Fatarnicia

Fatarnicia Mareste imaginea.

In limba greaca clasica substantivul ipokrisis - fatarnicie, precum si verbul ipokrinomai - a juca (de obicei cu fatarnicie) rolul de, a se preface, a simula, au radacina etimologica comuna si este derivata din limbajul teatral; mai intai s-a referit la: a juca un rol (la teatru), a pretinde, a face sa creada si de aici sensul derivat si figurativ: a se purta teatral si nesincer sau artificial. Apoi, mai tarziu, sensul consacrat astazi, derivat si figurativ, prin filiera intelesului din limba greaca a Noului Testament: a fi fatarnic, a fi prefacut. In sensul din limba greaca clasica este folosit doar o singura data: la Luca 20, 20, iscoadele trimise de carturari si arhierei la Mantuitorul Hristos "se prefaceau ca sunt drepti ca sa-l prinda in cuvant”. Sensul care prevaleaza in Noul Testament este cel din Septuaginta, folosit la Iov 34, 30 si 36, 13: nelegiuire, adica se refera la o persoana si la actiunea acelei persoane, care nu este determinata de Dumnezeu, care nu este conforma cu voia lui Dumnezeu, care este fara Dumnezeu, in acest fel fatarnicul este persoana a carei comportare nu are nimic comun sau, in cazul cel mai bun, foarte putin in comun, cu voia lui Dumnezeu; fatarnicul este omul fara Dumnezeu si roada comportamentului lui, fatarnicia, este neconforma cu voia lui Dumnezeu.

Ce este fatarnicia si care sunt roadele ei? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, voi face apel numai la Sfanta Scriptura, mai precis la Noul Testament, caci acesta este autoritatea suprema a noastra, acesta este izvorul primar, desi nu exclusiv, al descoperirii voii lui Dumnezeu printre noi, oamenii.

1. Marcu 12, 15: fatarnicia este ispitirea lui Dumnezeu; fariseii si irodianii cautau "sa-L prinda in cuvant" pe Mantuitorul Hristos ca sa-L aresteze (versetul 12) si cu rautatea celui fara Dumnezeu, aratata prin cuvintele: "invatatorule, stim ca spui adevarul si ca nu-ti pasa de nimeni", il intreaba daca "se cuvine a da dajdie Cezarului sau nu" (versetul 14). Fatarnicia aici este ispitirea lui Dumnezeu, caci ii intreaba Mantuitorul "cunoscand fatarnicia lor: "Pentru ce Ma ispititi?” Dumnezeu nu poate fi ispitit de creatura nu poate fi ispitit de om, dar Dumnezeu poate sa ispiteasca pe om, creatura, in primul caz, a ispiti inseamna a provoca, a insela, a se indoi, a nu avea incredere, a deznadajdui si, in al doilea caz, a ispiti inseamna a incerca cu intentia de a vedea valoarea cuiva, cu intentia de a intari credinta cuiva, adica a omului, in Dumnezeu. Omul care ispiteste pe Dumnezeu este omul fara Dumnezeu, este omul care prin insasi atitudinea lui este impotriva lui Dumnezeu, este omul fatarnic. Fatarnicia este fata sau chipul celui fara Dumnezeu, este fata sau chipul necredinciosului.

2. Marcu 7, 1-15; Matei 15, 1-20: aici se gaseste probabil cea mai buna definitie a fatarniciei, din punct de vedere crestin. In privinta ritualului purificarii, "fariseii si unii dintre carturari" din Ierusalim, il intreaba pe Mantuitorul Hristos: "Pentru ce nu umbla ucenicii Tai dupa datina batranilor, ci mananca cu mainile nespalate?" (Marcu 7, 5). Raspunsul fara echivoc al Mantuitorului Hristos este aratat in versetul 15 si explicat mai apoi in versetele 19, s.u.: curatenia adevarata nu este a mainilor, aceasta curatenie a mainilor este doar o regula de igiena, si poate ca "datina batranilor" nu era mai mult decat acest lucru: o regula umana de igiena care are valoarea ei strict igienica curatenia adevarata nu apartine, in sens material, bucatei lor; "bucatele fiind toate curate" (verset 19), adica fiind toate "curatite" de Dumnezeu prin creatie si prin menirea lor in creatie, caci toate sunt lasate de Dumnezeu, toate sunt faptura sau creatura lui Dumnezeu (I Timotei 4, 3-4).

