Ortodoxia in perspectiva ecumenica

 

Orice comparatie a traditiei ortodoxiei orientale cu traditia altor Biserici si confesiuni din Occident este foarte dificila, deoarece in timp ce ortodoxia a girat crestinismul ecumenic cu multa rigoare si acuratete, catolicismul si protestantismul s-au conturat, in afara de contactul cu Orientul, ca doua "confesiuni" distincte si opuse, din care au derivat alte miscari, scoli si tendinte confesionaliste.

Dupa separarea de Biserica Constantinopolului in 1054, dupa esecul conciliilor de unire din secolele 13 si 15, Biserica din Occident, sub jurisdictia episcopului de Roma, a formulat un sistem dogmatic compact cu ajutorul teologiei scolastice. Conciliu din Trent (1545-1563) face cea dintai expunere a acestui sistem contra Reformei protestante. Intre timp, numele "dezvoltarii dogmatice", catolicismul a formulat noi "dogme de credinta", pe care Biserica Ortodoxa, in virtutea principiului conciliaritatii, nu le-a acceptat.

Cele doua Biserici au in comun doctrine, institutii sacre si traditii canonice care usureaza dialogul teologic in vederea unirii. Exista totusi divergente si diferente majore care fac imposibila acum comuniunea reciproca la cina euharistica.
 
De pilda, teza despre puterea de jurisdictie a papei asupra Bisericii universale. Adica, Papa, episcop al Bisericii din Roma, sau Pontiful roman, in virtutea functiei sale de succesor al apostolului Petru, este vicar al lui Hristos si pastor al intregii Biserici, deci detine o putere totala, suprema si universala pe care poate sa o exercite totdeauna in mod liber. (Vezi: Catechisme de l'Eglise Catholique, Mame/Plon, Paris, 1992. No. 880m p. 193). Ortodoxia recunoaste Bisericii Romei doar un "privilegiu de onoare", cel dintai (primus inter pares), loc in ierarhia Bisericilor locale, in care nu exista raporturi de subordonare, dar nu subscrie la teza ca ansamblul Bisericii universale sa fie condus de episcopul de Roma. Dogma aceasta duce la o deformare a relatiilor intre Petru si Apostoli, inventeaza doua succesiuni: una petrina, alta apostolica. De asemenea, face prezumtia ca ar exista raporturi de subordonare si de centralizare intre Biserici surori egale, practica pe care Biserica Ortodoxa nu o cunoaste.

O alta teza este cea despre infailibitatea papei, teza nedespartita de dogma despre primatul episcopului de Roma. Ambele afirmatii au fost promulgate ca dogme de Conciliu I de la Vatican (1870). Pontiful roman, seful colegiului episcopilor, participa la infailibitatea proprie lui Iisus Hristos, de aceea el este dotat cu "harisma infailibitatii" in materie de credinta si moravuri. Episcopul de Roma detine deci magisteriul suprem, avand asestenta Duhului Sfant cand formuleaza o definitie infailibila (adica asimilata cu revelatia lui Dumnezeu), sau da o interpretare mai buna revelatiei (Catehism, ed. Cit., nr. 888-892, p. 194-195).

Ortodoxia nu vrea sa auda de o astfel de dogma, caci asistenta Duhului Sfant, Duhul Adevarului, este data Bisericii, de unde si numele ei de "Templu al Duhului Sfant". Fiecare credincios primeste prin tania Ungerii cu Mir "pecetea" Duhului Sfant, deci facultatea de a percepe credinta, adica cunostinta Adevarului in aceasta lume. Iar prin hirotonie, episcopii si preotii, poseda autoritatea de a exprima corect aceasta credinta. Sinodul ecumenic, sinodul tuturor episcopilor Bisericilor locale, formeaza autoritatea suprema in Biserica. Dar Biserica in totalitatea ei este garantul Noului Testament, prin fidelitatea ei infailibila fata de Hristos si Apostoli.

"Zamislirea imaculata" este o invatatura propusa ca dogma de Papa Pius al IX-lea, dupa care Fecioara Maria a fost exceptata de intinaciunea pacatului originar de la inceputul zamislirii ei, aceasta printr-un har special si in vederea meritelor lui Hristos (Catehism, nr. 491, p. 108). Traditia ortodoxa cinsteste si se roaga Fecioarei Maria, ca cea "plina de har" (Luca 1, 26), o numeste "preasfanta" (panaghia), ca una ce a participat la misterul iconomiei mantuirii, primind in santul ei pe Fiul lui Dumnezeu (Theotokos). (Fecioara Maria a crezut in cuvantul lui Dumnezeu, de aceea ea ramane garantul pentru fidelitatea noastra fata de Dumnezeu. Dar aceasta n-a scos-o din conditia umana, ea n-a devenit inger. Nimeni n-a fost rascumparat de pacat inainte de Hristos in afara de Jertfa Acestuia. Fecioara Maria are in comun cu noi umanitatea pe care a curatit-o numai Hristos. Tocmai de aceea, ea este comparata cu o "scara" sprijinita pe pamant al carei varf atinge cerul (Fac. 28, 12).

In 1950 Papa Pius al XII-lea a promulgat o alta dogma mariologica, anume invatatura ca Maica Domnului, la sfarsitul vietii sale, a fost inaltata cu sufeltul si trupul la cer, glorificata de Fiul ei ca imparateasa lumii. Ea este "maica Bisericii", modelul (typus)Bisericii. Dupa inaltarea cu trupul la cer, ea continua rolul ei "matern", adica coopereaza la mantuirea lumii ca "ajutatoare" si "mijlocitoare" (Catehism catolic, ed. Cit., nr. 966-970, p. 207-208).

Noul Testament nu descrie sfarsitul vietii Maicii Domnului. Traditia orala si mai ales iconografia ortodoxa vorbesc de adormire, nu de inaltare. In ce fel Maica Domnului se ridica la cer nu se stie. "Inaltarea" ar putea sa insemne intrarea ei in slava Fiului. Sufletul ei este luat de Iisus Hristos. Ea a trecut la viata viitoare fara judecata, caci n-a putut sa ramana in stricaciune.

Apartenenta la Biserica a crestinilor necatolici este defectuoasa. Aceasta este o concluzie a tezei catolice dupa care Hristos conduce Biserica vazuta prin Suveranul Pontif, de aceea numai cei uniti cu Roma sunt incorporati deplin in Biserica (Aceasta este un argument in favoarea uniatismului). Fara aceasta dependenta, orice comuniune este imperfecta. Bisericile Ortodoxe nu fac exceptie. Totusi, "cu Bisericile Ortodoxe, aceasta comuniune este atat de profunda incat ii lipseste foarte putin ca ea sa atinga plenitudinea care sa autorizeze celebrarea comuna a Euharistiei Domnului" (Catehism catolic, ed. Cit., nr. 838, p. 184). Pentru ortodocsi, apartenenta la Biserica este consfintita de tainele de initiere, in special de Euharistie, taina incorporarii depline in trupul lui Hristos. Semnul vazut al acestei apartenente este comuniunea cu episcopul Bisericii locale, hirotonit in succesiune apostolica in calitatea lui de garantul Euharistiei, adica al tainei Noului Testament.

O alta diferenta doctrinara este "purgatoriul", adica teza dupa care cei ce mor in har, dar curatiti in mod imperfect, sufera o purificare finala, ca sa obtina sfintenia deplina, desi sunt asigurati de mantuirea eterna. Prin indulgente, obtinute de Biserica, credinciosii pot interveni pentru sufletele celor din purgatoriu. In traditia ortodoxa nu se cunoaste invatatura despre "purificare" dupa moarte a unor pacate nesatisfacute. De altfel, teoria purgatoriului este inseparabila de invatatura despre indulgente si pocainta.

Indulgenta este iertarea pedepsei temporale datorate pacatelor a caror pedeapsa eterna a fost stearsa prin pocainta. Pacatul presupune si o pedeapsa temporala, care poate sa fie stearsa dupa moarte. Biserica detine un tezaur de merite, din supraabundenta de satisfactii si merite ale lui Hristos si ale sfintilor, pe care-l poate dispensa sub anumite conditii celor ce, vii sau morti, n-au satisfacut pedepsele temporale ale pacatelor. Traditia ortodoxa cunoaste practica cinstirii martirilor si sfintilor si a Liturghiei de multumire pentru slava lor. In temeiul comuniunii ce exista intre membrii Bisericii, comuniune care se exprima cel mai bine in Taina Euharistiei, martirii si sfintii se roaga pentru ceilalti membri ai Bisericii vazute. Dar "comuniunea sfintilor" nu consta in acest transfer de merite pe baza indulgentelor.

Aici poate sa fie amintita si teoria despre prezenta lui Hristos in materiile euharistice prin transsubstantiere (Catehism, nr. 1376, p. 296). Termenul a fost folosit de Conciliul din Trent (1545-1563), dupa care prin consacrarea painii si vinului se opereaza o schimbare de substanta a painii in substanta Trupului si cea a vinului in substanta Sangelui lui Hristos. Traditia ortodoxa prefera sa vorbeasca de prefacerea elementelor euharistice in Trupul si Sangele lui Hristos, dar n-a facut speculatii asupra modului de prefacere. In schimb a precizat ca aceasta prefacere este o actiune a Duhului Sfant, Care este invocat printr-o rugaciune speciala (epicleza), dupa rostirea cuvintelor de instituire a Euharistiei, ca sa vina sa prefaca nu numai darurile oferite ci si comunitatea care le aduce.

Sa aminitim si faptul ca in practica Bisericii apusene, sacramentul Confirmarii (adica de confirmare a Botezului) se administreaza, in cazul de botezare a copiilor, dupa Botez, separat, la o varsta adulta, de catre episcopul locului (Catehism catolic, nr. 1240-1292, p. 279). Dupa traditia crestina cea mai veche, cele trei Taine: Botezul, Ungerea cu Mir si Euharistia se administreaza ca un ritual de initiere intr-o singura si aceeasi slujba, pentru a arata ca scopul incorporarii este unirea cu Trupul lui Hristos prin Euharistie, taina Noului Legamant. Taina Mirungerii (Fapte 10, 38) se face, chiar in cazul copiilor, prin punerea mainilor si ungerea cu Sfantul Mir sfintit de sinodul episcopilor.

Avand in vedere aceste divergente dogmatice si teze controversate, care este situatia comuniunii euharistice intre cele doua Biserici? Partea romano-catolica a facut cunoscuta pozitia ei in mod explicit. Astfel, Bisericile Ortodoxe, desi separate de Scaunul lui Petru, raman unite cu Biserica Catolica prin succesiunea apostolica si Euharistia valida, deci por fi numite "Biserici particulare" (Catehism, ne. 1399, p. 310). Dar comuniunea cu Biserica universala, exprimata prin dependenta de succesorul lui Petru, este un element constitutiv care lipseste acestor Biserici particulare, din cauza aceasta, Bisericile Ortodoxe sunt "ranite", adica imperfecte si incomplete, in conditia lor de separare de episcopul de Roma. (Vezi: Catehism, nr. 1399, p. 301; Scrisoarea episcopilor catolici despre Biserica in calitate de comuniune, in "Osservatore Romano", nr. 24, 16 Iunie 1992, p. 3).

La randul ei, Biserica Ortodoxa nu practica comuniunea euharistica cu Biserica Romano-Catolica, desi recunoaste validitatea multor doctrine si institutii sacre in catolicism. Ortodocsii nu fac dependenta unirea Bisericilor separate de centralizarea lor sub jurisdictia episcopului de Roma. Criteriul permanent si vazut al unitatii este Sfanta Traditie, adica credinta comunitatii apostolice care devine realitate si se perpetueaza in istorie, in Biserica prin puterea Duhului Sfant. Astfel, crestinii divizati pot redescoperi deplina comuniune in Trupul lui Hristos in masura in care se recunosc unii pe altii in acesta Sfanta Traditie, mereu innoita intr-o continuitate care este istorica. Prin urmare, unitatea este pastrata de Sfanta Traditie a Bisericii de la inceput, despre care da marturie Biserica Ortodoxa, continuu, fara intrerupere, in doctrina, tainele si structura ei esentiala.

Protestantismul este o categorie confesionala multipla, deoarece numeroase confesiuni, curente, miscari, organizatii au derivat din Reforma protestanta. Cea mai compacta comuniune confesionala este cea luterana. Toate marturisirile de credinta si catehismele incorporate in Cartea de Concordie (publicata in 1580, la 50 de ani dupa Confesiunea de la Augsburg, 1530), cu exceptia Formulei de Concordie (1577), sunt scrise de Luther († 1546) si Filip Melanchton, intre 1529 si 1537. Doctinele principale, de nuanta anticatolica, ale lui Luther sunt:

Teza principala: justificarea numai prin credinta. Natura rascumpararii consta in justificarea oamenilor prin credinta in Iisus Hristos. Gratie acestei justificari gratuite, desi oamenii erau inainte pacatosi, acum sunt socotiti "drepti" in fata lui Dumnezeu, fara nici o initiativa din partea lor; Biblia este cuvantul lui Dumnezeu, are autoritate suprema si se interpreteaza prin sine insasi; Respingerea traditiilor si credintelor nebiblice; Biserica este o comunitate de credinciosi care poseda "preotia universala". Se respinge astfel teza catolica despre preotie - institutie ierarhica menita sa administreze mantuirea prin Taine; Regenerarea copiilor prin Botez; Prezenta reala a Trupului lui Hristos, "in", "cu" si "sub" painea euharistica; Doctrina "celor doua imparatii"; Ubicvitatea trupului glorificat al lui Hristos; Incapacitatea spirituala a celui cazut in pacat, chiar dupa Botez; Cultul si predica sa se celebreze in limba poporului; Doctrina este obligatorie, ceremoniile sunt "adiaphora" - indiferente; Accentul particular pe "teologia crucii"; Dezvoltarea educatiei crestine, prin studii biblice si teologice.

Cele trei crezuri ecumenice si confesionale luterane (Confesiunea de la Augsburg si Catehismul mic al lui Luther) reprezinta o interpretare corecta a cuvantului lui Dumnezeu.

O alta ramura confesionala a protestantismului este calvinismul. Doctrina lui Calvin s-a format in jurul unui principiu teologic: suveranitatea lui Dumnezeu in acordarea harului, de unde alegerea si predestinarea in sens restrans. Un sinod din Dort (1618) rezuma calvinismul astfel: suveranitatea lui Dumnezeu, de unde alegerea neconditionata sau predestinatia absoluta; rascumpararea limitata la cei alesi: harul este irezistibil in chemarea efectiva; perseverenta in har a sfintilor; caderea totala si culpabilitatea omului.

Calvin respinge multe idei ale lui Luther. Despre Cina (Euharistie), Calvin invata ca trupul lui Hristos "este in ceruri, nu aici", adica este vorba de prezenta Duhului in inima credinciosului, nu de prezenta lui Hristos cu trupul in elementele euharistice. Biserica veche cunoaste patru oficii: pastor, doctor, diacon si presbiter sau batran. Hristos inviat este capul Bisericii, pe care o calauzeste prin cuvant si Duh. Biserica este condusa de "presbiteri" care nu sunt investiti cu puterea autoritatii. Cultul consta in predicarea si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxa se afla azi in dialog teologic cu multe confesiuni protestante: cu Biserica Anglicana, cu cea Luterana, cu cea Reformata. Subiectele de dialog variaza, dar principiul de lucru este comun: "In intalnirea ortodocsilor cu protestantii, ei trebuie sa ridice problema in ce fel unitatea si identitatea ontologica a Bisericii poate fi exprimata fara un criteriu permanent si vazut in mijlocul diversitatilor infinite si chiar contradictiilor, in credinta si structura Bisericii, create de schimbarea istorica" (Orthodox Contributions tu Nairobi, p. 12).

Comuniunea la cina euharistica

 

Care este situatia ecclesiala a crestinilor care se afla in afara limitelor canonice ale Bisericii Ortodoxe? In general, Ortodocsii evita sa dea definitii precise despre calitatea ecclesiala a Bisericilor si crestinilor in afara de Ortodoxie, nu pentru ca ar fi indiferenti fata de temele doctrinare, ci pentru ca ei considera ca consecintele ecleziologice ale ereziei si/sau schismei trebuie sa fie lasate in judecata lui Dumnezeu. Ei se concentreaza pe mentinerea marturiei pozitive despre Adevar, fata de care ei simt ca au o raspundere" (Orthodox Contributions to Nairobi, WCC Geneva, 1975, p. 12).

Biserica Ortodoxa se gaseste azi in pozitia de a nu practica concelebrarea si comuniunea euharistica cu Bisericile si crestinii care nu fac parte din corpul sau vazut. De asemenea, ortodocsii se opun "ospitalitatii deschise" in materie de primire si de oferire a Euharistiei. Aceasta practica se bazeaza pe regula apostolica transmisa de Iustin Martirul (Apologia intai, cap. LXVI). In ultima vreme, cateva Biserici locale au facut cunoscut sub forma de declaratii ca nu accepta la Sfanta Impartasanie crestini care apartin unei Biserici ce nu marturiseste aceeasi invatatura de credinta, mai ales in privinta Euharistiei si Preotiei.

Trebuie sa recunoastem ca reluarea comuniunii euharistice cu celelalte Biserici crestine, ca si introducerea "ospitalitatii euharistice deschise", raman probleme extrem de delicate. Acestea impun anumite conditii sine qua non, cum ar fi recunoasterea validitatii hirotoniei ce se face in celelalte Biserici, in special a episcopatului. De asemenea, recunoasterea caracterului sacramental al Tainelor de initiere, a caracterului de jertfa al Euharistiei. Nici un acord partial asupra preotiei celor hirotoniti sacramental, nici chiar recunoasterea reciproca a preotiei, in mod izolat, nu sunt suficiente pentru unitatea vazuta, deplina si comuniunea euharistica. Un alt consens doctrinal, deplin, este cerut in acest scop.

Comuniunea "in Taine" (in sacris) se intemeiaza pe credinta in Biserica una - Una Sancta - care face obiectul Crezului si care poate fi identificata in mod istoric, vazut, in comunitatea care celebreaza Euharistia, energia divina care sustine comuniunea tuturor in Dumnezeu. Rugaciunea din Didahia Apostolilor (cap. IX, 4) reda aceasta conceptie ca Euharistiea este centrul si hrana unitatii, care se da celor marturisesc cu o gura, cu o inima si intr-un gand aceeasi credinta. Aceste exigente pot aparea ca exprimand o conceptie maximalista despre unirea Bisericilor, conceptie care insista asupra limitelor severe ale apartenentei la Biserica. Pozitia ortodoxa dominanta este aceea de a nu se ceda unor conceptii minimaliste ale unitatii vazute si deci si ale comuniunii. Un important document ortodox inititulat "Iisus Hristos - viata lumii", document pregatit pentru Adunarea generala a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, de la Vancouver (1983), expune aceasta "dialectica a portilor" care se deschid si se inchid alternativ in felul urmator:

"Euharistia este oferita totdeauna si pretutindeni, nu doar Bisericii, ci intregii creatii si in numele ei. Deschiderea spre umanitate si intreaga creatie, acesta este semnul distinctiv al spiritualitatii euharistice autentice.

Si totusi deschiderea noastra euharistica spre lumea intreaga nu inseamna ca adunarea euharistica isi pierde identitatea de trup ales al lui Hristos. Daca comunitatea euharistica insasi depaseste toate barierele de stare si neam, daca in ea nu vor mai fi nici iudei, nici pagani, nici robi, nici slobozi, ea are totusi integritatea ei proprie, iar celor nebotezati (inclusiv catehumenilor) nu le este ingaduita participarea la Euharistie. Euharistia este actul comunitatii care a fost integrata in Hristos prin botez si mirungere. Comunitatea isi deschide portile lumii in momentul cand este propovaduit cuvantul lui Dumnezeu, dar le inchide inainte de a intra in prezenta Atotputernicului, acolo unde Hristos sta de-a dreapta lui Dumnezeu si unde jertfa euharistica este oferita vesnic de Hristos - marele preot.

Aceasta dialectica a portilor care se deschid si se inchid alternativ (cele ale Bisericii si nu ale inimii noastre) este taina centrala a identitatii Bisericii si nu sufera nici un compromis. Masa este a Domnului, dar aceasta nu inseamna ca oricine se poate impartasi, fara deosebire, cu trupul si sangele Domnului. Euharistia este pentru comunitate; roada vietii euharistice este pentru lume. Jertfa euharistica este oficiata in numele intregii creatii, insa numai madularele trupului lui Hristos, integrate in Hristos prin botez si mirungere si traind viata lor in Hristos pot sa ia parte la Sfintele Taine. Nici unul nu suntem vrednici s-o facem, iar Dumnezeu, in nesfarsita mila, ne ingaduie sa ne impartasim cu cina euharistiei" (Trad. Rom in "Mitropolia Banatului", nr. 1-2, p. 16-17, ianuarie - feburarie 1983).

Aceasta "dialectica a portilor", cum este descrisa mai sus, nu permite deci practicarea imediata a comuniunii euharistice intre Biserica Ortodoxa si celelalte Biserici crestine, neortodoxe. Cu alte cuvinte, in situatia actuala a raporturilor interbisericesti, Biserica Ortodoxa se retine sa ofere Sfintele Taine crestinilor de alta confesiune crestina, si se retine sa primeasca Euharistia savarsita de alta confesiune. Dupa cum s-a spus, primirea Impartasaniei intr-o Biserica data insemneaza, pentru ortodocsi, unirea deplina cu aceasta Biserica. Desigur, ortodocsii pot praticipa la slujbele liturgice ale celorlalte Biserici, pentru rugaciune comuna si marturie comuna, publica, dar in nici caz in vederea cuminecarii.

Pozitia Bisericii Ortodoxe in materie de "comuniune euharistica" este totusi diversificata. De pilda, se poate spune ca nu exista acum impediment de ordin doctrinar, canonic si liturgic impotriva concelebrarii si comuniunii euharistice cu Bisericile Orientale (Armeana, Copta, Etiopiana, Siriana-India, Iacobita-Siria), Biserici care n-au acceptat formula hristologica in termenii propusi de Sinodul ecumenic de la Calcedon, in 451. Ortodocsii bizantini au mostenit ruptura de acest grup de Biserici ca o situatie creata de istorie. Din conversatiile teologice recente cu reprezentantii acestor Biserici s-a conchis totusi ca diferentele in materie de hristologie - diferente relative la natura lui Hristos - provin mai degraba din vocabularul folosit cu preferinta de anumiti teologi din epoca respectiva decat din invatatura de credinta insasi, care este ortodoxa. De altfel, in Traditie se pastreaza diverse expresii teologice ale aceleiasi dogme. Ruptura avand un caracter istoric, reluarea comuniunii euharistice cu aceste Biserici, prin recunoasterea reciproca a Tainelor si a Preotiei in succesiune apostolica, este posibila imediat (Acelasi principiu se poate aplica si Bisericii Vechilor Catolici).

Comuniunea sacramentala a Bisericilor Ortodoxe, cu Biserica Romano-Catolica este in continuare amanata, suspendata, chiar daca au fost ridicate anatemele reciproce dintre Roma si Constantinopol. Ortodocsii formuleaza conditii ferme de unitate cu Roma si nu accepta sa li se impuna cu forta "doctrine apusene", cunoscute doar pe plan regional, practicate ca traditie particulara in virtutea principiului diversitatii. Dintre acestea, pentru ortodocsi, cea mai inacceptabila este dogma despre extinderea ecumenica a primatului de jurisdictie a episcopului de Roma, recunoscut in primele secole numai ca "patriarh al Occidentului", asupra Bisericii universale. Pentru ortodocsi, doctrina constituie punctul major de ruptura, fiind in centrul unei ecleziologii inacceptabile, deoarece nu permite acea comuniune a Bisericilor locare in care fiecare isi pastreaza autonomia, egalitatea si libertatea. Ortodoxia reclama deci revenirea la acea comuniune (kinonia) universala, conciliara in care subzista Biserici surori in sensul total al termenului. Dar cu toate ca Biserica Romano-Catolica nu este in deplina comuniune cu Ortodoxia, totusi este o Biserica de origine apostolica, pastrand mai marile traditii bisericesti comune. In virtutea succesiunii apostolice, recunoasterea Tainelor, in special a Preotiei si Euharistiei, este deci posibila.

Divergente de ordin teologic, dogmatic, creeaza obstacole in ce priveste comuniunea cu confesiunile iesite din Reforma protestanta, in veacul al 16-lea, acestea, luate in general. Divergente serioase exista cu privire la "continuitatea" Traditiei, apoi in domeniul doctrinei Tainelor, mai ales privind preotia sacramentala acordata prin hirotonie precum si institutia episcopatului in succesiunea apostolica. Ortodocsii si reformatii n-au puncte comune in teologia biblica, sacramentala, euharistica. Toate acestea formeaza acum obiectul dialogului teologic cu Luteranii si Reformatii. In dialogul cu confesiunile protestante nu trebuie sa se uite ca morfologia lor pluriconfesionala a fost creata si de factori "neteologici", de protest impotriva unor traditii occidentale fara baza biblica si teologica. De asemenea, trebuie sa se recunoasca acele reforme valide, misiuni specifice unui context, experiente istorice provizorii, care constituie contributia Reformei la istoria Bisericii universale.

Aceasta "dialectica a portilor" trebuie sa tina seama de noile dezvoltari ce se produc astazi in materie de teologie si practica. De pilda, teologia ecumenica actuala insista sa se ia in considerare in mod serios atat caracterul "eclezial" al confesiunilor crestine, cat si principiul diversitatii in exprimarea aceleiasi Traditii. Multi teologi cer sa se puna accent pe elementele comune deja existente intre Biserici. Altii inclina spre o reinterpretare a iconomiei fata de celelalte Biserici, in sensul ca aceasta nu este motivata de etica sau indulgenta unei Biserici fata de cealalta, ci decurge din natura insasi a Bisericii, a carei extindere mistica depaseste frontierele canonice vazute. In virtutea acesteia, Biserica Ortodoxa are dreptul sa fixeze, prin consens panortodox, conditiile in care se aplica "iconomia", in situatii pastorale concrete.

Pe plan ecumenic se fac eforturi serioase in vederea realizarii unor convergente in exprimarea credintei comune. Consiliul Ecumenic al Bisericilor, impreuna cu Biserica Romano-Catolica, a pregatit un text unic in felul lui despre Botez, Euharistie si Preotie, care contine convergente teologice fundamentale cu caracter ecumenic. Textul a fost trimis Bisericilor membre in vederea "receptarii". Exista apoi un progres evident nu numai in domeniul convergentelor teologice, ci si in aria marturiei comune ecumenice. Bisericile isi dau seama acum de importanta unitatii vazute a vietii crestine comune, care trebuie sa depaseasca orice contradictie istorica si actuala. In multe locuri, crestinii de diverse confesiuni istorice dau o marturie comuna concreta, ca expresie a unor convergente profunde. In anumite situatii, colaborarea ecumenica practica ramane singurul mijloc eficace de a depasi problemele dificile locale.

Asadar, dialectica portilor care se deschid si se inchid alternativ trebuie sa tina seama nu numai de elementul de ordin istoric care separa Ortodoxia de unele Biserici, ci si de dezvoltarea actuala a ecleziologiei ecumenice, in special de o realista interpretare a diversitatii Bisericilor locale in contextul Bisericii universale, precum si de noua situatie ecumenica in care traiesc Bisericile astazi, de urgentele de ordin pastoral si misionar, in fata carora Bisericile sunt chemate sa dea o marturie comuna concreta. Fara indoiala ca practica traditionala privind comuniunea in materie de Euharistie va fi influentata de aceasta noua intelegere ecleziologica si dezvoltare ecumenica. (Cf. Ion Bria, Credinta pe care o marturisim, Editura Institutului Biblic, Bucuresti, 1987, p. 327-330).

Parintele Ion Bria