"Faptul ca din aceasta toamna elevii claselor I si a II-a vor avea manuale noi, inclusiv in format digital, marcheaza o noua pagina in istoria educatiei romanesti. Acesta este un moment important in evolutia scolii si in dezvoltarea societatii romanesti. Introducerea manualelor digitale este un pas necesar spre modernitate, o adaptare a sistemului de invatamant la lumea tehnologiei si la ceea ce se intampla in mod concret in viata generatiilor actuale de copii. Practic, prin intermediul manualelor digitale, scoala romaneasca se apropie de elevi si raspunde mai bine nevoilor si asteptarilor acestora".

Citatul de mai sus, apartinand ministrului educatiei, are ca scop sa ne informeze despre motivul pentru care statul roman cheltuie sume imense de bani pentru inrautatirea educatiei romanesti.

De ce “inrautatire”? Deoarece, in ciuda propagandei ministeriale, manualele digitale in realitate nu “raspund mai bine nevoilor si asteptarilor acestora”. Aceasta este doar o idee preconceputa a diriguitorilor moderni ai invatamantului. Studiile in domeniul neurologic si comportamental au scos la lumina, in ultimele decade, exact inversul acestor afirmatii. De aceea, atunci cand autoritatile romane vorbesc despre imbunatatirea educatiei la nivelul primelor doua clase primare prin introducerea manualelor digitale, nu au in vedere vreun studiu pe care l-ar fi derulat care sa le releve o asemenea realitate. Aceasta teorie, conform careia manualul digital imbunatateste procesul de invatare este doar o produs al fanteziei – atunci cand nu este, mai grav, produs al unui interes comercial concret.

Vom prezenta mai jos cateva studii care contrazic flagrant aceste preconceptii si demonstreaza un lucru foarte grav, si anume ca aceste manuale digitale nu sunt “inofensive”, ci sunt in fapt deosebit de daunatoare proceselor cognitive ale elevilor.

In ultima vreme, asadar, au fost intreprinse o serie de studii care au comparat cititul digital cu cititul clasic, scotand la lumina o seama de probleme. Un astfel de studiu, intreprins de Patricia M. Boechler de la Universitatea din Alberta, Canada, in 2001, arata ca cititul de hipertext (forma sub care este prezentat textul digital) conduce la supraincarcare cognitiva si dezorientare. Cu alte cuvinte, explica autoarea, textul digital se citeste mai greu – adica este mai obositor pentru creierul uman – mai ales din cauza faptul ca cititorul este nevoit, in timpul citirii, sa ia tot felul de decizii, cum ar fi ce legaturi sa urmeze si pe care sa le ignore sau in ce ordine; de asemenea este necesar ca el sa aiba in minte tot timpul un fel de “harta” a locatiilor informatiilor pe care le-a vizitat, pentru a se putea intoarce (“naviga”). Problema se agraveaza odata cu cresterea volumului textului, si duce de multe ori la dezorientare – cititorii descopera ca nu mai stiu de unde au venit si unde trebuie sa se indrepte cu cititul. Evident ca astfel de probleme se intalnesc in mult mai mica masura in cazul cititului liniar.

Un alt studiu, din 2004, desfasurat de Zimming Liu de la Universitatea San Jose din California, SUA, a analizat schimbarile in comportamentul cititorilor in perioada 1994-2004 (perioada in care a avut loc “explozia” internetului). Rezultatele studiului sau sunt foarte importante pentru intelegerea modului in care manualele digitale ii vor afecta pe cei mici (avand in vedere in ce mod ne-a afectat pe toti).

Iata-le prezentate sumar: 67% dintre participantii la studiu au declarat ca citesc mai mult decat cu zece ani in urma dar, noteaza cercetatorul, s-a schimbat dramatic modul de citire: modul de citire de pe ecran este caracterizat de petrecerea unui timp mai indelungat pentru parcurgere si scanare, vanarea de cuvinte cheie, citirea singulara (o singura data), citirea ne-lineara si citirea selectiva, in vreme ce este mai scazut timpul petrecut pentru citirea in profunzime si concentrat, odata cu scaderea atentiei sustinute.

Aceste schimbari de comportament, generate de cititul electronic, sunt confirmate de efectele lor: “Un studiu din 1989 arata ca cititorii de hipertext ajungeau deseori sa apese distrasi mouse-ul «prin pagini in loc sa le citeasca cu atentie». Un experiment din 1990 a aratat ca cititorii de hipertext deseori «nu isi puteau aminti ce au si ce nu au citit». Intr-un alt studiu din acelasi an, cercetatorii au rugat doua grupuri de oameni sa raspunda unei serii de intrebari consultand un set de documente. Un grup a folosit documente electronice cu hipertext, in timp ce celalalt a folosit documente traditionale tiparite. Grupul care a folosit documentele tiparite a depasit grupul cu hipertext in completarea temei cerute. Analizand rezultatele acestui si altor experimente, editorii unei carti din 1996 despre hipertext si perceptie scriau ca, deoarece hipertextul «impune o incarcatura mai mare cognitiva asupra cititorului», nu este nicio surpriza «ca comparatiile empirice intre prezentarea tiparita (o situatie familiara) si hipertext (o situatie noua si solicitanta din punct de vedere cognitiv) nu favorizeaza intotdeauna hipertextul.» Dar ei au prezis ca, pe masura ce cititorii vor castiga o mai mare «pricepere in domeniul hipertextului», probleme cognitive probabil ca vor scadea”. Acest lucru insa nu s-a intamplat. Chiar si astazi, cercetarile contemporane “continua sa arate ca oamenii care citesc text liniar inteleg mai mult, isi amintesc mai mult, si invata mai mult decat cei ce citesc text presarat cu legaturi” (citate din cartea lui Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, care a analizat indeaproape fenomenul cititului digital).

Acestea sunt doar cateva minuscule franturi din abundenta literatura de specialitate care arata ca aceasta presupozitie ca textul digital este preferabil celui clasic nu are suport stiintific. Inca mai mult, in acest scurt text nu a fost abordata problema impactului textului digital asupra memoriei pe termen lung, memoriei de lucru si atentiei, realitati neurologice asupra carora textul electronic are efecte devastatoare.

Este deci pacat ca cei care ar trebui sa fie rigurosi si stiintifici, conducatorii invatamantului, se dovedesc lipsiti de dorinta de a fundamenta avansul educatiei pe cercetarile de specialitate, preferand sa actioneze “dupa cum bate vantul”, in dauna elevilor si a viitorului acestora.

Pentru ca daca scoala are un rol, acesta este mai ales acela de a oferi tinerilor pe care ii educa perspectiva alternativa a unei lumi a culturii, a frumosului, a linistii, in care procesele lor cognitive sa se desfasoare armonios. Asta asteptam de la ea, nu sa constate, prin ministrul educatiei, ca “cea mai mare parte a copiilor traiesc in era digitala”. Prin aceasta afirmatie si prin actiunile sale, Ministerul Educatiei ne arata ca nu mai are de gand sa promoveze o lume alternativa la cea a tabletelor, telefoanelor, jocurilor video si textelor de 2 paragrafe. Acea lume a cartilor, a bibliotecii, a romanului, a poeziei, a Domnului Trandafir, este destinata pieirii, pentru ca cei care ar fi trebuit sa o apere vor sa o abandoneze, pe drumul fauririi neabatute a omului nou, bun de dus pe cele mai inalte culmi ale progresului tehnologic.

Referinte
Patricia M. Boechler, “How Spatial is Hypertext? Interacting with Hypertext Documents: Cognitive Processes and Concepts”, in “CyberPsychology and Behaviour”, 4 (2001)
Nicholas Carr, “The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains”, W. W. NORTON & COMPANY, New York & London, 2011.
Zimming Liu, “Reading behaviour in the digital environment: Changes in reading behaviour over the past ten years”, in “Journal of Documentation”, 61 (2006).

Paul Cocei

.

• Omul - fiinta in conexiune?
  Publicat in : Editoriale