Apoi continua Mantuitorul Hristos si spune: ceea ce spurca cu adevarat pe om este "ceea ce iese din om", ceea ce vine "dinlauntrul" omului, din "inima omului", adica din insasi fiinta lui, si cele rele care ies din om sunt enumerate la Marcu 7, 21-22. In acest context Mantuitorul Hristos se adreseaza lor cu cuvantul: "fatarnicilor!" si apoi citeaza din Isaia 29, 13: "Acest popor Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine" (Marcu 7, 6). Aceasta este, cred eu, definitia adevarata a fatarniciei din punct de vedere crestin: diferenta sau neconcordanta dintre buze, gura si inima, dintre vorba si fapta. Fatarnicia poate fi interpretata si ca un fel de personalitate dubla, desigur este vorba de personalitate morala si spirituala, dar care este duplicitara si contradictorie: una pentru vazul lumii si alta ascunsa de vazul lumii.

Revenind la Marcu capitolul 7, tot continutul versetelor 7-20 este determinat de Isaia 29, 13: ce intra si ce iese din om, cinstirea lui Dumnezeu nu cu "invataturi care sunt porunci omenesti" prin neglijarea "poruncii lui Dumnezeu": "ati lepadat porunca lui Dumnezeu ca sa tineti datina voastra".

De aceea, cel ce leapada porunca lui Dumnezeu, si porunca lui Dumnezeu este mantuirea noastra, este fatarnic, asa cum a fost mai marele sinagogii care s-a opus minunii vindecarii femeii garbove, vindecare care inseamna mantuire, in ziua sabatului (Luca 13, 15). Lipsa acestei adecvari intre gura si inima, intre vorba si fapta, intre predica si viata, face ca unele din armele duhovnicesti recomandate de Mantuitorul Hristos sa devina arme ale fatarniciei: milostenia (Matei 6, 2), rugaciunea (Matei 6, 5), postul (Matei 6, 16). Tocmai de aceea spuneam ca nu face parte din categoria: bucate care intra in gura sau in pantece, pur si simplu, dar el poate deveni arma a fatarniciei daca bucatele care intra in pantece intra cu justificarea prioritara "ca sa se arate oamenilor", si daca postul nu este insotit de ceea ce trebuie sa iasa din inima omului: rugaciunea. Iata deci cum fapte si realitati cu valoare autentic crestine, recomandate de Mantuitorul Hristos, pot deveni fapte si realitati care califica pe cel fatarnic, deci fara valoare in fata lui Dumnezeu si, de aceea, fapte sau realitati care nu aduc mantuirea noastra.

3. Dar daca sunt fapte crestine care intelese si practicate gresit pot deveni fapte fatarnice, sunt si fapte pur umane care apartin exclusiv fatarnicului: judecata fratelui (Matei 7, 1), in loc de iertarea lui (Luca 6, 37); judecata fratelui este fatarnicie pentru ca cel ce judeca este fara Dumnezeu, cel ce judeca se opune vointei lui Dumnezeu, si nu numai atat cel ce judeca se substituie pe sine lui Dumnezeu, care este Judecatorul nemitarnic. apartine exclusiv Fiului care ne-a mantuit si nu poate apartine omului care trebuie sa se mantuiasca pe el insusi prin Judecata", dar criteriul acesta este: omul nu poate judeca pe semenul sau pentru ca nu poate sa-1 mantuiasca. Judecata crestina este un act de mantuire si nu este un act de dreptate umana; inteleasa in alt fel devine un act de osanda.

4. Matei capitolul 23, ocupa un loc cu totul special pentru tema fatarniciei. Cuvintele de mustrare ale Mantuitorului: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici!", apar de sapte ori. Acest capitol este cea mai aspra si comprehensiva condamnare a fatarniciei. Matei capitolul 23 este exemplificarea textului din Isaia 29, 13. A cinsti cu buzele, si nu cu inima, cu gura, si nu cu fapta, este aratat aici in proportii reale, catastrofale. De la inceput, adica inainte de abordarea si condamnarea ferma a pacatului fatarniciei, Mantuitorul Hristos stabileste un principiu care are o frumusete si o valabilitate extraordinare, caci el izvoraste din bunatatea, iubirea si mai ales credinciosia lui Dumnezeu: pacatul fatarniciei in slujirea lui Dumnezeu nu impiedica lucrarea harului lui Dumnezeu, dar poate sa sminteasca, sa "inchida imparatia cerurilor inaintea oamenilor" prin sminteala: "toate cate va vor zice voua (fariseii si cartura-rii) faceti-le si paziti-le; dar dupa fapta lor nu faceti, ca ei zic, dar nu fac" (versetul 3).

Versetul acesta nu poate fi inteles in toata frumusetea lui divina pe care o arata, fara versetul 13: desi ceea ce spune fatarnicul, fariseii si carturarii, trebuie facut si pazit, independent de fapta lor, totusi fatarnicia poate sa inchida imparatia cerurilor inaintea oamenilor si vina exclusiva este a lor, a fatarnicilor, a fariseilor si carturarilor, si nu a celor care se smintesc de fatarnicia lor: "Ca inchideti imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca nici voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati". Consecintele fatarniciei sunt absolut catastrofale: refuzul clar al mantuirii personale, din partea fatarnicului, si apoi fatarnicia devine instrumentul desavarsit al refuzului celui care are nesansa sa se sminteasca de fatarnicia slujitorului lui Dumnezeu.

In continuare, Mantuitorul Hristos ne arata ce fac fatarnicii, care sunt pacatele lor, care este de fapt esenta fatarniciei. Aceste pacate sunt trei la numar, pe care le voi aranja in ordinea gravitatii lor:

Formalismul, in diferitele aspecte prin care se manifesta: vestimentar, ritual, legalistic, devotional (versetele 5, 14, 23, 25, 27). Formalismul acesta este manifestarea cea mai vizibila, este semnul cel mai evident al fatarniciei si, de aceea, la Matei capitolul 23, Mantuitorul Hristos insista cel mai mult asupra lui. Formalismul este neconcordanta sau discordanta care poate sa devina antinomie a pacatului, intre buze si inima, intre gura si inima, intre vorba si fapta, intre omul cel dinlauntru si intre omul cel din afara; formalismul religios, inteles in manifestarea lui rituala, vestimentara, devotionala, creeaza o duplicitate sau o personalitate dubla, care este semnul clar al prezentei acestei stari sufletesti create de existenta si lucrarea pacatului; si se ajunge la aceasta stare nefireasca datorita ne-coordonarii dintre buze sau gura si inima, dintre vorba si fapta, dintre a zice si a face ceea ce se zice. Gura si inima, vorba si fapta, sunt intotdeauna doua lucruri care pot fi oarecum deosebite, cu deosebirea pe care o aduce numai pacatul, dar coordonarea lor formeaza unitatea de viata a crestinului sau slujitorului adevarat, unitatea aceasta mistica, dar existentiala care caracterizeaza viata sfantului.

La Matei capitolul 23 Mantuitorul Hristos combate vehement formalismul religios care este poarta prin care fatarnicia patrunde in lume; si trebuie spus ca este poarta cea larga. Mantuitorul Hristos combate rugaciunea formala sau fatarnica ce este "mai multa osanda" (versetul 14), Mantuitorul Hristos combate zeciuiala, ca randuiala a Legii celei Vechi si stim din pilda vamesului si fariseului ca zeciuiala nu indrepteaza pe nimeni, si apoi. prin metafora paharului si blidului, curatite doar pe dinafara si prin metafora mormantului, varuit si frumos pe dinafara, dar plin de "toata necuratia" inauntru, Mantuitorul doreste desfiintarea despartiturii pacatoase care imparte fiinta umana a crestinului si slujitorului in doua parti opuse: cea din afara si cea dinlauntru: "Asa si voi, pe dinafara va aratati drepti oamenilor, inlauntru insa sunteti plini de fatarnicie si faradelege" (versetul 28).

Folosirea in acest verset a celor doua cuvinte, fatarnicie si faradelege, ne arata clar ca fatarnicia este o manifestare pacatoasa impotriva voii lui Dumnezeu aratata acum in lume prin Fiul Sau Cel intrupat.

Inversarea sau alterarea ordinii firesti a valorilor crestine; firesc inseamna conform cu vointa Creatorului. Astfel, datina omeneasca, ce poate fi in sine fie pacatoasa, fie nepacatoasa, fie neutra, inlocuieste porunca lui Dumnezeu si in acest caz datina devine in intregime pacatoasa. Aceasta alterare a ordinii firesti a lucrurilor, este tema de care se ocupa si apostolul Pavel in epistola I catre Corinteni capitolul 1 si este dezvoltata prin opozitia pacatoasa dintre intelepciunea lumii, care in realitate, din cauza pacatului, este nebunie, si intelepciunea lui Dumnezeu, care pentru omul pacatos este nebunie.

Pentru a ilustra acest lucru, Mantuitorul Hristos foloseste trei exemple din realitatile religioase ale Vechiului Testament, realitati care sunt de fapt chintesenta vietii religioase a poporului iudeu: templul, legea si prorocii.

a) Templul: templul este sfant si nu aurul templului, asa cum credeau fatarnicii, altarul este sfant si nu darul care se aduce la altar este sfant asa cum credeau fatarnicii. In ambele cazuri, atat aurul, cat si darul isi iau sfintenia de la templu si respectiv altar. Condamnarea celor care cred ca sursa sfinteniei nu este templul, inteles ca si casa a lui Dumnezeu (Matei 21, 13; Luca 19, 46) si altarul templului, ci aurul si darul, adica ofranda omeneasca, randuiala omeneasca, este totala si in cuvinte nemaiintalnite in tot Noul Testament: "Nebuni si orbi!" (versetele 17, 19). Nebunia in sens biblic este indepartarea de Dumnezeu, instrainarea de Dumnezeu si ea devine astfel intelepciunea diavolului, iar orbirea, nu inteleasa in sensul literal al cuvantului, inseamna nu numai cel care nu vede, adica nu intelege voia lui Dumnezeu, ci in primul rand, aici la Matei capitolul 23, desemneaza pe cel care nu vede si nu intelege voia lui Dumnezeu, dar vrea sa conduca pe altii la aceasta vedere si intelegere a voii lui Dumnezeu; de aceea ei sunt numiti "calauze oarbe" (versetul 24). Aceasta este tragedia fatarnicului care se indeparteaza sistematic de ceea ce apropie de Dumnezeu si merge pe cai fara iesire, pe cai oarbe, catre Dumnezeu.

b) Legea Veche: Mantuitorul Hristos foloseste numai un exemplu din Legea Veche: zeciuiala. Si foloseste acest exemplu pentru ca iudeii, in special fariseii si carturarii, erau foarte stricti in legatura cu practica zeciuielii. Zeciuiala sau a zecea parte din tot ceea ce omul agonisea prin truda lui zilnica, avea caracter cultic (Levitic 27, 30-33), dar zeciuiala era sursa de venit pentru templu si chiar pentru stat si se folosea si pentru scopuri de caritate. Este important sa observam ca Mantuitorul Hristos nu condamna sau interzice practica zeciuielii in versetul 23, ci numai faptul ca fariseii si carturarii, fatarnicii, adica au "lasat partile mai grele ale Legii: judecata, mila si credinta" si au dat prioritate acestei practici formale, zeciuiala. Prin firea lucrurilor, zeciuiala este desfiintata si inlocuita cu "darul" credinciosului, care este acum in consonanta cu darul mare pe care intruparea Mantuitorului l-a adus in lume.

Mantuitorul Hristos ne cere sa respectam si sa facem, sa indeplinim partile mai grele ale Legii, si din Lege, Mantuitorul Hristos alege doar trei precepte: judecata, mila si credinta. Este greu de spus de ce Mantuitorul Hristos alege aceste trei precepte numai; se poate presupune doar ca acestea erau probabil cele mai neglijate de farisei si de carturari, adica de fatarnici sau poate ca erau cele mai putin intelese de ei in perspectiva "gandului Domnului", in perspectiva mantuirii. De aceea: judecata, mila si credinta sunt partile "mai grele" ale Legii. In acest context al fatarniciei, partile "mai grele" ale Legii, judecata, mila si credinta, par sa fie ceea ce fatarnicii, fariseii si carturarii, neglijau intr-o masura mai mare si aceasta neglijare a lor este ceea ce inchide imparatia cerurilor inaintea oamenilor, este ceea ce impiedica mantuirea. Iar cei ce refuza mila lui Dumnezeu, cei ce refuza mantuirea, darul acesta al lui Dumnezeu, sunt numiti de Mantuitorul Hristos: "nebuni si orbi", "calauze oarbe", "serpi, pui de vipere", adica "fatarnici" si toate aceste calificative se refera nu la conditia lor biologica, fiziologica sau mintala, ci la conditia lor spirituala: refuzul mantuirii, indepartarea de Dumnezeu.

c) Profetii: relatia fariseilor si carturarilor cu prorocii si cu dreptii este dezvaluita in toata realitatea ei sumbra. Pe de o parte, fariseii si carturarii zidesc mormintele prorocilor si impodobesc pe cele ale dreptilor si acest lucru in sine este semn de respect si de cinstire a inaintasilor lor, de identitate comuna cu mostenirea lor; in acelasi timp, condamna pe parintii lor care au varsat sangele prorocilor. Pe de alta parte insa, fariseii si carturarii marturisesc, adica recunosc, ca ei sunt fiii ai celor care au ucis pe proroci. Si Mantuitorul Hristos dezvaluie adevarata fata a fariseilor si carturarilor: "voi intreceti masura parintilor vostri" (versetul 32).

Si apoi verdictul ce va cadea asupra lor in cuvinte de acuzare ne mai intalnite in Noul Testament: "Serpi, pui de vipere (vipere sunt parintii lor n. n.) cum veti scapa de osanda gheenei?" (versetul 33). Ceea ce are in vedere aici Mantuitorul Hristos este un lucru precis: fariseii si carturarii intrec masura parintilor lor, pentru ca ei sunt cei care vor darama templul trupului Sau, prin Rastignirea pe Cruce. In sfarsit, cea mai grava urmare a pacatului fatarniciei, este faptul ca fariseii si carturarii, fatarnicii, refuza constient sau inconstient, dar perseverent, mantuirea lor personala si, prin aceasta, ei devin instrument sau piatra de poticnire, devin prilej de sminteala pentru altii si pentru mantuirea lor.

5. Galateni 2, 3: apostolul Petru, "inainte de a veni unii de la Iacob, el manca cu cei dintre neamuri, dar cand au venit ei se ferea si se osebea, temandu-se de cei din taierea imprejur" (versetul 12). Acest fel de atitudine a apostolului Petru este numita de apostolul Pavel "fatarnicie;". Sensul cuvantului fatarnicie aici este: tradare sau cel putin neglijare a adevarului Evangheliei, asa cum se poate vedea din versetul 14: "am vazut ca ei nu calca drept dupa cuvantul Evangheliei" si aceasta tradare sau neglijare a adevarului Evangheliei este o expresie a necredintei. Apostolul Petru urma, de fapt, "faptele legii" si acestea nu mantuiesc, nu "indrepteaza" caci mantuirea, indreptarea vine "prin credinta in Iisus Hristos" (versetul 16). Asadar, dupa Galateni capitolul 2, fatarnicia este nerespectarea Evangheliei lui Hristos si aceasta nerespectare, izvorata din necredinta sau din credinta care nu este suficient de tare si amandoua duc la indepartarea de Mantuitorului Hristos, la o posibila indepartare de mantuire.

6. I Timotei 4, 2: "Fatarnicie” se refera la purtarea ereticilor care prin invataturi diavolesti indeparteaza de credinta adevarata. Ca si la Galateni 2, 13 aici fatarnicie inseamna tradarea sau neglijarea Evangheliei, dar aici are o nuanta in plus: tradarea adevarului Evangheliei; erezia este urmarea nerespectarii adevarului Evangheliei lui Hristos, erezia este "fatarnicia unor mincinosi". In cazul concret de la I Timotei 4, 2, fatarnicia este: interzicerea sau oprirea "de la casatorie si de la unele bucate". Adevarul Evangheliei este ca amandoua, casatoria si bucatele, sunt de la Dumnezeu: "pe care Dumnezeu le-a facut" si ele sunt facute si lasate noua "pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul". Asadar, adevarul nealterat al Evangheliei este parte a credintei adevarate, este parte a mantuirii, iar ceea ce este indepartare de adevarul Evangheliei, este fatarnicie si este invatatura a diavolilor.

De aceea, fatarnicia este lipsa prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in viata si activitatea omului. Crestinul adevarat, slujitorul adevarat nu poate si nu trebuie sa fie fatarnic, crestinul sau slujitorul adevarat al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie fara Dumnezeu, crestinul sau slujitorul adevarat al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie fara sau departe de adevarul divin, de adevarul Evangheliei. A fi fatarnic inseamna a fi si a trai fara Dumnezeu; se afla in aceasta situatie nefireasca pentru ca nu cunoaste pe Dumnezeu in plenitudinea adevarului divin, Il cunoaste partial sau gresit.


Extras din "Despre pofta. Fatarnicie si sminteala " de Pr. Silviu-Petre Pufulete

26 Aprilie 2012

Vizualizari: 8547

Voteaza:

Fatarnicia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE