Arta icoanei este o culme a artei

Arta icoanei este o culme a artei Mareste imaginea.


Arta icoanei este o culme a artei

- Vedeti in icoana doua sensuri, unul spiritual si altul artistic? Credeti ca icoana poate fi "redusa" la nivelul obiectului de arta?

- Depinde de formatia si de deformatia artistului; nu mai spun de privitor. In fond, arta icoanei este o culme a artei. Deci, ramane si o culme a artei, dar vizeaza, in orice caz, dincolo de aceasta conditie de arta. Cred ca intrebarea este pusa prea transant: trebuie neaparat sa desparti in alb si negru.

Cine a spus, acum multe secole, ca "pictura, este sora mica a misticii" se gandea la pictorul-iconar; deci, prin pictura, se face mistica. Este o cale mai neobisnuita - e sora mica. Nu este mama, care este rugaciunea. Este o subordonare. In orice caz, pentru orice pictor si pentru orice om de arta, oricum ar privi-o, icoana ramane un moment de varf in arta.

- Cum vedeti icoana de azi, icoana-kitsch, de care sunt invadate consignatiile, chiar si bisericile? Nu ma refer la realizarea artistica, dar poate fi un xerox o icoana?

- Da, dar depinde dupa ce a fost facut xerox-ul. Duhul se transmite pe diferite cai, pe cele mai neasteptate. Kitsch-ul iese din neadecvare. Practic, kitsch-ul nu este o lipsa de gust; de unde apare lipsa de gust, brusc, odata cu perioada de industrializare? Pana atunci lumea avea gust si dupa aceea nu mai are?

Rugul Aprins - Maica Domnului cu Pruncul

Exista un fel de control in chiar actul facerii, intr-o societate de tip traditional; in momentul in care omul incepe sa fie liber, liber fata de orice sistem de referinta, liber fata de lume, cand nu se mai supune fata de Dumnezeu, ci devine centrul Universului, in acest moment, cand apare aceasta dezaxare, orice gest ar face este, intotdeauna, inadecvat. Pentru ca nu mai actioneaza conform unui sistem de gandire, de traire, unei credinte, ci in raport cu ceva mult mai mult, mai important, crede el! Dezaxarea aceasta se produce tocmai atunci cand apare o ideologie.

- Fiindca v-ati referit la aspectul istoric, cum legati viitorul artei de trecutul ei? Credeti ca suntem pe linia unei continuitati previzibile - desi in arta nimic nu este previzibil - sau traversam o perioada de criza artistica?

- Greseala e ca ma intrebati chiar pe mine. Eu nu cred ! Eu probez cu ceea ce fac: incerc sa proiectez tot ce a fost "in fata", sa re-experimentez, sa re-traiesc ! Dar eu nu sunt urmat de foarte multi, ba chiar de foarte putini. Pe tot globul, este un grup mic care face acest lucru, iar eu nu ii cunosc pe ceilalti.

In fond, dintr-un dat uman imuabil, anume din lene, decade tot. Pentru ca omul nu e dornic de efort. Efortul il vrei numai in momentul in care iti dai seama de rasplata ce urmeaza, dar daca tu nu esti constient ca exista o rasplata si nu crezi, cum sa faci efort?

- Un inceput al acestei rasplatiri ar trebui sa fie in insasi munca pe care o faci !

- Da, dar nu sunt multi care sa urmeze aceasta munca, pentru ca este o cale care cere foarte mult, iar succesul este, aparent, iluzoriu. Eu stiu acum precis ca succesul este sigur si daca as avea o clasa de pictura, asta i-as invata. Pana sa invete altceva, ar trebui sa invete de ce pictam. De ce se ocupa omul cu arta.

- Trecand acum la un alt subiect, as vrea sa va intreb cateva lucruri referitoare la satul romanesc, care este in agonie. Cum vedeti satul romanesc peste 50 de ani. Cum il vedeti pe roman fara sat?

- Nu cred ca romanul va fi fara sat. In Franta, satul s-a pastrat, dar acolo fenomenele acestea s-au produs demult si, e drept, nu in chipul criminal si traumatizant al colectivizarii, ci s-au produs intr-un fel normal: satul francez a imbatranit ca un om.

La noi insa omul acesta a fost operat pe creier; a fost o interventie brutala asupra lui. Si, cu toate astea, ramai, deseori, surprins sa vezi ca mentalitatea traditionala, taraneasca, este mult mai prezenta intr-un sat aflat in zona aceasta echivoca dintre sat si oras, a navetistului. Satul este un efort de mii de ani al umanitatii, iar acest efort nu se poate pierde: se transforma!

- Satul ramane un spatiu eclezial, este opusul haosului citadin, al artificialului ce a pus stapanire pe viata oraseanului. Unde se refugiaza oraseanul? Vedeti, din aceasta perspectiva, bisericile ca bastioane ale normalitatii in anormalitatea vietii de azi?

- Asa ar trebui sa fie, dar aici apare, iarasi, inadecvarea. Omul traditional, in mersul sau spre Dumnezeu, avea o cale directa: calea rugaciunii; credea ! Noi, care ne-am tot indoit, care suntem atat de bruiati, suntem pe o cale care trebuie ajutata prin cultura. Dar sa ne intarim prin cultura, nu sa ne zapacim prin cultura.

Aici intervin preotii, care - daca ar fi nitel mai cultivati, cum sunt unii care dau un exemplu bun si eu sper ca va fi o renastere din acest punct de vedere, mai ales printre tineri - nu pot sa propage cuvantul Evangheliei cu o muzica ce nu are nimic structural cu cuvantul Evangheliei; care este de fapt antipodul cuvantului Evangheliei. Trebuie sa gaseasca o muzica potrivita: cea a Cuvantului.

Tot ce este in Biserica trebuie sa fie reflex al invataturii evanghelice. Or, acum au ramas cuvintele si tot ce este expresie a acestei invataturi, in Biserica, este bruiat, falsificat.

- Intr-un interviu, spuneati: "Nu vreau sa demonstram vechimea, puterea, frumusetea, bunatatea si organicitatea unei culturi traditionale, care aproape ca nu mai exista ca scop in sine, ci sa ne caznim sa aratam coerent si inteligibil frumusetea si bogatia unei lumi care ar putea parea mai saraca decat a noastra. Daca omul actual va intelege cat de sarac este in comparatie cu stramosii sai, va fi un castig enorm pentru el. Trebuie ajutat".

Muzeul Taranului Roman vine tocmai pe linia acestui ajutor. Acest muzeu nu este o adunatura de vechituri, de exponate insirate dupa un criteriu oarecare. Tot ce am vazut aici continua sa "traiasca" intr-o armonie naturala. In 1992 a avut loc Conferinta Meatului?? sub egida Muzeului Taranului Roman.

- Muzeul Taranului Roman vrea sa faca aceste lucruri nu explicit, ci implicit. In acest sens, nu este un muzeu obisnuit: nu-ti prezinta aritmetic o suma de cunostinte despre satul traditional, cu toate ca, cine stie sa citeasca, le vede si pe acestea. Vrem sa avem in continuare asemenea manifestari, pentru ca tot ce este act uman, in fond, este legat de arta sau, mai bine zis, arta ar trebui sa fie legata de orice act uman, de viata, pentru ca orice lucru trebuie sa aiba ritm, culoare, masura, sa se articuleze.

- Am vazut ce a insemnat umanismul Renasterii: multi artisti au preluat subiecte religioase, reusind sa dea divinului fata umana, prea umana, nimicind dimensiunea mistica a existentei. Credeti ca vom asista si la un proces invers, in care arta laica sa ia ca subiect omul si sa-l poata ridica spre Dumnezeu?

- Marea arta a Renasterii, atat de importanta ! Eu, ca pictor, nu pot sa nu recunosc asta. Totusi, aceasta arta are defectul sigur de a-l fi descentrat pe om. Sau arta Renasterii este un rezultat al acestei descentrari a omului sau al unui inceput de uni-dimensionalizare, pentru ca uni-dimensionalitatea acuzata de unii filosofi contemporani pentru produsul tipic al societatii de azi este, deja, previzibila in dezechilibrul care incepe sa se vada spre sfarsitul quattro-centoului, in aspectul teandric, adica in echilibrul dintre cele doua naturi; incepe sa primeze doar natura umana.

- Cum vedeti arta rasariteana, comparativ cu cea apuseana ?

- Va dau un singur exemplu: mergeti la Chartres. Acolo vezi foarte bine cum a evoluat Occidentul. Acolo, la subsolul al II-lea, s-a descoperit prima biserica de la Chartres, care este exact cum e "Sfantul Anton" de la Hanul lui Manuc.

Deci, la acea data, eram la fel, dupa care ei au mers in alta directie. Este evident: cu cat mergi mai in profunzime in arta, in orice fenomen catolic descoperi crestinii de la inceput, care erau toti la fel. Departandu-se insa, ei au pierdut. Dar ei - dupa o trista experienta - au in jurul Chartres-ului numai magazine cu icoane bizantine, doar bizantine; in schimb, la noi, gasesti o multime de kitsch-uri catolice de care ei s-au debarasat, dar pe care le-am preluat noi acum. Este ridicol !

De aceea spun ca ne poate salva cultura, ne pot salva cei ce cunosc. Doar ca cei ce cunosc vorbesc, iar cei ce nu cunosc conduc si sunt siguri ca au dreptate. Ma revolta cand vad ce produce si ce reproduce Institutul Biblic, lucruri care s-au imprastiat in toata tara: la tarani, la orice maica in chilie, gasesti subprodusul unui pietism ridicol, a unei arte religioase si nu crestine. Si continuam asa..

- In cazul nostru, al romanilor, putem vorbi despre doua atitudini majore fata de Occidint: reactia violenta a fanatismului "traditionalist" sau deschiderea realista conforma cu misiunea crestina. Occidentul nu are ce sa primeasca de la noi, noi nu avem ce oferi Occidentului?

- Noi putem oferi, dar depinde cu cine vor sta de vorba occidentalii. Daca vor sta de vorba cu trogloditii nostri, care au un fel de complex bizar de superioritate, cand nu e cazul...

Horia Bernea

Bucuresti, septembrie 1997, Muzeul Taranului Roman

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 10569

Voteaza:

Arta icoanei este o culme a artei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE