S-au intamplat atat de multe in ultima perioada, incat e foarte greu unui semnatar de rubrica saptamanala sa aleaga doar un subiect spre a-l comenta. Sa alegi a vorbi despre grozavia din Belgia, tara care este pe punctul de a adopta o lege care sa permita eutanasierea copiilor bolnavi? Sa-ti indrepti privirile catre o Ucraina ortodoxa sfasiata de lupte de strada, in care strazile capitalei au devenit practic un teatru de razboi? Sau sa incerci sa te apropii de un subiect atat de delicat - si de nemilos exploatat mediatic - cum e cazul Iuliei Ionescu, adolescenta cu dor de manastire?

Ma voi opri mai mult asupra acestui din urma fenomen (deja il putem numi asa), al "elevei olimpice ce a vrut sa ajunga la manastire", nu inainte de a rezerva un pic de spatiu si celorlalte doua mari subiecte de presa. Gandindu-ma la decizia parlamentarilor din Belgia (se mai asteapta doar semnatura regelui pentru ca legea eutanasierii copiilor bolnavi sa intre in vigoare), e firesc sa fiu ingrozit: e de neimaginat ideea ca exista oameni care vad o solutie (!!) in a curma suferinta unui copil omorandu-l, in loc de a-i alina durerile (lucru pe care medicina de astazi il poate oferi) si a-i mai darui, astfel, clipe de viata de nepretuit pentru el si pentru familia lui. Un plus de oroare vine si din faptul ca, spre deosebire de Olanda, prima tara care a legiferat "dreptul" copiilor de a fi ucisi, dar care a impus o varsta minima de 12 ani pentru "beneficiarul" (cum au titrat unii jurnalisti!) eutanasiei, Belgia nu pune o astfel de limita, ci doar solicita detinerea "capacitatii de discernamant" din partea copilului respectiv. Cat discernamant poate avea un copil care poate nici nu intelege notiunea de moarte? Si cine garanteaza ca nu se vor face abuzuri (precum se intampla deja in cazul adultilor eutanasiati), copiii fiind manipulati sa spuna "da" doar pentru ca parintii sa scape de grija lor? Dar cel mai mult ma ingrozeste seninatatea cu care - cel putin in presa romaneasca - este tratat acest subiect.

Doar stiri in care se mai aminteste, eventual, de faptul ca legea este contestata de "unii medici pediatri si de Biserica", dar nici o luare de pozitie mai ferma, nici o reactie de amploare la diversele paliere ale societatii civile. Ca sa avem un termen de comparatie, haideti sa ne amintim cata emotie si valva a produs ideea eutanasierii cainilor fara stapan de pe strazi. Sigur, unii au strans din umeri si s-au scuzat rapid - "nu e treaba noastra, nu e in Romania". Dar mai crede cineva ca mai exista vreo lege de genul "dreptului" la eutanasie, care sa fie aprobata in tari precum Olanda si Belgia si care sa nu ajunga, treptat, a fi impusa la nivel european? Hai sa ne uitam doar la ceea ce se intampla in cazul legalizarii "casatoriilor" intre persoane de acelasi sex.

Cat despre ceea ce se intampla in Ucraina, aici avem un subiect mai degraba de meditatie - in primul rand pentru clasa politica - si de rugaciune. Si in Romania se cultiva intens, pe canalele TV, indeosebi, un spirit al urii si al intolerantei. Adversarul politic devine tinta si dusman de neiertat, bombardat in cadrul unui razboi mediatic ce trece mult de granitele decentei si ale bunului simt. Societatea romaneasca este impinsa de forte din presa spre tot soiul de fracturi, partile fiind alimentate cu ura, nu cu argumente rationale. Asta desi exista institutii democratic constituite si persoane alese in fruntea comunitatii, validate de electorat. Faptul ca nu se cultiva dialogul si polemica decenta, fie ea si apriga, credeti ca nu va aduce cu sine si o nota de plata? "Cine seamana vant, culege furtuna", spune un intelept proverb romanesc. Iar noi, daca nu vrem a ajunge - Doamne fereste! - in situatia de azi a Ucrainei, trebuie sa incetam imediat razboiul mediatic si sa punem toti umarul la edificarea unei culturi a dialogului. Maine s-ar putea sa fie prea tarziu! Pana atunci, ucrainenii, indiferent de baricada, au nevoie de sprijinul nostru - umanitar sau de alta natura, si, mai ales, de rugaciune. Duhul autentic de pace nu poate veni decat de la Dumnezeu.

Ce au in comun Belgia si Ucraina, din perspectiva celor enuntate mai sus? Categoric un lucru: crima. Fie ca poarta eticheta de "eutanasie" (un eufemism din categoria ce include si sintagma "intrerupere de sarcina"), fie ca se vorbeste despre "situatia (sic!) din Ucraina", in spatele acestor cuvinte sau expresii mai digerabile pentru consumatorul de presa se ascunde ingrozitoarea realitate a uciderii omului de catre om. Ceva ce nici un ateu cu educatie umanista n-ar trebui sa aprobe, darmite unul dintre cele mai religioase popoare din Europa, cum este cel roman. Or, si tacerea, si lipsa de reactie tot un soi de aprobare sunt; una tacita, ce-i drept.

Poti fi geniu, dar nu poti fi sfant?

E drept ca poporului roman - cel putin celui consumator de presa - i s-a livrat, volens nolens, in aceasta perioada, un subiect ceva mai suculent si mai de-al nostru: fuga la manastire a Iuliei Ionescu, eleva de 15 ani din Bucuresti, cea cu note de 10 pe linie. Prilej numai bun de reactivare a unor atitudini antireligioase, anticrestine sau anticlericale. S-a plecat de la premisa ca dorinta unui adolescent de a pleca la manastire nu poate fi decat una bolnava. Ca nu e normal ca un copil de varsta Iuliei - si cu multa stiinta de carte, pe deasupra - sa vrea sa se "inchida" pe tot restul vietii intr-un univers "cazon". Ca sigur e de vina ora de religie, duhovnicul, literatura religioasa de pe net, mersul saptamanal la biserica si altele din aceeasi categorie! Iar ca teoria sa fie sustinuta si "stiintific", s-a apelat la tot felul de specialisti, mai ales la psihologi.

Departe de mine gandul de a incuraja pe cineva sa mearga la manastire inainte de a-si incheia studiile si de a atinge varsta majoratului. Ca duhovnic, recomand, mai degraba, unui tanar sa nu se pripeasca si, daca e posibil, chiar sa obtina o diploma de licenta. De altfel, atunci cand cineva se prezinta la poarta manastirii, cu intentia de a imbraca haina monahala, traditia si canoanele spun ca trebuie testat o lunga perioada de timp, punandu-i-se la incercare dorinta, spre a vedea daca e suficient de puternica spre a invinge focul ispitelor. Dar faptul ca un tanar - chiar si un adolescent de varsta mai frageda - doreste sa intre in manastire, nu e deloc ceva nemaivazut. Avem, spre exemplu, cazul Sfantului Simeon din Muntele Minunat, cel care a intrat intr-o obste monahala la doar 7 ani. Da, copiii nostri pot dori sa fie mai aproape de Dumnezeu, chiar si mai inainte de varsta majoratului. Ei pot fi genii precoce in matematica sau in arta, in sport sau in alte domenii, si chiar sunt apreciati astfel de copii, iar parintii lor laudati ca ii incurajeaza pe aceasta directie (uneori cu pretul pierderii copilariei). Dar cand un copil sau un adolescent doreste sa mearga pe calea sfinteniei, avem, brusc, de a face cu o alegere din sfera patologiei!

E drept ca toata valva starnita de plecarea Iuliei la manastire a fost si un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce inseamna viata dedicata lui Dumnezeu, asupra relatiei ucenic-duhovnic etc. Gasesti pe net opinii de prin toate zarile. Din Cluj, profesorul Radu Preda avertizeaza ca "mai bine il cauti pe Dumnezeu decat pe negustorul de droguri!". Din Constanta, Parintele Eugen Tanasescu atrage atentia asupra rolului distinct pe care-l au duhovnicul, respectiv psihologul sau psihiatrul, punctand foarte plastic: nu poate "psihiatria sa puna diagnostic nebuniei frumoase pentru Hristos". Din Alba, Alexandra Svet, in articolul Fiica risipitoare?", devenit - cum se spune - viral pe internet, ne atrage atentia ca "Iulia a fost mereu acasa" si ca alaturi de Tatal ceresc este si locul nostru, al celor carora ni se spune sa stam "cuminti, docili, total spalati pe creier, cu inimi innoroite de patimi si cu suflete inraite". In timp ce la Iasi, Florin Antohi il apara pe staretul care a gazduit-o pe Iulia, intrucat a abordat-o "cu mai multa delicatete decat un mascat sau individ in uniforma", o voce de dincolo de Prut, a Parintelui Savatie Bastovoi, dezumfla, in articolul "Scufita Rosie cu decor ortodox", toata isteria mediatica, ajungand la o concluzie care pune pe ganduri: "Felul in care a ajuns presa romana sa provoace isterii din nimic este un caz vrednic de tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkoff".

Din Scotia, Parintele Ioan Florin Florescu, plecand de la "fuga" elevei din Bucuresti, rememoreaza o experienta personala: "Am fugit si eu din tara mea pana in tara mea, asa cum a facut, acum, si Iulia. De aceea, vinovat fiind, eu n-am cum s-o judec, nu stiu pe ce demoni a vrut ea sa se razbune, dar daca m-ar intreba pe mine, – un popa pacatos! –, i-as spune ca nu avem voie sa fugim decat pentru a ne intoarce mereu. Dumnezeu ne cauta acasa. Am fugit si m-am intors, numai ca eu n-am avut ghinionul sa fiu urmarit de o haita care sa umple ziarele cu fotografiile si viata mea." Poate cel mai mult insa i-a enervat pe cei ce au vazut in "cazul" Iuliei Ionescu un nesperat prilej de a mai da o lovitura Bisericii, jurnalistul Marius Vasileanu, cel care face o neasteptata marturisire, anume ca el insusi - cand avea, totusi, cativa ani mai mult decat are acum "eleva olimpica" -, a ramas la Manastirea Sihastria pentru o vreme, cu gandul de a imbratisa viata monahala. Si, din postura celui ce a "consumat" o astfel de experienta, ii pune la punct pe toti "pareristii" care "habar n-au despre viata spirituala, dar nici dovada de bun-simt nu prea dau".

Apropo de datul cu parerea: toata lumea a comentat gestul Iuliei Ionescu - de bine sau de rau -, mai putin adolescenta in cauza. Cu alte cuvinte, toti au vorbit in numele Iuliei. De ce? Pentru ca Iulia nu mai are nimic de spus, a spus totul prin gestul ei, mai graitor decat o mie de cuvinte. Cine are ochi de vazut, sa vada, cine are de inteles, sa inteleaga!

pr. Constantin Sturzu