demiurg), ci drept faptura unei fiinte transcendente intr-o lume marginita, in fata vointei careia se pleaca, traind dupa cuvintele revelate prin Fiul lui Dumnezeu si dupa traditia care il leaga cu aceste cuvinte, Dumnezeu este principiul absolut al lumii si singura putere creatoare in aceasta lume, fundamental deosebit de creatura Lui, care ramane dependenta de Creatorul ei. Scopul si singurul sens al vietii omului din acest ev este acela de a realiza vointa lui Dumnezeu in lume. Iubirea de Dumnezeu si de aproapele era pentru acest om, ne spune parintele Balca, porunca suprema a vietii lui." Aceste consideratii vor sa arate ca omul medieval era omul ordinii, al ordinii naturale dependente de ordinea supranaturala a lui Dumnezeu, dar atat de evident, incat pentru acest om idealul vietii lui consta in supunere deplina fata de Dumnezeu.

 

Dar daca omul antic vorbea cu universul, iar cel al evului mediu vorbea cu Dumnezeu, cu cine vorbeste omul modern? Raspunsul parintelui Balca este incisiv: omul modern vorbeste cu sine insusi. Consecintele acestui fenomen nu sunt greu de depistat. Intr-o suita de afirmatii contrastante, autorul nostru spune ca "omul antic se intelegea pe sine ca fiind un microcosmos, acela al evului mediu ca fiind creatura lui Dumnezeu; cel modern se crede ca el este punctul central al lumii si cheia de intelegere a istoriei si a universului. Omul evului mediu cladea biserici care dezvaluiau nelinistea sufletului sau in cautarea lui Dumnezeu. Omul modern cladeste biserici care nu se deosebesc intru nimic de hambare si de studiouri de filmat. Omul modern crede numai in constiinta sa, care pentru el este forma creatoare a lumii. Spiritul se creeaza pe sine insusi prin cunoastere. Acest spirit detroneaza pe Creator si realizeaza sistemele speculative ale idealismului filosofic in care Dumnezeu devine o simpla idee. Centrul omului antic si medieval era ancorat in metafizic, adica el avea constiinta ca se afla dependent de un principiu transcendent de la care isi lua obarsia. Centrul omului modern este el insusi. In urma Renasterii, a Umanismului si a Reformei religioase, omul rupe toate legaturile cu Biserica, cu statul, cu credinta, si-si construieste in arta, in stiinta si in conceptiile sale filosofice o lume aparte prin propriile puteri. Principiul individualizarii devine intelesul evolutiei culturale. Mijlocul prin care aceasta evolutie se realizeaza spre vointa, spre maturitate, spre autonomie a spiritului eliberat de toate legaturile traditiei si ale credintei. Aceste tendinte spre subiectivism si titanism ale omului au patruns, in mii de variatii, in toate domeniile vietii, de la nazuintele religioase ale Reformei, pana la etica filozofica, ca teorie a dreptului pe care il are omul de a-si da legea.

 

Dar parintele Balca cauta sa patrunda mai adanc in continutul crizei spirituale moderne si sa-i cerceteze cauzele ei principale. In primul rand, este vorba de negarea transcendentului. "Conceptia despre om si despre lume a idealismului umanist, spune dansul, neaga orice raport al vietii si al omului cu Dumnezeul Cel transcendent". La temelia acestui fenomen se gasesc doua demersuri: unul religios, altul filozofic. Din punct de vedere religios primul pas spre infirmarea transcendentei a fost intreprins de cei care au contribuit la "nimicirea autoritatii Bibliei si a revelatiei prin critica biblica a veacului al XVII-lea". Al doilea pas consta in "separatia religiei de dogme si ancorarea ei in sentimentul individului. Cel din urma pas se face prin negarea religiei de catre ateism, drept consecinta a luptei dintre credinta si stiinta". Pe plan filozofic, criza spirituala moderna se explica prin trecerea gandirii umane de la teocentrism la antropocentrism. "Cu cat ideea de Dumnezeu pierde din puterea ei supranaturala, cu atat se ridica pozitia omului si perioada aceasta se poate caracteriza altfel decat ca o preamarire a omului si a desavarsitei rupturi dintre om si Dumnezeu. Omul modern neaga transcendentul, pentru ca nu recunoaste, ca absolut valabil, decat imanentul. In locul Bisericii care desavarseste aceasta legatura, omul modern creeaza cultura. Cultura devine un idol al omului, caci el crede ca numai in cultura si prin cultura se poate regasi pe sine. Si increderea omului modern atinge culmea in ideea de libertate si autonomie, care au drept consecinte individualismul si liberalismul modern". Pertinenta acestor consideratii se vadeste in acele articole care apar si astazi in presa cotidiana si care cer Bisericii sa se retraga din societate, deoarece cultura are functie soteriologica si ea este cea care il mantuieste pe om in mod individualist, fara Biserica si comuniune. Rezultatul acestor demersuri se vadeste intr-o concluzie pe care parintele Balca, impreuna cu Waihinger, filozof german, o reprezinta astfel: "Dumnezeu devine pentru omul veacului modern o simpla fictiune".

 

In al doilea rand este vorba de autonomia ratiunii umane. "Cultura iluminismului si a veacului nostru este autonoma". Prin autonomie, spune parintele Balca, intelegem tocmai contrariul teonomiei. Ratiunea incepe sa se simta in epoca matura a iluminismului si de aceea cauta sa formeze toate raporturile vietii dupa principiile si pretentiile ei. Pentru omul vreacului nostru, care pretinde ca este autonom, norma culturii si a vietii nu mai poate fi revelatia supranturala a lui Dumnezeu, ci asa zisele adevaruri ale ratiunii. Ratiunea devine polul suprem de judecata. Omul "veacului iluminist" neaga revelatia supranaturala, incercand sa gaseasca pentru toate domeniile spiritualului, cat si pentru religie, anumite principii care isi au temeiul in ratiune. Si lui ii reuseste aceasta operatie, intrucat zice parafrazand pe Hegel - ca tot ce este rational este si natural. Omul a creat astfel o "religie naturala", un "drept natural", o "etica naturala" si o "educatie naturala, toate insufletite de ethosul autonomiei". "Cu alte cuvinte, am putea spune ca autonomia ratiunii care neaga transcendenta divina obliga omul sa transforme cursa dupa bunurile materiale, dupa cele naturale, care nu pot ostoi niciodata setea omului de eternitate, fiindca sunt bunuri trecatoare si stricatoare. Omul nu isi poate implini setea lui spirituala si face experienta vidului spiritual sau a neantului care il nelinisteste si il umple de spaima in constiinta si fiinta lui".

 

In al treilea rand, criza culturii moderne este rezultatul unui liberalism general care se dovedeste in cele din urma ca o simpla fictiune sau iluzie. "Liberalismul acesta, spune parintele Balca, care se afirmase la inceput numai in domeniul politic, astazi a cuprins toate domeniile de manifestare ale vietii omenesti, pana la educatie, morala si religie, rupand orice legatura cu ontologicul. Liberalismul, ca un copil spiritual si credincios al idealismului, a ridicat altare de inchinare unui singur zeu, eului omenesc... Si pentru ca idolii sunt efemeri, ca si realizarile infiripate in numele lor, tot asa si turnul iluziilor umaniste, cladite in numele acestui zeu, a inceput sa se naruie. Credinta in libertatea absoluta a spiritului omenesc si in puterea lui de creatie nemarginita a facut sa dispara ordinea, care de veacuri stapanea viata omului. Increzator in spiritul sau subiectiv ca "ratio" (filozofia mai noua a cautat sa dovedeasca dumnezeirea intelectului uman) omul s-a desprins de realitatea data lui prin creatie, cu dorinta de a deveni liber. Dar se pune intrebarea: in numele cui se face aceasta eliberare? Daca se face in numele umanitatii sau al omului, acesta nu poate fi un raspuns, fiindca omul nu poate elibera un om in numele omului, pentru ca omul nu-si poate fi siesi tel. Tot ce a castigat in largime, omul modern a pierdut in adancime. Eliberarea lui a fost dezradacinata. Caracteristica acestui veac este negarea oricarei entitati dincolo de granitele omenescului si afirmarea pana la absolut a celui omenesc. De aceea, acest secol de trufie al spiritului omenesc nu l-am putea caracteriza mai bine numindu-l "luciferic". In alti termeni, am putea spune ca individualismul modern i-a oferit omului sansa unei libertatii exterioare nelimitate, dar l-a pus in situatia de a-si pierde libertatea interioara. Pe cat de puternic se crede omul asupra mediului exterior, pe atat de mult este confruntat in interiorul sau de forte irationale pe care nu le mai poate controla, transformandu-i viata intr-un adevarat infern".

 

Inainte de a concluziona, am vrea sa subliniem ca orice cultura ca produs al omului are atat aspecte pozitive, cat si aspecte negative. Nu este nici total buna, asa cum au crezut si cred iluministii, dar nu este nici total rea, asa cum cred maniheii. Aceasta fiindca chipul lui Dumnezeu din om n-a fost distrus de pacat, nici n-a ramas intact, ci a fost alterat sau intunecat de pacat. Daca pacatul ar fi distrus chipul lui Dumnezeu din om, inseamna ca diavolul ar fi fost mai puternic decat Dumnezeu. De aceea, si in cultura occidentala, de sorginte iluminista, se gasesc destule aspecte pozitive, care au facut posibil progresul stiintei si al tehnicii, si care s-a rasfrant pozitiv aspura vietii omului. Dar are si aspecte negative, izvorate dintr-un abuz de ratiune, care poate fi descris ca titanism sau prometeism. Toate ororile fara seaman ale veacului al XX-lea, fie ca este vorba de Gulag, Aushwitz, Hiroshima, fie de razboaie mondiale, si altele, toate isi au explicatia lor in acest abuz de ratiune, in acest titanism care nu numai ca n-a vrut sa stie de iubire, dar a inlocuit iubirea de aproapele cu ura de rasa sau ura de clasa. Are dreptate parintele Balca cand ne spune ca la baza crizei omului modern se gaseste individualismul, care nu mai vrea sa stie de iubirea de aproapele, ci numai de iubirea de sine. "Libertatea spirituala, inteleasa ca libertate a omului in fata lui Dumnezeu, spune dansul, a fost transformata de liberalismul modern in individualism si a fost inteleasa ca un drept absolut de autodeterminare a omului si ca eliberare a omului de constiinta heteronoma". Aceste consideratii il indreptatesc pe parintele Balca sa declare ca la temelia crizei spirituale moderne se afla convingerea lucriferica a "omului care este siesi Dumnezeu, fiindca Dumnezeu nu mai poate exista alaturi de eul absolut autonom".

 

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

 

Almanah Bisericesc, 1999

04 Mai 2012

Vizualizari: 2823

Voteaza:

Criza culturii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE